Fursecul Mecanic (Esquire, decembrie 2008)
Vă aduceți aminte de Fursecul Mecanic, proiectul culinar-interactiv care a făcut valuri toată vara și toamna lui 2008? Omul care făcea fursecuri de tot felul și le dădea oamenilor care dovedeau că le merită? Astăzi e ziua de naștere a lui Dan Tobescu, inițiatorul și creierul din spatele Fursecului. Dan locuiește de aproape un an la Berlin, unde a pornit o variantă comercială a ideii, sub numele de I Am Cookie.
Anul trecut, acest proiect m-a făcut foarte curios ca editor, așa că am rugat-o pe Gabriela Pițurlea să scrie un text care să pună întrebări mai profunde decât majoritatea textelor ce apăreau pe bandă rulantă în presa noastră – mai toate un elogiu adus samariteanului care aduce dulciuri.
Gabriela s-a dus mult mai departe de atât și a adus înapoi o poveste, când dulce, când amăruie, despre fapte bune, motivații și – după cum s-a dovedit – despre despărțirea de România. Acum puteți în sfârșit s-o citiți integral.
=======================
MECANICA FURSECULUI
=======================
Stă ore întregi în bucătărie și face fursecuri pe care le livrează personal și gratuit unor străini. De ce ar face un bărbat așa ceva?
De Gabriela Pițurlea
Esquire, decembrie 2008
Dan Tobescu intră în casă, iar faldurile albe și semi-transparente ale perdelei de la ușă îi flutură moale în urmă. Pune câteva pachete pe un bufet din bucătărie, se spală vârtos pe mâini și orânduiește arsenalul: cântar, cratiță, zahăr alb, zahăr brun, ouă, făină, unt, ciocolată amăruie și ciocolată cu lapte, extract de vanilie. “Te avertizez că este prima oară când nu gătesc acasă, deci nu știu ce-o să iasă”, îmi spune. Soția lui, Cristina, încă doarme, așa că vocea un pic ascuțită îi este acum domoală.
Nu-l deranjează prezența mea, nici că nu este pe teren propriu. Problema e că vila în care ne aflăm, și în care își petrece un mini-concediu, nu are cuptor, deci va trebui să coacă fursecurile în bucătăria Fănuței, menajera. Compoziția o prepară însă aici.
Bucătăria deschisă ciupește spațiu dintr-un living pe ale cărui geamuri mari se văd dealurile verzi din Prahova, bătute aspru de soarele lui iulie. Dulapurile crem, retro, răcoarea calmă a canapelei și șemineul gol conferă pregătirilor lui Tobescu (echipat în jeanși, tricou și converși) un aer rebel, de parcă treaba asta cu gătitul e doar un mod de a sparge liniștea. Pe măsură ce el amestecă ingredientele, mirosind din când în când compoziția, decorul își acceptă bucătarul atipic și contrastul scade. Puțin după ora 12, Fănuța vine să ne ia.
La 32 de ani, Tobescu e un zdravăn, are un început de chelie, ascultă muzică electronică și rock industrial, vorbește cursiv germană și colecționează telefoanele mobile făcute de Ericsson până în 2001, când firma suedeză a fuzionat cu Sony. Pe când era student la Jurnalism, a lansat Pro Motor la Pro TV (în copilărie putea recunoaște o marcă de mașină după faruri). A lucrat la Prima, apoi a renunțat la viața de angajat pentru a fi complet independent. Și-a făcut o firmă de producție TV, a început o afacere cu dulciuri personalizate, a deschis și a închis o cafenea.
Acum se dedică aproape exclusiv unui proiect inițiat la sfârșitul lui mai: în fiecare săptămână gătește dulciuri și le livrează gratuit bucureștenilor care intră pe blog-ul lui, furseculmecanic.blogspot.com, și îi trimit un mesaj prin care îl conving că merită.
În prima postare pe blog, Tobescu spunea că ideea s-a născut din disperarea de a nu găsi un loc cu dulciuri de calitate. Are priceperea și ustensilele necesare și vrea să prepare cele mai bune fursecuri din România. Nu are un interes ascuns, scria el, totul e transparent, inclusiv donațiile care, fără să fie solicitate, sunt binevenite. Ideal ar fi ca proiectul să se poată autosusține.
