E rândul lui Piersic Jr. (Esquire, martie 2008)
Mâine are premiera în România “Călătoria lui Gruber”, un film de Radu Gabrea cu Florin Piersic Jr. în rolul principal. E un film care a fost oarecum motorul unui text pe care l-am scris despre FPJ acum un an jumate. Pe-atunci, scriam că filmul va fi lansat în câteva luni, poate chiar în primăvara lui 2008.
A trecut primăvara, toamna și apoi încă două anotimpuri. Nu știu ce spune asta despre modul în care funcționează industria locală de cinematografie; eu nu pot decât să sper că ideea poveștii mele de atunci stă în picioare și azi.
O găsiți mai jos. Fotografiile au fost făcute de Roald Aron, iar designul de Raymond Bobar. Când a apărut numărul respectiv din Esquire am făcut și un jurnal al nașterii acestui text.
=============
E RÂNDUL MEU
=============
Toți au o părere despre cine e Florin Piersic Jr. și de ce i“‘a luat atâta timp să prindă un rol principal într-un film. Puțini știu că ăsta e drumul pe care și-a ales să meargă. A ajuns. E timpul lui.
Fotografii de Roald Aron
Esquire, martie 2008
Mesele din clubul Prometheus sunt mici și pătrățoase, atât de înghesuite încât de la ușă pare o expoziție de mobilă pentru păpuși. Sunt din lemn maroniu lăcuit, cu un blat de sticlă numai bun pentru ocheade la gamba fină ca plasticul a păpușii cu care iei ceaiul. Drăguț, îți spui, dar omul ăsta încape la masă? Va fi ciudat ““ Gulliver la o bere cu piticii, înainte ca nenorociții să-l lege fedeleș și să-i facă poze pe care să le pună pe blog.
Omul întârzie 10 minute și, când intră, își duce cei 1,90 de parcă timpul ar fi o glumă proastă. Și-a îmbrăcat forma într-un palton gri, cu umerii tapetați cu piele neagră, care-l prelungește și mai mult, iar după gât are un fular vișiniu de la GAP ““ semn că nici un bărbat neglijent nu e complet fără o pișcătură de studențism. Cară o pungă cu o cutie de pantofi și niște șosete ““ asta dacă trebuie să apară și altceva în poze în afară de adidașii care scot limba și-și flutură amenințător șireturile.
Planul e să-l așezi pe uriaș în scaun, să-i dai cu pămătuful pe față, cu fâs-fâs prin păr și apoi să-l pozezi. Dacă se lasă. Pune punga pe-o masă și se așează, atent, la alta. A încăput ““ chiar și cu paltonul pe el. Așezat, pare blând, și când ridică privirea către echipa care i-a pregătit ședința foto, mai că ți se face milă de el. Când vorbește, mai mult o șoaptă leneșă, pare și mai vulnerabil.
L-ai mai văzut. L-ai și auzit. Totuși nu poți îndepărta senzația că e însoțit de-o prezentare de vodevil scârțâind dintr-o portavoce. “Lume, lume, doamnelor și domnilor ““ Florin Piersic Jr. ““ femeia cu mustață, înghițitorul de săbii, copilul cu trei capete, acrobatul fără mâini, bărbatul care se lansează dintr-un tun și nimerește în altul. Toate acestea, doamnelor și domnilor ““ și asta numai în primul act! Veniți, vă-nghesuiți, scoateți portofelele. Stați și pentru al doilea act, în care actorul nostru joacă o unghie încarnată și apoi întrupează un știulete…”
“Machiaj, da?”, îți întrerupe Piersic reveria, ochii lui căprui căutând planurile acestei după-amieze pe fața stilistei și a art directorului.
