Despre respingere
Pasajul de mai jos, din introducerea cărții “About Town: The New Yorker and the world it made” (Ben Yagoda), m-a făcut să-mi amintesc cât de neobișnuiți suntem să fim respinși în România.
În ultimii doi ani jumate am citit multe mailuri care spuneau: “v-am atașat un articol. Să mă anunțați când îl publicați”. Am avut de asemenea conversații neplăcute cu oameni siderați că ideea/propunerea/textul nu era ce căutam.
Relația dintre un editor și un colaborator – uneori chiar și un membru al redacției – trebuie să funcționeze ca în povestea de mai jos (nu contează că e vorba de ficțiune, la fel se întâmplă și cu bucățile de jurnalism). Editorul vede un potențial în autorul cu care corespondează și o încurajează să mai încerce până găsește punctul de intersecție dintre dorințele revistei și ale ei.
Puțini dintre cei pe care i-am respins au retrimis. Și mai puțini au revenit încercând să ofere ceva mai bun. Aproape nimeni nu a priceput că un refuz nu e un atac la persoană, ci o nepotrivire, adesea de moment.
Le-am spus mereu cursanților mei: eșuați, eșuați, eșuați. Am colectat până acum teancuri de refuzuri – un ziar mi-a trimis aceeași scrisoare de respingere de două ori, să se asigure că am înțeles mesajul. L-am înțeles. Dar în același timp am înțeles că asta e meseria pe care vreau s-o fac. Așa că am continuat. Am ascultat. Am modificat. Am învățat. Am retrimis.
Și acum, din Yagoda:
*** One of the several hundred fiction manuscripts that arrived at the New Yorker one week in 1972 was a short story called “Blue Eggs,” written by a young college English instructor named Ann Beattie. It found its way from the slush pile to the desk of fiction editor Roger Angell, and he wrote to Beattie: “These little slices and moments are often surprisingly effective, but the story itself seems to get away from you as it goes along. It seems possible that there is more form than substance here, but perhaps that is unfair. What I most admire is your wit and quickness and self-assurance. I hope you will let us see more of your work, and that you will address your future submissions directly to me.”
Angell rejected thirteen of Beattie’s stories over the next twenty-two months. He was usually patient and encouraging, but sometimes a bit of exasperation showed through. At one point, he wrote: “I wish you would try a very quiet and modest story “” one that relies on no devices and is content merely to bring us to its discoveries. But whatever you do write, please continue to send it to us.”
Beattie tried to balance her own artistic needs with the requirements expressed by Angell. Finally, in November 1973, she submitted a story called “A Platonic Relationship,” along with a cover note indicating she had tried to meet the magazine more than halfway: “In this story I have taken pains to do something you have said might work several times before: to write a simple story. No times shifts, characters named, backgrounds understandable, and hopefully not entirely depressing.”
Sitting in the Rare Books and Manuscript Room, reading Angell’s reply, I found myself getting a little choked up. He wrote:
Oh, joy…
Yes, we are taking A PLATONIC RELATIONSHIP, and I think this is just about the best news of the year. Maybe it isn’t the best news for you, but there is nothing that gives me more pleasure (well, almost nothing) than at last sending an enthusiastic yes to a writer who has persisted through as many rejections and rebuffs as you have. It’s a fine story, I think “” original, strong, and true.
Comments
9 Responses to “Despre respingere”
Leave a Reply
Pentru mine esecurile, respingerile, cazaturile, mai mici sau mai mari, oricat de neplacute si oricat de temute, au fost cele mai bune lectii de viata. Din povestea Angell/Beattie nu reiese decat un lucru. E important sa stii sa respingi si sa stii sa fii respins.
Respingerea asezonata cu o critica constructiva este mai usor de digerat decat una fara comentarii.
Cand vine vorba de esecuri si cazaturi, de fiecare data imi aduc aminte de un fragment al unui documentar in care un copilas forta primii pasi cu trantele aferente…dar de fiecare data se ridica. Sa zaca pe jos nu era o optiune!
Si-nc-odata mai baieti, hop s-asa s-asa!
Suntem la fel de neobisnuiti cu respingerea pe cat sunt cei care resping sa dea feedback. De invatat avem si unii, si ceilalti. Doar ca multi dintre “ceilalti” nu au ajuns inca sa fie respinsi. Poate o rezolva criza si pe asta.
Dupa ce am fost atit in pozitia de a fi respinsa, cit si aceea de a respinge, am reusit sa identific, zic eu, o prima posibila cauza a faptului ca unii o iau foarte in tragic.
Este vorba de sentimentul personal de insecuritate, combinat cu lipsa de incredere in sine. E posibil sa fie un rezultat al educatiei noastre deficitare, ca natiune – faptul ca nu suportam respingerea. O educatie bazata predominant pe mecanismele negative (frica-pedeapsa) duce la oameni angoasati si nesiguri.
Din pacate, lucrul cel mai important este ca, adesea, motivele respingerii sint, cum precizezi si tu “nepotrivirile adesea de moment”. Iar incapacitatea celui respins de a se pune in pielea celui care il respinge, incapacitatea de a-i intelege punctul de vedere denota deficiente mai mari, de obicei, (eq) decit cele “amendate” de respingere.
[…] http://www.ascrie.org/2010/01/09/despre-respingere/ […]
how unusual it is to be rejected – cred ca in primul paragraf ai vrut sa spui cat de neobisnuit este sa fii respins in Romania
:) si mie mi se intampla de multe ori
salut!
eu sunt una dintre cele respinse. pot sa inteleg de ce s-a intamplat asta desi, recunosc, nu m-as fi asteptat deloc deloc.
trebuie sa iti spun ceva: am fost complexata, inca de la inceput, de completarea pe care ai facut-o in anuntul concursului: “e un curs de jurnalism, nu unul de scriere creativă”. si incepand cu acest moment, nu am mai fost eu, de frica sa nu devin “prea creativa”.
concluzia e destul de vizibila, nu o mai subliniez si eu.
Da, cam asa stau lucrurile. Ori iti bati capul ori nu :). Daca oricum ai hotarat sa-ti bati capul cu scrisul, o respingere sau 20 de respingeri n-ar trebui sa te impiedice.
Dar simt lipsa unui feedback.
Daca il cer mi-l dai?
Suntem respinsi in fiecare zi, de la usile tramvaiului trantite in nas, la tanti care nu mai are covrigi pentru noi. Suntem respinsi in relatiile amoroase, in cele profesionale, in cele sociale.
E normal ca respingerea sa aduca o doza de frustrare. Cautam alternative, scuze, motive. Sunt si respingeri care se dovedesc bune si unele care ne indeparteaza de telul propus. Nu cred ca exista vinovati de nici o parte, desi suntem tentati sa aruncam vina in tabara adversa.
Am fost respinsa de catre un profesor caruia ii propusesem sa-mi fie indrumator pentru lucrarea de diploma pentru ca apartin jumatatii feminine a planetei. Am fost fortata sa aleg altceva si drumul meu profesional a cotit. Nu voi sti nicioadata daca ar fi fost mai bine altfel.