Acum, la mijloc de iulie, profită că e în satul Cerașu, la vreo 80 de kilometri de Brașov, ca să facă Chocolate Chip Cookies pentru trei brașoveni care i-au scris că vor dulciuri. (Tobescu folosește întotdeauna denumirile originale ale fursecurilor, pentru că majoritatea nu au echivalent în română.)
Bucătăria de țară în care ne-a adus Fănuța e o cămăruță cu tavan cocoșat, o sobă de gătit într-un colț și-un pat scund în altul, peisaj în care siguranța obișnuită a lui Tobescu face loc unui zâmbet forțat. Mama Fănuței aprinde cuptorul aragazului cu o lumânare, de jur împrejur, avertizând că nu l-a mai folosit de mult. “Perfect! Merge, n-are treabă!”, zice Tobescu. Se acumulează gaze, ochiul începe să hârâie și focul se stinge cu zgomot bufnit. După alte două eșecuri, în cameră miroase greoi a gaze. Bătrâna propune să folosească soba. Scoate inelele de fontă, îndeasă ziare, bucăți de lemn și le aprinde. Scânteile încep să mănânce hârtia, scuipă fum și flăcările cresc. Tobescu își păstrează o mină neutră și pune termometrul în cuptorul sobei (un gol îngust și necompartimentat). Nici acasă nu are super aparatură electrică la care ar visa orice patiser, ci un cuptor obișnuit, dar care prezintă un avantaj: e previzibil și nu depinde de mofturile jarului. Tobescu știe că “fâssss fâssss” înseamnă 180 de grade, pe când “hauuu fâssss” anunță deja 200 ““ 210 grade. Chocolate Chip Cookies trebuie făcuți la 170 de grade. Hai, 160 ““ și-i mai lași un pic. La 180, li se arde fundul. La 150, s-a terminat: se scurg.
Viitoarele fursecuri ““ șase mingi de culoarea caramelului ““ se lăfăie pe albul foii de copt, în timp ce Tobescu, bătrâna și fiica Fănuței dădăcesc pe rând focul. Jumătate de oră și 150 + n grade mai târziu, mingile zac în tavă, unite într-o masă lăbărțată de fursec, pe care Tobescu îl privește cu dispreț. Mama Fănuței hotărăște că termometrul nu-și mai are rostul în cuptor și că dulciurile se vor face și fără ajutorul lui. Aruncă niște surcele în flăcări și se apucă să facă aluat de gogoși, la rugămintea nepoatei.
După trei tăvi, bilanțul e trist. În curte, la lumină, Tobescu ridică fiecare fursec, îl miroase și spune că nici unul nu merită livrat: cele din a doua tavă sunt carbonizate (eu zic că-s rumene și crocante), iar din a treia tavă numai unul seamănă cu ce vroia el (eu zic că arată minunat).
Se lasă o tăcere perforată de cucuriguri îndepărtate și de ronțăielile mele satisfăcute. “Mie-mi plac”, spun, mirată de indispoziția lui. Tobescu mă privește cu milă și mârâie: “Înainte de Volvo, am avut o Dacie, dacă înțelegi unde bat”. Un Chocolate Chip Cookie trebuie să fie crocant la exterior, cu un inel auriu închis în jur, și moale în interior. Baza să fie de culoarea caramelului, nu bej deschis, nu maro închis. Nu suportă să mănânce prăjituri care nu au formă perfectă. Crede că educația germană pe care a primit-o i-a insuflat un perfecționism ce influențează tot ce face. De-asta folosește, fără economie, cele mai bune ingrediente: ciocolate Valrhona și Callebaut (preferatele oricărui hotel de cinci stele), extract organic de vanilie, unt franțuzesc. De-asta, dacă etichetele cu nume și adresă pe care le pune pe cutiile cu fursecuri nu sunt imprimate cum trebuie, le aruncă, reprintează, taie și lipește din nou.
Fursecurile de azi sunt niște “tălpi uscate”, bune de aruncat. N-ar putea niciodată să distribuie așa ceva.