Se mută pe alt scaun. Tot n-a renunțat la palton. Nu-ți dai seama dacă îi e frig, dacă a hotărât că e cool să fie încotoșmănat, sau dacă textila de pe el îl lasă rece. Ai vrea să știi răspunsul nu pentru că ai afla ceva despre el, ci mai degrabă pentru că ai afla ceva despre tine. De ce te atrage omul ăsta ca un magnet? În câteva momente, gravitezi în jurul lui, planetă docilă așteptând următoarea rotație. Când stai lângă Piersic te simți ca atunci când te închizi în baie să faci lucrurile de care n-ai vrea să afle mama. Știi că nu i-ar plăcea, nu ești pe deplin convins că e bine, dar nu te poți abține.
În timp ce i se dă cu pămătuful pe nas și deasupra obrajilor cu barba aranjată în stil deranj, Piersic fumează. De fapt, nu. Piersic nu fumează. Dacă ar fuma n-ar fi mare lucru. Mai degrabă, țigara face parte din el. Zice că le-a redus la un pachet pe zi, dar nu-l crezi ““ ce, el fumează din pachete mai mari decât restul lumii?
La un moment dat, din boxe se aude vocea unui alt junior: “S”‘o facem lată, încă o dată, să bem cu toții până-n zori”.
Te uiți la Piersic. Glumește cu tipa care-l machiază. Probabil nu-l aude pe Bănică. Dacă l-ar auzi, ce-ar spune? Că e un Elvis de supermarket? Că ăla are noroc să nu fie întrebat atât de des de ta-su? Că n-ar strica să aibă câștigurile lui? Probabil nici una din astea. Toropeala de urs ascunde o decență și o împăcare care te scoate din minți.
“S-o facem lată, încă o dată, să-ncerci de toate până muo-uouo-ri.”
Machiajul e gata. Părul trebuie lăsat în pace, spune el. E bine ciufulit. Așa trebuie să fie.
“E rândul tău”, cântă Bănică. Și fetele: “E rândul tău”. Și Bănică: “E rândul tău”. Și fetele: “E rândul tău”.
Înțelegi că nu vrea să-i atingă părul și ești de acord. E mai mișto așa, neglijent-chic. Dar ești de acord și cu Bănică. “E rândul tău”, șoptești către Piersic, care dispare într-un birou să se schimbe. Probabil l-ar scoate din minți dacă te-ar auzi.
***
La un anotimp distanță de 40 de ani, Piersic se va măsura în sfârșit cu marele ecran și, implicit, cu criticii și publicul care stau de cealaltă parte. A mai jucat în filme. În unele dispărea înainte să-ți dai seama cine a fost, iar în altele intra, fuma, zicea câteva replici și dispărea înainte să se fi așezat fumul. Dar în Călătoria lui Gruber, un film de Radu Gabrea, care va avea premiera în această primăvară, Piersic e condamnat la timp pe peliculă. N-a avut unde să dispară.
A trebuit să joace, să lege celelalte personaje, să fie disciplinat și să reziste până la capăt ““ capacități pe care unii i le neagă, iar el și le critică. Nu s-a putut transforma în alt personaj, cum făcea la fiecare 10 minute în Sex, Drugs, Rock & Roll, piesa de teatru care i-a definit până acum cariera. E momentul să-și înfrunte frica de-a plictisi publicul, pentru că timpul ““ timpul lăbărțat în care trăiește el ““ a ajuns în sfârșit aici. Și, vrea s-o spună ori ba ““ nu ți-o va zice direct, da”™ o spui tu ““ a venit rândul lui.
“Am nevoie de acest proiect și am nevoie și pentru autocontrol”, spunea cu câteva zile înainte de ședința foto. “Am nevoie odată să văd dacă sunt în stare să trec prin perioada de filmări cu bine, adică să duc la capăt un proiect în care sunt angrenat zi de zi, fără pauză. Aștept să văd filmul. Ca să văd dacă am evoluat sau dacă am involuat. Pentru că am să sesizez și am să amendez. Evident că astea n-o să le discut cu altcineva ““ poate cu cineva apropiat, da. Dar am să sesizez și am să amendez eventualele stângăcii, eventualele greșeli. La aproape 40 de ani am pretenția că sunt profesionist. Și atunci, dacă eu nu văd unde scârțâie ceva, e grav. Înseamnă că nu sunt decât un narcisist.”
