Despre conţinut şi publicitate
Harold Ross, fondatorul The New Yorker către Raoul Fleischmann, investitorul inițial și partnerul lui:
I think it is essential that all members of the advertising staff be tactfully but firmly taught that they are in no wise to have direct contact with the members of the editorial staff or with me – that they are to deal with the editorial department only through the head of their department.
In my opinion this is most important. Unless stern measures are taken my present efforts to keep the editorial department independent, uninfluenced, honest and – more important than all – slightly aloof, will be more or less defeated. I do not want any member of the staff to be conscious of the advertising or business problems of The New Yorker. If so they will lose their spontaneity and verse and we will be just like all the other magazines. In my opinion it is this burdening of practical problems on editorial departments that makes them timid, self-conscious and afraid and produces a flat book. In this kind of publication the flavor is practically the whole thing. (April 17, 1926)
Lumea descrisă de Ross era ideală, una în care editorialul și partea de business erau separate, una în care revista era privită – atât din interior, cât și din afară – ca un furnizor de conținut, nu un spațiu de reclamă. Astăzi lucrurile nu prea mai stau așa. În România e și mai rău – prea mulți dintre cei care cumpără spațiu publicitar se așteaptă automat la conținut dedicat, ceea ce naște zeci de materiale vândute, complet nefolositoare cititorilor. E un cerc vicios aici – fără acei puțini bani pe care îi iei vânzându-ți conținutul (din păcate, asta faci), n-ai putea produce paginile care n-au fost influențate din afară.
Această ecuație e valabilă pentru marea majoritate a presei comerciale.
Întrebarea mea e dacă se poate și altfel. Dacă se poate să existe măcar un produs care nu vrea ciocolata, cafeaua, ceaiul trântite în mijlocul paginii de conținut (pe cuvânt că cititorii nu sunt proști; mulți nu vor crede mai nimic dintr-un text branduit cu logo-uri și produse). Dacă se poate să funcționeze măcar o revistă cu tipul de advertising care încă există în SUA sau în Anglia (și pe care unii îl practică din fericire și la noi): curat, frumos, plasat pe pagina lui dedicată, fără un articol pe pagina alăturată, fără a încerca să mascheze faptul că e publicitate.
Probabil nu ne vom întoarce niciodată în era lui Harold Ross. Dar cred că Ross are dreptate. Cei care scriu, desenează, fotografiază trebuie să se gândească la conținut, nu la vânzare. Iar cei care vând ar trebui să vândă în interesul produsului, nu al clienților. Imposibil? Poate. Curajos? Cu siguranță.
Curs de design editorial cu Ray Bobar
Până luni, 18 ianuarie, cei interesați de design pot aplica pentru cursul de design editorial pe care Ray Bobar îl va începe la Centrul pentru Jurnalism Independent, un dar pentru cine vrea să învețe despre construcția vizuală a unei reviste:
Cursul explorează designul grafic pe forme de întindere mare. În timp ce subiectele de discuție vor fi revistele, abilitățile asimilate ““ crearea de secvențe coerente de pagini, prezentarea tipurilor diferite de informație în același context, crearea de identitate de brand pentru publicații ““ se aplică și altor direcții de lucru în design: rapoarte anuale, documente de business, ziare, broșuri, cărți, publicații electronice și alte tipuri de documente cu mai multe pagini.
Cineva îmi spunea odată despre Ray că vorbește despre fonturi ca despre niște bomboane de ciocolată. Așa e. Dar la fel vorbește și despre griduri, spațiere, ilustrarea unui material, ș.a.m.d. E rar să poți sta câteva săptămâni în preajma unui om care își ia munca atât de în serios – poate asta ar fi cea mai importantă lecție pe care ați putea s-o învățați de la el.
Mai multe despre curs, aflați aici. Portofoliul lui Ray e aici. Și câteva deschideri de materiale pe care le-a făcut Ray pentru Esquire (am scris acest post după ce l-am văzut vorbind; seara conferinței lui e seara când s-a născut ideea de a face Decât o Revistă).
Despre respingere
Pasajul de mai jos, din introducerea cărții “About Town: The New Yorker and the world it made” (Ben Yagoda), m-a făcut să-mi amintesc cât de neobișnuiți suntem să fim respinși în România.
În ultimii doi ani jumate am citit multe mailuri care spuneau: “v-am atașat un articol. Să mă anunțați când îl publicați”. Am avut de asemenea conversații neplăcute cu oameni siderați că ideea/propunerea/textul nu era ce căutam.
Relația dintre un editor și un colaborator – uneori chiar și un membru al redacției – trebuie să funcționeze ca în povestea de mai jos (nu contează că e vorba de ficțiune, la fel se întâmplă și cu bucățile de jurnalism). Editorul vede un potențial în autorul cu care corespondează și o încurajează să mai încerce până găsește punctul de intersecție dintre dorințele revistei și ale ei.
