Despre aÅŸa (pre)zisa moarte a jurnalismului
Acum cinci ani coordonam un program de training în jurnalism, care vizita pentru 2-3 zile câte o redacție americană, cel mai des de cotidian. În timp ce România era încă în perioada marilor investiții, achiziții și lansări (vezi epoca de aur a Cotidianul), jurnaliștii americani erau posomorâți și îngrijorați: clienții de publicitate găseau căi mai ieftine către consumatori, anunțurile se mutau pe net, iar reporterii și editorii obișnuiți să lucreze pentru hârtie erau speriați de amenințarea digitală. Am auzit reporteri-veterani, cu 20-30 de ani de experiență, mormăind vehement împotriva netului; chiar am fost într-o redacție care nu avea nicio legătură cu ediția digitală a produsului lor — cei care lucrau la site nu numai că erau într-o altă clădire, erau în cealaltă parte a orașului.
A fost o perioadă fabuloasă, în care am învățat o groază de chestii: în primul rând, majoritatea jurnaliștilor sunt reacționari. E în ADN-ul nostru – se întâmplă ceva, reacționăm. Rareori construim sau reinventăm. În al doilea rând, transformarea pe care o aducea liberalizarea accesului la informație era de neoprit și avea să arunce în aer prioritățile produselor media tradiționale – duse erau vremurile în care un ziar putea pune preț pe “știre”. În al treilea rând, am învățat că suntem o profesie conservatoare, cinică și fricoasă. La începutul cursului, proiectam următorul clip, făcut în 2004 (pre-YouTube, pre-Facebook), despre viitorul media:
Și azi e surprinzător câte au nimerit.
Vă spun astea pentru că în acest weekend am asistat la o serie de discuții similare, de data asta alături de niște jurnaliști români, bulgari, unguri, ucraienieni și croați. Aspen Institute România ne-a invitat la un seminar de trei zile ca să dezbatem viitorul profesiei și principiilor ei într-o lume a transformărilor sociale, crizei, lipsei de resurse etc.
Am vorbit despre Facebook, despre dispariția audiențelor cu care erau obișnuite ziarele și televiziunile, despre dominația tabloidelor, despre relațiile incestuoase dintre produsele media și patroni, despre presiuni politice și comerciale, despre cum poți crea calitate și dacă ai vreo șansă ca ea să se vândă etc. Am auzit multe din temerile pe care le auzisem și acum cinci ani din partea jurnaliștilor americani. Am auzit, pe alocuri, aceeași fină condescendență față de rețelele sociale pe care o auzisem atunci față de bloggeri. Am auzit vorbindu-se în continuare de o separație între ziar și internet, între presa tradițională și new media.
Sigur că toate aceste griji sunt valide, mai ales într-o tagmă românească decimată, în care un ziar național lucrează cu sub 50 de angajați, în care piața de publicitate s-a înjumătățit în doi ani de zile, în care lumea nu ne citește, în care cine pe cine susține politic e în continuare preocuparea principală. Dar îndrăznesc să spun că această nostalgie pentru jurnalismul de odinioară și pentru o epocă în care publicul consuma și altceva decât mizerii e fals-direcționată.
Am scris și într-o concluzie pe care a trebuit s-o livrez la finalul seminarului: jurnalismul de calitate – care astăzi poate să apară oriunde, indiferent de platformă, dintr-un status pe FB până la un documentar de trei ore la televizor – a fost și va rămâne despre oameni. Zeci de ani am fost privilegiați pentru că am putut hotărî pentru public. Astăzi, publicul hotărăște pentru sine și e destul de limpede că, în mare, a decis că media tradițională e destul de irelevantă.
Cred însă că tocmai această libertate de alegere a consumatorului ne oferă o șansă extraordinară. Bombardamentul informațional e ca ploaia de toamnă; nu e întotdeauna o plăcere. Cu toții vom vrea la un moment dat să vină cineva să descurce ițele unei probleme. (De câte ori nu v-ați întrebat prietenii la bere: “Zi și mie care-i treaba cu scandalul ăla?”)
Asta e șansa jurnalistului. Să explice, să reflecte, să aprofundeze, să transmită emoție. Trebuie doar să asculte oamenii cu care dorește să vorbească și are o șansă să-i atragă; indiferent de canalul pe care îl folosește. Poate va fi și vinde produsul făcând asta.
Mi-aș dori să pot concluziona că am fost cu toții de aceeași părere.
Pe finalul seminarului am dezbătut strategia ziarului danez Politiken (proaspăt numit Ziarul European al Anului), care a decis — voi simplifica puțin — să se concentreze pe analiză, reportaj, cultură, colaborări cu alte produse media etc. și să nu-și mai dea gratis pe net acest conținut premium. A și introdus ediția de iPad săptămâna trecută. Toate astea au scăzut costurile și au adus cititori noi fără să facă rabat la calitate. Apoi am discutat despre spectaculosul I portughez, care pune mare preț pe design, care are un grup enorm de cititori tineri (!) și care a înțeles că jargonul profesiei e învechit și a preferat să-l împartă în secțiuni construite în jurul unor cuvinte cheie: gândește, află, înțelege, simte. (Mă bucur că am pișcat corzi similare în Decât o Revistă, unde avem secțiunile Reactor și Actualizator, ultimul împărțit în trup, spirit, minte și aptitudini).