***
Înnebunit după dulciuri încă de când se învârtea în bucătărie pe lângă prăjiturile bunicii, Tobescu a realizat că se pricepe la gătit acum opt ani, când i-a ieșit din prima un Tiramisu la care prietenii lui dăduseră greș. N-a făcut nimic special; a respectat indicațiile. Altă dată, când a scos din cuptor niște fursecuri eșuate, s-a enervat atât de tare încât le-a tocat mărunt, mărunt, cu gândul să le arunce. S-a răzgândit și a amestecat firimiturile cu marțipan, le-a făcut bile și le-a dat prin ciocolată. Cristina, soția lui, i-a spus că sunt unele dintre cele mai bune lucruri mâncate vreodată. Torturi, mousses, prăjituri ““ toate îi ieșeau perfecte.
În timp, a învățat despre dulciuri citind cărți de bucate, bloguri despre gătit, forumuri și site-uri de rețete. A profitat de ieșirile din țară, ca să încerce de la plăcinta cu cremă de brânză și gem din Tel Aviv, la tarta cu cremă de alune de pădure din Varese, Italia și de la prăjiturile pe bază de pastă de orez din Coreea de Sud, la Appelkaka (o plăcintă cu mere) din Suedia. S-a străduit să rețină gusturile și ingredientele, întrebând de fiecare dată ce conțin și cum se fac, a fost atent la aspect, ambalaj și mod de vânzare.
În 2001 a deschis TC Broadcast, reprezentanța unei firme din Germania care produce dulciuri personalizate. Clienții aleg produsul și aromele, trimit schița ambalajului sau o siglă, iar dulciurile, făcute și împachetate în Germania, sunt apoi trimise în România. Este o afacere care merge de la sine și care îi oferă lui Tobescu libertatea de a se ocupa de ce-i place.
Anul trecut și-a investit toți banii într-o cafenea, pe care a deschis-o în martie. COMOCO era un local luminos și minimalist din centrul Bucureștiului, decorat în nuanțe de lapte, unt și ciocolată, unde clienții puteau găsi dulciuri americane proaspete. Riscantă și idealistă, cafeneaua era ultimul lucru pe care soții Tobescu încercau să-l facă în România, de unde încă din 2000 se gândiseră să emigreze. “Cafeneaua asta a fost pentru mine ceea ce e pentru alții cazinoul”, mi-a scris el într-un e-mail. “Îmi place atât de mult să gătesc, încât nu am mai fost manager, ci un simplu cofetar-patiser care dormea patru ore pe noapte și în rest gătea.” În ciuda entuziasmului, la trei luni de la deschidere, cei doi foloseau încasările de peste zi la cumpărăturile pentru ziua următoare. Deși în a patra lună numărul clienților cafenelei crescuse promițător, nu mai puteau susține cheltuielile curente, așa că au închis-o.
Ros de depresie, Tobescu n-a mai gătit. Nu simțea nici o vibrație, intra în bucătărie numai rugat de alții, dar și atunci fără chef. În februarie, a plecat cu Cristina prin Europa, ca să uite. La Paris, proprietarul apartamentului pe care îl închiriaseră în Marais le-a spus că mai are unul într-o casă de secol XVII, aflată chiar pe malul oceanului, în Normandia. Neștiind mare lucru despre zonă, au decis să stea și acolo vreo zece zile. Locul i-a subjugat.
Mergeau zilnic pe faleză până la cofetăria Charlotte Corday din Trouville, ca să cumpere cele mai bune prăjituri pe care le-au mâncat vreodată. Pentru că adeseori ploua torențial, iar vântul făcea umbrela inutilă, Tobescu ascundea sub haină cutia din carton subțire ce ascundea cele șase prăjituri. Ajuns la vilă, se așeza la fereastră, într-un fotoliu alb, și mânca prăjitura favorită, privind oceanul. Le Masque et la Plume era fericirea fără fisură, cu bază de pandișpan, bezea caramelizată și mousse fin de prune. Stresul și dezamăgirea de după închiderea cafenelei s-au topit în perfecțiunea prăjiturilor. “Nu erau foarte pretențioase ca execuție, dar aveau niște combinații de gusturi și de ingrediente care erau ca un drog”, își amintește Tobescu. “Mă binedispuneau instantaneu. Puteam să mă mulțumesc cu o cocioabă acolo la Trouville, dar să știu că pot să-mi cumpăr dulciurile alea până la sfârșitul vieții.”