“Cine e Florin Piersic Jr.” e un fel de sport olimpic ““ până și cele mai sărace țări au dreptul să participe. Toți au o părere. Nu e ca un brand de șervețele ““ cu fani și detractori, dar cu scop clar: șters și suflat. Cu Piersic e mai visceral. E fiul lui Piersic cel mare, e un răzvrătit, are măști, e un vizionar, pute, a validat arta alternativă, are probleme de atitudine, e un artist-caracatiță, are un penis de 22 de cm (cu doar 1 cm mai puțin decât Bănică), e calofil, e pretențios, e întruparea libertății artistice, e genial, e drogat, e sexos și așa mai departe.
Ai putea scrie un articol din cacofonia asta. E prea tentant să nu participi ““ doar e gratis. Parcă prevestind acest text, prin noiembrie te-ai înscris și tu la concursul de prezumții. L-ai văzut la o emisiune, arătând la fel de rupt ca întotdeauna, artistul în straie de cerșetor, o alternativă asumată la atmosfera de gloss, parfum și gălbenuș de pe platou. A vorbit despre libertatea de-a face filmul pe care îl vrea, piedicile în calea artei, și a evitat subiectele personale. La final, neîntrebat, ai răspuns la “Cine e Florin Piersic Jr.?”. Pe nerăsuflate.
Un bărbat de 40 de ani care trebuie să-ți demonstreze ceva chiar dacă a jucat tradus scris regizat dar a făcut-o ca fraierul în underground unde lumea e prea leneșă să coboare să vadă ce se întâmplă și să verifice ce-i cu Piersic ăsta care stă în maieu pe scenă și strigă și înjură și râde și plânge și mimează și se-ncordează și se ia de public și se destramă în fața lui dar o face degeaba pentru că în underground e întuneric și umed și banilor nu le place umezeala și dacă n-are bani în spate nu va fi cunoscut și acum când a ieșit din underground trebuie să arate că a făcut ceva și el nu simte nevoia dar asta-i situația și așa se ajunge în momentul în care omul face un film și acum toți stau cu popcorn în brațe și mâna pe buton copleșiți de responsabilitatea de a-l valida sau nu
neștiind că lui nu-i pasă.
Că nu se agită.
Că a mers în ritmul lui ca să ajungă aici și nu e copleșit de asta.
Nu e nici o grabă.
***
Piersic a ajuns la primul rol principal după ani buni de muncă. Nu a fost niciodată “vedetă”, dar nici n-a stat degeaba. A început cu teatrul de stat, pe care l-a părăsit ““ spre bucuria ambelor părți ““ pentru că refuza roluri. A făcut figurație în câteva filme pentru sume derizorii și a jucat în câteun spectacol. N-a făcut pe fițosul, pur și simplu n-a fost să fie. “Am fost la castinguri și pentru lucruri ciudate”, spune el. “Am fost la casting și pentru telenovelă acum ani de zile și n-am luat. Probabil că drumul mai scurt e ăla când apari într-o telenovelă, filmezi mult mult mult și apari la greu și devii un produs de marketing dorit de public.”
În 2001 a făcut figurație în Callas Forever, pelicula pe care Franco Zeffirelli o filma în România. A luat 30 de dolari pe o apariție scurtă (“riști să nu mă vezi”) și a așteptat vreo patru luni să primească banii. A dat telefoane peste telefoane pentru 30 de dolari. Azi e mai bine, dar probabil fără Sex, Drugs… nu s-ar fi schimbat nimic. Piersic a adaptat, regizat și jucat piesa lui Eric Bogosian, un one-man show construit dintr”‘o serie de monoloage care i-au permis ca-n decurs de aproape două ore să fie cerșetor, rock star, businessman ““ bărbați striviți de orașul contemporan. Spectacolul a început să fie jucat în 2002 la Teatrul Luni din clubul bucureștean Green Hours, iar în 2003 Piersic a câștigat premiul UNITER pentru interpretare.