Puțini dintre cei pe care i-am respins au retrimis. Și mai puțini au revenit încercând să ofere ceva mai bun. Aproape nimeni nu a priceput că un refuz nu e un atac la persoană, ci o nepotrivire, adesea de moment.
Le-am spus mereu cursanților mei: eșuați, eșuați, eșuați. Am colectat până acum teancuri de refuzuri – un ziar mi-a trimis aceeași scrisoare de respingere de două ori, să se asigure că am înțeles mesajul. L-am înțeles. Dar în același timp am înțeles că asta e meseria pe care vreau s-o fac. Așa că am continuat. Am ascultat. Am modificat. Am învățat. Am retrimis.
Și acum, din Yagoda:
*** One of the several hundred fiction manuscripts that arrived at the New Yorker one week in 1972 was a short story called “Blue Eggs,” written by a young college English instructor named Ann Beattie. It found its way from the slush pile to the desk of fiction editor Roger Angell, and he wrote to Beattie: “These little slices and moments are often surprisingly effective, but the story itself seems to get away from you as it goes along. It seems possible that there is more form than substance here, but perhaps that is unfair. What I most admire is your wit and quickness and self-assurance. I hope you will let us see more of your work, and that you will address your future submissions directly to me.”
Angell rejected thirteen of Beattie’s stories over the next twenty-two months. He was usually patient and encouraging, but sometimes a bit of exasperation showed through. At one point, he wrote: “I wish you would try a very quiet and modest story “” one that relies on no devices and is content merely to bring us to its discoveries. But whatever you do write, please continue to send it to us.”
Beattie tried to balance her own artistic needs with the requirements expressed by Angell. Finally, in November 1973, she submitted a story called “A Platonic Relationship,” along with a cover note indicating she had tried to meet the magazine more than halfway: “In this story I have taken pains to do something you have said might work several times before: to write a simple story. No times shifts, characters named, backgrounds understandable, and hopefully not entirely depressing.”
Sitting in the Rare Books and Manuscript Room, reading Angell’s reply, I found myself getting a little choked up. He wrote:
Oh, joy…
Yes, we are taking A PLATONIC RELATIONSHIP, and I think this is just about the best news of the year. Maybe it isn’t the best news for you, but there is nothing that gives me more pleasure (well, almost nothing) than at last sending an enthusiastic yes to a writer who has persisted through as many rejections and rebuffs as you have. It’s a fine story, I think “” original, strong, and true.
Panorama, un experiment
Panorama este un proiect minune al celor de la McSweeney’s. E numărul #33 al publicației și vine sub forma unui ziar de duminică. E o chestie spectaculoasă, făcută de oameni fără cine știe ce experiență în jurnalismul cotidian. E un manifest pentru jurnalism de calitate, pentru povești lungi, pentru imagini și design bestial și pentru nevoia de menține în viață aceste mijloace de distribuție a conținutului.
E un proiect construit într-un an și a beneficiat de munca a peste 200 de colaboratori, printre care nume mari: Dave Eggers (redactor șef), Michael Chabon, Stephen King, Chris Ware, Daniel Clowes. Miranda July, James Franco etc. Are peste 300 de pagini (120 de pagini de ziar plus câte 100 pentru revistele incluse) și a ieșit într-un tiraj inițial de 1,500 de exemplare.
E la ani lumină de ziarele românești de weekend – bate mai degrabă spre NY Times de duminică (inclusiv în greutate), dar și față de Times are niște chestii proaspete: 22 de pagini de comics, un supliment literar viu și amuzant, articole supriză (un text despre un concurs de mister pentru a alege modele masculine pentru coperțile romanelor de dragoste) și o mulțime de info-grafice actuale (mi-a plăcut la nebunie o diagramă cu mișcarea scenică a celor de la Death Cab for Cutie.)
Pozele de mai jos sunt făcute de mine, cu exemplarul propriu, așa că îmi cer scuze pentru calitatea lor. Nu transmit pe deplin experiența de a ține în mână, răsfoi și citi această publicație unicat, despre care echipa scrie:
This newspaper is and has been an experimental prototype published by a small group of writers and designers in San Francisco. This should not be taken as our definitive statement on what everz page of a newspaper should look like. Rather, it’s a grab-bag of some of the myriad things newsprint can do. And indeed there was much we did, and there was much we didn’t do. (…) This process has provided great insight into the magnificient operations that daily newspapers are. How they do this every day we will never know. That they must contiue has never been clearer. We raise our caffeinated beverages to them.
Puteți citi aici câteva articole din Panorama. Imagini mai reușite și o descriere mai completă aici.
PS: Da, m-am gândit la Decât o Revistă din primul moment în care am aflat de Panorama.