În aprilie, Tobescu s-a întors în țară, entuziast și încrezător în sine. A gătit mai des decât de obicei, încercând să îmblânzească dorul de gusturile din Franța. În mai i-a venit ideea să facă și să ofere dulciuri în București, fără obligația de a fi plătite. Într-o noapte i-a spus soției lui că blogul ar fi canalul ideal de comunicare pentru asta. Era ora 1 și tocmai veniseră de la o plimbare. Cristinei (care lucrează acum la un roman) i”‘a venit ideea s㔑i spună Fursecul Mecanic. Fursecul (cu majusculă) este entitatea care înglobează tot ce gătește Tobescu, fie că este vorba despre muffins sau bile de marțipan. A doua jumătate e un tribut adus unuia dintre filmele lui preferate, A Clockwork Orange (Portocala Mecanică). Până dimineața Tobescu făcuse deja logo-ul (un pahar cu lapte de care se sprijină o coloană de fursecuri), iar următoarele trei zile și le-a petrecut gândindu-se dacă e bine să meargă până la capăt.
A lansat blogul pe 28 mai și a pornit în căutare de ingrediente. Singurul importator de ciocolată Callebaut din România i”‘a cerut să cumpere minimum 100 de kilograme, așa că și-a comandat-o de pe E-Bay. Tot de pe Internet a luat marțipan și matcha (pastă de ceai verde). Pentru că n-a găsit ambalaje de fursecuri, a recurs la cutii de plastic, borcane și plicuri. Ore întregi a citit rețete, le-a compilat și le-a experimentat noaptea, s-a învățat cu ciocolata Valrhona care trebuia topită cu multă atenție, din cauza conținutului foarte ridicat de cacao, și s-a oprit numai când a obținut dulciuri pe placul lui. “Sunt de departe cele mai bune fursecuri nu numai de la noi, ci printre cele mai bune fursecuri pe care le poți mânca în general”, spune el. Fața i se luminează repede într-un zâmbet. “Iată și modestia.”
A evitat să facă specialități franțuzești, pentru că acelea i se par imposibil de gătit fără să fi urmat o școală de gastronomie. A ales în special rețete americane, pentru că sunt mai savuroase când vine vorba de fursecuri. “Tradiția de cookies complecși, cu bucăți de ciocolată, cu caramel, vine de la americani. Europenii preferă să facă fursecuri din aluat simplu, și să le combine cu cremă sau să le înmoaie în ciocolată. Mi se par mai interesante cele americane.”
Pe 10 iunie a anunțat prima livrare ““ Chocolate Chip Cookie ““ și mail-urile cu motivații au început să vină. Nimeni nu părea să înțeleagă despre ce-i vorba, dar era gratis și arăta bine. I-au scris că blogul lui le amintește de copilărie și de dulciurile făcute de mama sau bunica, că visează fursecuri, că le plouă în gură. Tobescu a avut 25 de livrări la primul model de fursec și 36 la al doilea, Chunky Peanut Butter Cookie (biscuite cu unt de arahide).
Gătea și se străduia în același timp să fie cât mai mult alături de familie, pentru că mama lui era pe moarte. “Blogul merge în continuare, pentru că nu sunt precum gospodinele de la Acasă TV, care încep să se vaite pe post de ce probleme de sănătate au ele sau rudele lor”, îmi scria pe 19 iunie. Promisese că va face un singur tip de fursec pe săptămână și se ținea de plan. “Îl fac doar ca să nu dezamăgesc pe toată lumea care s-a bucurat de el.”
Oamenilor le-au plăcut atât de mult fursecurile încât au vrut să-i dea ceva în schimb: s-au oferit să-i gătească, i-au adus ingrediente din străinătate, i-au dăruit un tricou și un magnet personalizat. Le-a răspuns de fiecare dată pe blog, cu un mesaj de mulțumire și cu fotografia cadoului primit. Spune că e tipul de reacție umană și sinceră care îi place și îl bucură, așa cum îl încântă și gesturile mai mici: luminarea feței, grimasa preschimbată în zâmbet a unei secretare căreia îi spune că el este Fursecul Mecanic.