Se aștepta să fie mai căutat, să aibă din ce alege, dar nici pomeneală ““ cea mai vizibilă apariție a fost în serialul La urgență. Explozia filmului românesc l-a prins pe margine; nu-l interesează explorarea problemelor sociale, așa că n-are treabă cu neo-realismul colegilor de generație Mungiu sau Puiu. (Spune totuși că 4, 3, 2 e impecabil ““ cel mai bun film românesc pe care l-a văzut.) A continuat să joace Sex, Drugs… și a lucrat un proiect de film independent ““ Piersic n-a avut niciodată sentimente prea calde pentru CNC. În 2004 a făcut Fix Alert, un policier tribut romanelor lui James Hadley Chase. Filmul a costat doar 2.000 de euro și e tras în cadre foarte lungi, amestecate, forțând spectatorul să reasambleze un puzzle îndărătnic dacă vrea să înțeleagă ce s-a întâmplat.
A urmat Eminescu vs. Eminem, un film care explorează relația artistului cu banii și a lui Eminescu cu lumea modernă. Eminescu e un exercițiu cinematografic, o joacă improvizată de niște copii care au pus mâna pe o cameră și vor să te pună la muncă ““ filmările zevzece din mână și sunetul neprocesat necesită concentrare. Filmul are însă umor. Piersic se joacă pe sine ““ el e actorul pe care trei regizori tineri vor săl păcălească să spună sloganul unei beri (“Heckerbrau. Asta chiar face toți banii!”), urmând ca ei să folosească scena pentru finanțarea unui Matrix românesc, cu mesaj și moment poetic Eminescu.
Când regizorii anunță potențialul sponsor că îl au pe Piersic Jr. în film și că vor 10.000 de euro, ăsta le râde în telefon. Cine-i ăsta? Ce-a făcut ăsta? Ce știe ăsta să facă pentru 10.000? Ce-a făcut? A jucat? A regizat? A furat nevasta vreunui fotbalist? Asta se vinde. Bănică Jr. Face 10.000. Cine a auzit de Piersic Jr.? Bă, pe bune.
Nu îi spui asta când vă așezați la masă în Taverna Sârbului și el își comandă un Pepsi Twist, un biftec tartar foarte iute și pâine prăjită. Îi spui că n-ai întrebări pregătite pentru că nu vrei să-l dibui pe “adevăratul” Piersic Jr., doar să-l asculți pe cel din fața ta. Reportofonul abia îi agață cuvintele șoptite. De dragul exercițiului, totuși ““ cine e Piersic Jr.?
“Nu mă interesează să identific exact zona în care sunt; să pun degetul pe locul în care mă aflu”, spune el. “E mai interesant uneori să oscilezi între categorii sociale diferite ““ și nu din snobism. Pot să vorbesc cu foarte multă lume; să comunic real și cu intelectuali, și cu paznici de instituții. Îmi acordez limbajul potrivit persoanei pe care o am în față.”
Nu există riscul să te depărtezi de tine?, îl întrebi.
“Nu, pentru că asta se întâmplă temporar. Cu tine n-am probleme de adaptare. Aproape facem parte din aceeași generație. Nu cred că aparțin generației mele. Generația mea înseamnă totuși oameni care au cumva un univers închis și niște tabieturi foarte bine puse la punct. Recunosc că am și eu tabieturile mele și locurile în care calc cu siguranță, dar există și o doză de nesiguranță care îmi guvernează existența. Nu pot să spun c㔑mi face plăcere, dar așa m-am obișnuit să trăiesc.”
Asumarea nesiguranței e unul dintre motivele pentru care lumea se înghesuie să-l definească. Dacă ar ridica palma gigantică și ar face-o pumn-măciucă și ar lovi în masă strigând cum numai un bărbat de constituția lui poate s-o facă, s-ar face liniște. Dacă bărbatul pune talpa jos cât e de lungă și mai și apasă călcâiul, îl credem pe cuvânt. Dacă e nesigur, e prefăcut. Piersic nu pare prefăcut. Când deschide meniul încearcă o glumă care cade flască lângă masă. “Îl vreau pe el”, îi spune chelneriței, arătând către poza bucătarului șef. Liniște. Trei zile mai târziu, la ședința foto, recidivează. Stilistul îi spune că trebuie totuși accentuat părul. “Te dau doar puțin cu luciu.” “Nicoleta?”, întreabă Piersic.
