Mitul Portiţei (FHM, sept 2010)
>>> Publicat în FHM România în septembrie 2010. <<<
Mitul Portiței
Taxa de vină pentru locurile de la capătul civilizației.
La sfârșitul lui iulie am stat patru zile la Gura Portiței, o limbă de pământ izolată, undeva la 40 de km de Tulcea, între Lacul Golovița și Marea Neagră. Portița e un experiment de concesiune de pământ de Deltă unei entități cu bani, o mini-stațiune-monopol unde nu se poate ajunge decât cu vaporașul sau cu șalupa, construită să ofere o izolare post-modernă all-inclusive, cu semnal la telefon, cablu TV și Wi-Fi.
Ne-am dus o gașcă mare, 13 oameni, cu toții obosiți după câteva săptămâni de tras tare la finalizarea unui proiect. Doar doi mai vizitaseră locul înainte; restul am acceptat idea inițiatoarei excursiei pentru că știam că numai determinarea unui prieten ne va târî în afara coșmarului climatizat al apartamentelor de cartier. Sorana ne-a spus că această Portița e un soi de paradis, natură virgină delicat atinsă de câteva spații de locuit și trei terase. Apa cică era ca în burta mamei, iar noaptea răbufnea într-o explozie de lumină cauzată de hoardele de licurici de apă. Complexul turistic se numea sugestiv Eden, și era vândut ca atare în literatura de promovare: “Eden a conservat farmecul și naturalețea pe care a avut-o de pe vremea când primul El și prima Ea au călcat limba de nisip”.
Înainte de a vă spune de ce Edenul ăsta nu era conform cu prezentarea, trebuie să știți că îmi plac excursiile în natură la fel de mult ca vizitele la dentist. Da, apreciez bogăția naturii, o fotografiez, cataloghez pe foldere în calculator și apoi, la câțiva ani distanță, mă uit contemplativ la imagini și descriu cu precizie îndoielnică: “Asta e o stâncă”, “Ä‚sta era un soi de copac sacru”, “Lacul ăsta are ceva poveste legată de temperatura fluxului și sirenele care se scăldau în el”. Călătorul din mine preferă aglomerările urbane, unde pot vâna șaorme locale, mă pot holba la clădiri decrepite sau la conglomerate corporatiste de sticlă, beton și artă motivațională, mă pot înghesui în metrouri și pot cere o halbă cu berea locului.
Pe șleau, sunt mai interesat de locurile care nu se prefac virgine, de locurile care, din contră, se laudă cu tăvăleala umană.
Nu prea mai există locuri nedescoperite, iar numărul de oameni care mai au o urmă de genă de supraviețuitor și explorator e minuscul. Majoritatea, deși îndoctrinați să iubim sălbăticia, suntem prea urbanizați s-o mai înfruntăm. Nu putem fără confort, fără all-inclusive, fără apă cu temperatură reglabilă, fără cel puțin un chioșc cu trei feluri de gumă de mestecat. Dar ne păcălim că măcar odată pe an ne vom salva sufletul cu o vacanță acolo unde e ca atunci, un stagiu de purificare umană într-un loc uitat de timp, unde “prețurile sunt accesibile, mai ales dacă ținem cont de faptul că întregul complex se află amplasat într-o pustietate de început de lume.”
Citatul e din prezentarea Portiței. N-ai cum să-i învinuiești. Proprietarii au înțeles că nu vând ceva autentic, ci posibilitatea de a te întoarce acasă și a spune că ai accesat ceva autentic, pentru că știu că prea puțini dintre noi mai au curajul și disponibilitatea de a o face pe bune. Restaurantul, căsuțele, discoteca, înghețata la frigider și ansamblul de lipovence sunt o taxă de vină îmbinată cu nostalgie. Vină pentru că în adâncul nostru știm că n-am putea să supraviețuim într-un pustiu adevărat. Nostalgie pentru că ne permite să trăim într-o lume pe care ne-o imaginăm ca aparținând trecutului, mai pură decât ce am lăsat în urmă la oraș, unde șeful ne-a umilit și ne-a micșorat salariile, unde vecinul ne-a rupt oglinda de la mașina cumpărată în leasing după ce la întâlnirea de zece ani am văzut că suntem singurii care mai conduc Dacia lui tata. (Nostalgia, de cele mai multe ori, înseamnă tânjală pentru ceva ce nu a existat niciodată).
Gura Portiței nu e un capăt de lume. E doar o limbă de nisip unde se ascultă autenticele acorduri ale muzicii dance românești, un soi de templu a tot ce suna a Inna ““ adică a gol sufletesc ““, unde țânțarii sunt cea mai bună dovadă că locul e colonizat (rezistă la toate produsele, oricât de chimice), unde n-am văzut licurici în apă și unde am mâncat o listă întreagă de mâncăruri fără gust ““ chiar și “celebrele preparate de pește”.
Sesizați ironia, nu? Odată ajuns într-un loc în care cerul întâlnește nisipul e de porc să faci fițe, e burghez, e jenant, te comporți ca un orășean cu videofon la bloc. Doar că locul în sine promite că îmi va satisface nevoile orășenești, trâmbițând standarde europene, grupuri sanitare proprii, aer condiționat, un “teritoriul în care tentaculele tranziției nu te mai pot ajunge”. Adică e cald și bine și borșul de pește e de restaurant cu stele, nu de sobă gâtuită, manevrată de un bucătar începător, cu papilele gustative pârjolite.
Dacă mi-a plăcut la Portița e pentru că am fost cu gașca. Dacă nu mi-a plăcut e pentru că mi-a confirmat că nu poți vinde o experiență pură, pentru că a trebuit s-o depurifici ca să-i poți pune un preț. Prezentarea Portiței spune așa: “într-un secol de civilizație, începutul de lume apare drept o alternativă tentantă.”
Începutul de lume costă câteva sute de lei pentru un weekend ““ se acceptă și cash și carduri.
Comments
4 Responses to “Mitul PortiÅ£ei (FHM, sept 2010)”
Leave a Reply
pentru peste cativa ani, cand o sa te uiti la folderele cu poze la Portita si poate vei fi nostalgic dupa niste “inceputuri de lume” pe care inca nu le-ai vazut, recomand mersul cu sacul de dormit la vadu sau la corbu. inca e doar putin atins.
iar noaptea chiar se vad licuricii, pentru ca acolo nu exista lumini de la discoteca satului sau restaurantul cu preparate celebre de peste.
mitul asta inca rezista
Da..e fantastic intr-adevar cum evolutia ne-a impins spre a fi mai intai privilegiati, si ulterior, dependenti de acest comfort care ne caracterizeaza prezentul. Actualul sportiv performant ar fi pus la pamant in o secunda de o femeie din epoca preistorica. Asta, ca sa aratam cumva si aspectul involutiv al evolutiei noastre, in fond, intelectuala. Ne simtim amenintati de necunoscut, de orice nu implica un manual de utilizare sau ingenuitatea tehnica, si astfel, salbaticia apare ca un adevarat act de curaj. Sau, cum ai subliniat si tu, ca un adevarat fapt de comert.
nu sunt deacord cu cei scris aici, daca cautai salbaticie trebuia sa mergi pe limba de pamant vreo 500 de metri si acolo sa pui cortu, nu te deranja nimeni, nu o auzeai nici pe inna, si te asigur ca ai fi vazut licuricii din apa noaptea si daca aveai noroc poate si un grup de delfini pusi pe vant peste