În a doua vineri din iulie l-am însoțit la livrarea Fursecului 5: muffins de ciocolată, cu marțipan și cremă de alune de pădure. Când ne-am întâlnit, la 14:10, Tobescu abia se trezise. (E ritmul lui încă din 1995, când lucra la matinalul de la Pro TV: se culcă dimineața și se trezește după-amiaza.) Era vesel și relaxat, ca de obicei. Ajunsese să-și dedice întreaga săptămână proiectului: gătea lunea și marțea, iar de miercuri până sâmbătă distribuia fursecuri prin toate colțurile Bucureștiului. Mi-a arătat graficul livrărilor din ziua aceea ““ un fel de orar, cu adresele, numele oamenilor și cu sigla blogului printre ele. Avea în mașină și o hartă, pusă în apărătoarea de soare. “Sunt ca un taximetrist. Ar mai trebui să-mi pun o iconiță în dreapta.”
A spus că încearcă să-și grupeze livrările pe zone, ca să-i fie mai ușor, că lasă jumătate sau un sfert de oră între ele și că bate cam 100 de kilometri pe zi, fiind mereu pe fugă. Merge pe linia tramvaiului, oprește pe trecerea de pietoni, orice e necesar ca să ducă fursecurile la timp. Cei care le primesc în borcan trebuie să-l înapoieze la următoarea livrare, pentru ca proiectul să fie cât mai ecologic. Până și tipul de ambalaj spune ceva despre impresia pe care și-a făcut-o despre cel care i-a scris, dar nu are parametri bătuți în cuie. Când nu găsește pe nimeni acasă, reprogramează sau lasă pachetul în cutia poștală sau atârnat de clanța ușii. Sigur, se mai întâmplă uneori ca vecinii să fure fursecurile.
Am vizitat nouă oameni în acea zi. Tobescu s-a întâlnit cu ei la serviciu, la o ieșire de metrou sau la un colț de stradă. La început era momentul de recunoaștere, când el mergea spre ei zâmbind și ținând cutia la vedere, iar ei îl întâmpinau, știind că nu le poate aduce decât ceva bun. Apoi dialogul lejer, dintre doi străini care au descoperit un limbaj comun: cum ai aflat de blog? Cum îți plac fursecurile? Să-mi scrii cum ți s-au părut astea. Și un la revedere senin, deschis la reîntâlnire. Imaginea care rămâne după el e invariabilă: un om bine crescut și surâzător care aduce fursecuri, vrea să afle despre tine numai cât ești dispus să-i spui și pleacă, lăsându-te încântat. “Îmi place că nu face frumos în fața nimănui, nu lingușește pe nimeni, are un fel detașat de a fi apropiat de toată lumea, cu toate că sună paradoxal”, spune Christine Norberg, una dintre susținătoarele proiectului.
Ultimul transport din acea zi a fost în Pipera, la un cuplu de tineri care l-au invitat să mănânce caise din grădina lor. Le mai livrase fursecuri, dar nu îi întâlnise. S-au așezat la masa din terasă, în timp ce Fax, câinele lor de două luni, lătra și se gudura pe lângă fiecare. Tobescu părea să nu observe că erau un pic timizi și umplea orice pauză apăsătoare cu povești despre fursecuri, mail”‘uri și livrări. A spus-o, pițigăindu-și vocea și mustăcind, pe cea a unei femei care, după ce s-a plâns că nu a primit fursecurile în borcan, i-a zis: “Sper că nu sunt otrăvite” și mai târziu i-a scris că nu e încântată de ele și că va scoate trimiterea către Fursecul Mecanic de pe blogul ei. Gazdele au făcut ochii mari și au râs, el i-a dat înainte, ei s-au destins, stânjeneala a devenit confort, conversația s-a închegat și s-a mutat spre Germania, țară dragă atât lor, cât și lui. Înainte ca soarele să dispară sub crengile caișilor din curte, Tobescu se împrietenise cu ei.