“Am un mecanism de autosalvare, de autoconservare care se pune în funcțiune singur și la un moment dat încep să fac glume idioate.” Informația vine târziu, după vreo două ore în care făcuse câteva glume d-astea. Nu multe, dar destul să te simți tu prost pentru că nu înțelegeai. “[Sunt glume] care se presupune că sunt simpatice și care-i distrează pe cei din jur. În cazul lui Gabrea n-au funcționat întotdeauna. A râs o dată, a râs de două ori. S-a enervat a treia oară. S-a enervat a patra oară. Dup-aia s-a enervat și a pufnit în râs.”
Piersic devine conștient de sine când oamenii forfotesc în jurul lui. Nu pare să-i placă atenția. E superstițios și nu vrea să știe ce se spune despre el, ca să nu aibă îndoieli. E mulțumit când la filmări nu pierde timpul altora. Dar când îl auzi vorbind la telefon și rezolvând logistica spectacolului Opposites Attract, pe care-l regizează la Teatrul Metropolis, sesizezi o chestie. N-are nesiguranța din conversațiile despre el. Când muncește pentru alții, e tranșant. Te hazardezi la o speculație.
Pare narcisist pentru că e un artist din underground, unde nesiguranța și dubiile sunt unelte de lucru cu care cioplește povești pentru ceilalți. Sub reflectoarele unei emisiuni TV, când treaba e despre el, nesiguranța și dubiile sunt fire de păr ce trebuie pensate.
***
Înainte să-l întâlnești pe Piersic, ai citit articole despre el și chiar articole scrise de el. Ai văzut cele două lungmetraje la care a scris și regizat. Pe lângă părerile cu care ai rămas ““ proaste despre întrebările care i se puneau, bune despre ce zicea și scria, mai puțin bune despre filme ““ ai descoperit o temă recurentă. Povestea. Vorbește mult despre poveste și spune că textul e rege. Nici un regizor, oricât de vizionar, nu poate salva un text prost. Piersic traduce și scrie pentru că e un mod de a-și însuși proiecte, de-a vizita alte zone, de-a crea personaje. “E o joacă preferată la ora asta. Sunt zile în care nu scriu absolut nimic și chiar sufăr că nu vine vreo muză să mă tragă de umăr. Dar sunt zile în care chiar se leagă ceva.”
“Mi s-a întâmplat să plec dintr-un loc și să ajung în altul. Să încerc să scriu o poveste comică și să se termine în cheie dramatică. Uneori te ia valul și nu știi unde te duce. Mi se pare mai mișto așa ““ să nu știu de la bun început. Uneori nici măcar scheletul poveștii. Să știu doar un început și dup-aia să încerc să-l duc și să mă joc cu el. Am scris zilele astea o povestire cu final previzibil. Și am stat puțin în cumpănă: e bine așa? Îl las așa? Până la urmă nu mă interesează critica. Mă interesează să fie accesibile unui public larg. Prin public larg nu înțeleg mineri…” ““ iar o glumă de protecție ““ “mă gândesc la orice om care știe să citească, până la urmă.”
Oamenii ca Piersic sunt convinși de două lucruri. Că povestea e mai importantă decât forma în care e pusă. Și că scopul unei povești nu e să gâdile vocabularul specialiștilor, ci să miște publicul. El operează într-o zonă cam pustie ““ undeva între comercial și “arta înaltă”. Problema e că zona asta nu prea beneficiază nici de bani, nici de validare culturală la scară largă.
Ce rămâne e satisfacția poveștii spuse pentru o mână de oameni care se regăsesc în ea. “Am nevoie de o poveste și un fir pe care să-l urmăresc și am nevoie de personaje. Am nevoie de oameni cu care să mă identific în proporție de unu la sută. Fie că acolo e un măcelar. Să văd că la un moment dat măcelarul ăla își sărută nevasta. Să găsesc ceva, ceva ce-aș face eu în comportamentul omului ăla cu care nu am nimic de împărțit.”