Aș fi dorit să-mi văd colegii sărind în sus de bucurie la auzul acestor inițiative curajoase, care rescriu paradigme de documentare, prezentare, distribuție etc. Nu încearcă să peticească, ci aruncă blugii rupți la gunoi și fac, cu succes se pare, o pereche nouă. Dar n-a fost așa. Majoritatea au spus — cu mai multe sau mai puține cuvinte — “n-are cum să funcționeze”.
Am scris la un moment dat că, tocmai pentru că n-am găsit un model trainic, ar trebui să dăm rateuri căutând unul. Principala noastră scuză că nu facem lucruri pe care oamenii să le vadă și să le citească sunt banii. Eu cred, așa cum am spus atunci pe TOTB, că “obsesia cu finanțele ne-a făcut să uităm că produsul pe care majoritatea dintre noi încercăm să-l vindem e mediocru, fușerit și irelevant.”
Le-am spus asta și colegilor mei jurnaliști. Da, oamenii stau pe Facebook, nu cu nasul în ce producem. Da, nu sunt bani. Dar lucrurile astea sunt triste și înspăimântătoare doar dacă refuzi să încerci să-ți găsești un loc în această lume nouă. Diferența dintre noi și danezi, portughezi și americani nu e neapărat că acolo sunt mai puțini “consumatori idioți”, mai mulți bani și o legătură istorică între democrație și presă. Îndrăznesc să spun că ține și de motivele pentru care faci ce faci, de capacitatea ta de a crea, cum spunea cineva, conținut adevărat, relevant și bine făcut. De puțină nebunie și încăpățânarea de a visa la ceva. Când mai mulți vom face asta și vom eșua în vânzarea produsului rezultat, atunci putem să ne adunăm la priveghiul profesiei.
Până atunci, eu unul mă întorc la propria construcție și la decalogul jurnalistic pe care încerc să-l urmez zi de zi:
1. Prima obligație a jurnalismului este față de adevăr.
2. Prima loialitate e față de cetățeni.
3. Esența lui este disciplina verificării.
4. Practicanții trebuie să fie independenți de cei despre care scriu.
5. Trebuie să fie un monitor independent al puterii.
6. Trebuie să ofere un spațiu pentru critică și compromis.
7. Trebuie să încerce să prezinte lucrurile importante într-un mod interesant și relevant.
8. Trebuie să producă conținut comprehensiv și proporționat.
9. Practicanții trebuie să fie lăsați să-și exercite propria conștiință.
10. Și cetățenii au drepturi și responsabilități când vine vorba de jurnalism.
— Bill Kovach & Tom Rosenstiel, The Elements of Journalism
Cristi Puiu (text din DoR #3)
Mi-am dorit ani de zile să scriu despre Cristi Puiu. Marfa și banii e filmul meu românesc preferat, iar Lăzărescu m-a făcut pulbere când l-am văzut. Când Puiu a decis să scoată Aurora în lume la TIFF 2010 mi-am spus că ăsta e momentul, chiar dacă nu aveam teoretic timpul pe care mi-ar fi plăcut să-l am.
Acest text, publicat în numărul de vară al Decât o Revistă este rezultatul câtorva săptămâni de muncă la începutul verii. Nu știu dacă Puiu este mai puțin un mister după ce-l citești. (Apasă pe imagine pentru full page.) Cert este că eu continui să-l admir la fel de mult.
(Fotografii de Carmen Gociu. Design de Raymond Bobar.)
Lecturi suplimentare pentru jurnaliÅŸti
Pentru că n-am postat foarte des în ultimul an, m-am alăturat unor prieteni și colegi de la Decât o Revistă pe un Tumblr menit să facă recomandări de lectură în genul lecturilor de weekend cu care v-am obișnuit. Sunt mai mulți oameni care recomandă și un flux mai constant de conținut.
Așa că recomandarea mea de început de săptămână e să urmăriți Lecturi suplimentare pentru jurnaliști.
13 întrebări despre personajul tău
13 întrebări pe care ți le poți pune ca să-ți dai seama dacă ai petrecut suficient de mult timp cu omul despre care scrii. Lista îi aparține lui Hank Stuever, editor și jurnalist la Washington Post și unul dintre cei mai isteți scriitori de “pop culture” pe care i-am citit. (Iată un text minunat din 2006 despre Lloyd Dobler, personajul jucat de John Cusack în Say Anything.)
Întrebările sunt simple, dar sunt curios câți dintre noi pot răspunde cu “da” la ele. Iată doar primele patru (celelalte aici):
1. Have I used their bathroom?
2. Have I seen the inside of their fridge?
3. Have I been a passenger in their car?
4. Have we eaten a meal at their house?