***
Într-o zi, l-am întrebat pe Tobescu: el ce prăjitură e? Mi-a spus că trebuie să-i ceară părerea Cristinei. “Tu ești un cupcake cu matcha”, i-a zis ea. “Toată lumea crede că știe ce ești, pentru că un cupcake arată ca un muffin. La gust seamănă pe undeva cu un muffin, așa că nimeni nu își pune problema că a greșit titulatura nici măcar după ce gustă. Topping-ul de matcha e exotic, foarte rar, seamănă cu fisticul, dar lumea nici măcar nu îndrăznește să spună ce e, nu știe dacă e bun sau rău, dacă le place sau nu le place, îl mănâncă pentru că nu au mai mâncat niciodată și pentru că este de bun simț să te prefaci că ești deschis la experiențe noi. Gustul topping-ului este complet nou, revigorant, și contrazice dulceața cupcake-ului într-un fel care-ți dă frisoane de plăcere. În timp, realizezi că este echilibrată inteligent.”
De când a demarat cu Fursecul Mecanic, Tobescu s-a distrat cunoscând oameni, dar nu și-a schimbat cu mult părerea proastă pe care o avea despre România. Unele dintre mesajele primite au trădat un scepticism exagerat al românilor, care, spune el, își imaginează că în spatele oricărei inițiative bune se ascunde o mizerie sau un interes strict personal. I s-a reproșat că face un experiment socio-psihologic. Că “mecanic” vine de la “mecanizat”, deci dulciurile nu sunt făcute manual. Că totul este o inteligentă campanie de teasing ce pregătește lansarea unei afaceri. Alții au crezut că totul este scorneala unui nebun. De ce ar face un om așa ceva?!
“Din același motiv pentru care mi-am dorit toată viața să am un grup de prieteni cu care să merg prin Europa cu o dubă închiriată și nu am reușit niciodată, pentru că toată lumea a renunțat în ultimul moment”, spune Tobescu. “Am spus: închiriez eu duba, pe banii mei, plătesc eu mâncarea, numai să mergem, să ne simțim bine și să facem un lucru relaxat, occidental. Asta am vrut să fac, un lucru relaxat, occidental. Fără a conta cât mă costă, fără a mă gândi ce implicații ar avea.”
Mesajele prin care bucureștenii trebuiau să-l convingă că merită fursecuri erau pentru el dovada minimă de strădanie și interes pe care o puteau arăta. Dacă multe erau deranjant de siropoase, dar tolerabile, unele îl plasau între amuzament și șoc. “Statistic vorbind nu ai cum să eviți să nu-ți scrie și nebuni. Nebuni și nesimțiți ““ sunt cele două extreme cărora nu le răspund. Nesimțiții sunt cei care scriu: «aș vrea și eu o porție de muffins». Asta e motivația. Deci au pus foarte mult suflet și au investit foarte mult timp pentru a formula o propoziție pe mail. După aceea sunt cei în ale căror probleme psihice nici nu vreau să intru, care-mi scriu lucruri de genul: «De ce ar trebui să primesc eu fursecuri de la tine? Pentru că am început să pierd încrederea în oameni». Punct. «Și doare.»”
Pe măsură ce presa i-a pus Fursecului pampoane, numindu-l simpatic, minunat sau dulce, și l”‘a făcut pe Tobescu să pară un bonom hotărât să salveze țara de dulciurile rele și să satisfacă poftele oricărui hipoglicemic, numărul vizitatorilor a crescut de la 6.218 în iunie, la 10.680 în august, iar pe blog s-au îndesit comentariile cu recomandări: să stabilească un preț, să fie mai puțin arțăgos, să nu se mai laude atâta. Le-a răspuns ironic, mereu rece și direct. “Îmi plac lucrurile fără echivoc, n-am nevoie de mesaje overall pozitive. Atunci când comunic cu cineva prefer oricând un mesaj sută la sută negativ unuia aparent călduț și drăguț, presărat de fapt cu mici mizerii.”
Ecuația pare simplă: pentru el gătitul nu este nici mod de viață, nici pasiune orbitoare. E un hobby constructiv. Afacerea cu dulciuri personalizate îi e de ajuns ca să-i asigure o existență decentă și comodă. Își petrece în continuare timpul citind rețete, experimentând, făcând și distribuind fursecuri. Nu are spiriduși ajutători. Nu plănuiește să facă profit din proiect, așa că poate refuza liniștit pe oricine. Nu vrea nici sfaturi, nici ajutor. Are genul de atitudine “Ã bon entendeur, salut”, care intimidează, pentru că nu lasă loc de obiecții și polemici. Dar amabilitatea lui se termină unde începe intruziunea. Cine intră în joc, fie respectă regulile, fie iese; și, nu în ultimul rând, acceptă că Tobescu urăște monotonia.