***
Până la urmă, teatrul, filmele, spectacolele regizate au învins figurațiile pe 30 de dolari. Încă nu duce o viață lipsită de griji financiare, dar e într-un loc în care se simte împlinit.
“Există oameni pe care lumea vrea să-i vadă foarte mult”, spune el. “Nu se poate spune că fac parte din acea categorie. Din categoria aia face parte Teo. Dacă e să te uiți la drumul meu și drumul lui Teo, sunt paralele. Nu se întâlnesc niciodată. Important e să existăm amândoi în peisaj și să nu fiu nevoit să lipesc plicuri cu Maggi și să-i bat omului la ușă să-i spun «ai câștigat». Pot să iau niște bani și să am grijă de copilul meu.”
Piersic Jr. are grijă și de Piersic Sr. ““ e managerul lui. Tatăl a jucat în filmele fiului ““ în Fix Alert, transformat într-un capo al lumii interlope, e de nerecunoscut. Iar în Eminescu a recitat “Somnoroase păsărele” în timp ce se bărbierea. A declarat că i-a plăcut să joace pentru fiul său, chiar dacă n-a înțeles filmele. “Am pretenția ca actorul să aprecieze materialul care i se oferă”, spune Piersic Jr., explicând de ce nu vor mai lucra împreună prea curând.
“Suntem chiar în zone diferite. Avem puncte de vedere diferite vizavi de meserie. Suntem generații diferite. Asta e.”
Îl vezi pe Florin Piersic Sr., în mașină, prin pădure, propunându-ți super oferta de asigurare ““ așa, de la ciocoflender la ciocoflender ““ și apoi te uiți peste masă la Piersic Jr., cu părul ciufulit, barba neîngrijită și un pulovăr tăiat la gât, cu pete de vopsea pe mâneci. Și auzi iar în șoaptele lui acea încrâncenare protectivă pe care ai simțit-o când a vorbit de actorii pe care îi coordonează.
“Taică-miu face parte cumva din patrimoniul național, dacă e să exagerez un pic. Mă deranjează foarte tare când ia țeapă. Și asta s-a întâmplat de multe ori, pentru că el n-are nici o tangență cu afacerile și este un om dedicat exclusiv scenei și televiziunii și publicului.”
“E absurd statutul pe care-l are el din punct de vedere financiar în țara asta. Cu asta nu sunt de acord. Pentru că lumea s-a schimbat și deja există niște vedete promovate și, de fapt, create de televiziune. Oameni care au apărut constant pe sticlă și au intrat în conștiința publicului nefiind niște oameni cu valoare reală. Absurd este că există în continuare niște momente în care Florin Piersic Sr. e plătit foarte prost în această țară. Și cu asta nu mai sunt de acord. D-aia sunt acum, fără ghilimele, agentul lui.”
Îl întrebi ce spune acest lucru despre locul în care e actorul român astăzi.
“E o lume în care trebuie să ai foarte mult tupeu, ceea ce-i lipsește lui. Adică modestia e bună, dar consumați cu moderație! Nu e o formulă de câștigător. Nu e formula unui câștigător.”
***
Pentru un om care iubește poveștile, Piersic nu spune multe despre sine. E la a ț-șpea țigară. Tocmai s-a întors de la mașină (un Toyota Auris ““ și ea prea mică pentru constituția lui) cu un alt pachet de Dunhill, roșu, după ce executase una după alta țigările rămase în primul. Îl întrebi cum a copilărit. “Mi-amintesc lucruri banale. Nu știu, chiar nu știu.”
Tace și taci și tu.
“Am crescut cu maică-mea (actrița Tatiana Iekel) și ăsta era tot universul. Mă rog, am trăit în alte vremuri, în care apreciam altfel o jucărie. Nu știu dacă are rost să vorbim despre asta.”
De ce?