Prima rețetă din august a venit cu o schimbare de sistem: motivațiile au picat, fiind înlocuite cu niște întrebări din cultură la care fie știai răspunsul fără să cauți pe Google, fie recunoșteai că nu știi și nu primeai fursec. Caramel Apple Cookies pentru o trupă care a remixat melodii Nine Inch Nails. Fursecuri cu ciocolată albă, caise și migdale, dacă îl știi pe Daniel Craig din alt rol decât cel de Bond. Fursecul nemțesc Linzer pentru piesa lui Max Frisch care începe cu replica “Ar trebui să-i spânzure, n-am spus-o eu dintotdeauna?” și personajul care o spune.
Unul dintre motivele schimbării a fost că Tobescu vroia să măture puțin proiectul cu abonații care se obișnuiseră să primească dulciuri numai pentru că, la un moment dat, scriseseră un mesaj frumos. “Consider că dinamica relației dintre mine și fidelizați este exact aia din relațiile și căsniciile românești”, spune Tobescu. “Așa cum doi parteneri fac eforturi până când se căsătoresc, și după aia se blazează și încep să considere de la sine înțeles ca celălalt să rămână cu ei și să le ofere diferite lucruri, tot așa e și cu Fursecul. Românii au, din păcate, tendința de a deveni delăsători într-o relație. Introducerea întrebărilor i-a făcut pe majoritatea să se supere un pic, pentru că i-a trezit puțin din rutină.”
Totuși, a introdus testele mai ales ca să vadă cine sunt cititorii lui. “Eu nu mă plictisisem de motivații, dar 90 la sută îmi scriau despre bunica și cum gătea bunica”, zice Tobescu. “Sigur, nu puteam să-i acuz pentru asta, dar nici nu puteam să-mi dau seama din mail-uri cu cine am de-a face (“¦) De-asta unele teme sunt foarte specifice, pentru că sunt formații sau filme care îmi plac foarte mult și despre care nu am cu cine să vorbesc în afară de Cristina. Și e foarte trist să nu știi dacă mai ai corespondenți în orașul din care urmează să pleci.”
***
Testele de cultură au împrospătat proiectul cu noi cititori. La început de octombrie, Tobescu era la fel de entuziast ca atunci când a lansat blogul. După 15 rețete și undeva între 4.300 și 4.500 de fursecuri livrate, spunea, totuși, că Fursecul nu are nici o șansă de autosusținere. Recuperase cam o șesime din banii cheltuiți.
Oamenii spun că fursecurile sunt senzaționale, demențiale, geniale, că pe o scară de la 1 la 10, ar primi nota 11. Unul dintre consumatorii cu vechime, Ion Borșan, spune că îl frustra teribil că nu știa răspunsurile la întrebări, și că l-ar bucura să poată cumpăra dulciurile făcute de Tobescu și să nu depindă de temă. Nu este singurul. Tobescu ar putea să deschidă o cofetărie cu certitudinea că ar avea zeci de clienți fideli, dar n-o va face, pentru că nu crede că dulciurile lui își au locul aici. Va pune punct Fursecului, cum a promis: cu o plecare. În februarie se mută la Berlin, și va decide acolo dacă locul cafenelei lui este în Germania sau în altă parte. Spune că marea lui satisfacție este “de a fi găsit niște oameni extraordinari și de a putea să nu plec chiar cu o greață supremă”.
Din iunie, de când am aflat de Fursecul Mecanic, s-au întâmplat multe: l-am văzut pe Tobescu la livrări, curios de reacțiile oamenilor când îi gustă bunătățile, ca un profesor ce știe că a făcut o demonstrație magistrală, dar vrea să și-o confirme privind uimirea elevilor. A gătit la munte, și s-a întors de acolo cu gogoși bune și fursecuri ratate. A fost la un radio public, unde a pus piesa Elektro-Kardiogramm, a celor de la Kraftwerk, bucurându-se de asta ca de o mică victorie. A provocat cititorii blogului să dibuiască și să fotografieze o fabrică de geamuri părăsită. I-a scos din casă în noaptea de Halloween, ca să caute indicii prin București, și i-a așteptat cu dulciuri la capătul periplului. A mixat gusturile, a sucit regulile, a flituit criticile, iar eu m-am întrebat până în ultima clipă din ce s-a născut Fursecul Mecanic.
Altruism? Sătul de încruntarea românilor, Tobescu a vrut să-i înveselească puțin. A oferit gratis dulciuri formidabile, fără să reproșeze nimănui că nu donează ceva în schimb. A încercat să demonstreze că majoritatea cofetăriilor de la noi sunt o batjocură și, criticându-le public, să forțeze o schimbare de atitudine. A vrut să spună un “la revedere” frumos unei Românii urâte, de care nu-l mai leagă nimic. “Cred că decizia de a pleca e una din cele mai dureroase din viața lui”, spune Irina Georgescu, o cititoare a blogului. “Și că Fursecul Mecanic e un fel de ultim gest de bunătate față de țara asta ciuntită care nu știe decât să ciuntească la rândul ei. Cred că e și un fel de «îmi pare rău» mut și, poate conștient, poate nu, un mod de a arăta că se poate. Cred că Fursecul Mecanic a certificat niște idei pentru Dan și-l va lăsa să plece liber, fără ură, umplut de calm.”
Egoism? Tobescu a vrut să(-și) demonstreze că până și cele mai scumpe prăjituri pe care le mănâncă românii sunt doar niște surogate de dulce în comparație cu ce poate găti el. A așteptat și a primit pentru asta admirația de care nu se bucurase pe când exista COMOCO. A folosit blogul pentru a găsi “oameni de calitate” pe care altfel nu îi dibuise. “Am căpătat senzația că tipul are un perfecționism interesant și că ăsta este motivul pentru care face tot ceea ce face”, spune Christine Norberg. “El și-a dorit cafenea, pentru că își admira propriile creații și din admirația asta a ales să facă în așa fel încât să gătească în continuare. Iar eu am încredere în această motivație mai mult decât am în altruism pur. (…) Admir felul în care alege să se desprindă de țară. E o treabă masculină. Vanitoasă, orgolioasă, dar mișto.”
Comments
4 Responses to “Fursecul Mecanic (Esquire, decembrie 2008)”
Leave a Reply
L-am intalnit pe Dan intr-unul din weekendurile mele lenese din Berlin. Il descoperisem pe bloguri in Bucuresti, ii admirasem nebunia frumoasa, ii invidisem curajul de a transforma visul in realitate, incepusera sa ma enerveze si pe mine elogiile. Si-l cam uitasem. Il mai cautam virtual din cand in cand…vroiam sa stiu ce mecanisme de vis mai invarte. L-am regasit, intr-o dimineata tarzie de vineri, cu soare, si nori, si ploaie si cafea fierbinte. In articolul Gabrielei. Si l-am vazut cu ochii ei. Atunci am facut cunostinta cu Dan Tobescu. A doua zi, cand i-am deschis usa apartamentului de la etajul 6 din Schonhauser Allee si i-am vazut zambetul imbujorat, l-am salutat deja ca pe un vechi prieten. Mi-a adus cele douazeci de cookies comandate cu o zi in urma. (Da, n-am rezistat!) Si-a cerut scuze ca fusese nevoit sa ma refuze. Avea deja foarte multe comenzi de onorat. Mi-a spus, in schimb, pe nerasuflate, povesti cu fursecuri mecanice, masini electrice, cafenele bucurestene, functionare RDG-iste, arome de matcha si vanatori de cookies. “Vorbeste mai mult decat mine”, le-am spus prietenilor in dimineata urmatoare, in timp ce savurau, pe langa cookies, si povestea inedita a fursecului mecanic. Vorbeste mult, iar povestile lui au arome si culori diferite. Nu sunt toate cu ciocolata. N-au toate ingrediente exotice. Nu sunt toate pudrate cu zahar. Iar portretul pe care i l-a facut Gabriela pare sa aiba aceeasi reteta.
Felicitari, Gabriela! Multumesc, Cristi! La multi ani, Dan!
Multumesc frumos :)
[…] aflat cine este, und este si ce mai face Fursecul Mecanic, cel ce impartea anul trecut indicatii codificate spre gasirea de destinatii misterioase la capatul […]
[…] [Later edit: Esquire, decembrie, 2008] […]