“Nu știu. Mă simt departe când văd momentul ăla. Pentru mame tu ești întotdeauna un copil, dar acum chiar am foarte multe responsabilități, și ea e cam singurul om care încă mă mai vede copil. Mai sunt copil în momentul când mă joc cu copilul meu. Atunci mă duc în lumea ei.”
Sonia are doi ani și e fiica lui Piersic cu actrița Dorina Chiriac, fostă iubită ““ niciodată soție. De la Sonia, al cărei nume îl are tatuat pe bicepsul drept, pornesc majoritatea poveștilor pe care ți le spune. Spune că ea îi dă energia. Ea îl face să tragă cu ochiul din când în când la știri. Ea îl face mai tranșant în relațiile de afaceri.
Și tot pornind de la ea spune povestea bărbatului care nu locuiește lângă copilul lui și care nu crede în căsătorie. “Încerc să-mi petrec cât mai mult timp alături de ea. Nu sunt în situația în care pot sta lângă ea în fiecare noapte, să-i pun mâna pe frunte. Atunci când se întâmplă, apreciez mult mai mult lucrul ăsta. Nu sunt căsătorit, nu cred în chestia asta.”
De ce?
“Nu mi se potrivește. Nu se-mpacă instituția asta cu ceva din structura mea.”
Căsătoria sau conviețuirea?
“Ideea de căsătorie. Cunosc prea puține cupluri care au rezistat și a căror dragoste veritabilă a rezistat în timp în fața monstrului numit căsătorie. E doar felul meu de-a vedea și de-a înțelege lumea. Acuma, la ora asta, sunt prea bătrân ca să mai fac experimente pe pielea mea. Și dacă va exista vreo relație, o chimie bună pe care s-o am cu o femeie, nu mai sunt așa fraier s-o stric cu propunerea tâmpită de a ne căsători.”
Îți spune că bărbații sunt poligami, defecți din fabrică. E criptic când explică asta, chiar după ce-l presezi. “Am observat lucruri”, spune, iar apoi revine persiflator, punctând fiecare cuvânt: “Am fost un observator atent al fenomenelor din jurul meu.”
Chiar când te aștepți să tacă și să facă semn că gata, s-a săturat, că e o discuție tâmpită, chiar atunci merge mai departe.
“Pentru mine e importantă apariția Dorinei în viața mea pentru c-a schimbat totul și din cauza ei există Sonia. Asta e. E femeia pe care am s-o iubesc necondiționat până la sfârșitul zilelor, orice s-ar întâmpla, nefiindu-mi niciodată soție în fața lui Dumnezeu sau a autorităților.”
Face o pauză. “Dar suntem greșit construiți pe undeva. Există niște lucruri mai importante decât noi care ne subjugă la un moment dat. Ajungem să înșelăm, să facem lucruri ciudate…”
Iar se oprește puțin. Și apoi, de parcă și-ar fi spus ““ la naiba, e bună ““ spune povestea teribilistului.
“A fost o perioadă în adolescență în care am trăit foarte haotic. Aveam o prietenă care era actriță la Arad. Distanța dintre București și Arad e foarte mare. Nu te poți teleporta, să zici engage și să ajungi acolo. Dar relația era foarte libertină pentru că, fiind împreună, am căzut de acord că ne putem întâlni și cu alți oameni. Lucrurile s-au deteriorat în momentul în care chiar am început să simțim puternic unul pentru altul. Momentele în care ne vedeam ““ și care deveneau din ce în ce mai rare ““ erau de nedescris pentru că, nah, chimia își cerea drepturile și ieșeau scântei. Și nu puteam trăi nici împreună, nici separat. Era o nebunie întreagă. Ajunsesem să ne povestim aventurile. Era foarte… Sună foarte chinuitor. Era foarte chinuitor. Și era foarte pe zona aia de Pascal Bruckner. Și nu este un experiment pe care să-l regret acuma. Dar e irepetabil și nu cred că merită trăit. E mult mai mișto să-ți dai seama că femeia de lângă tine e jumătatea ta ““ dacă reușești s-o găsești. Știu că majoritatea oamenilor caută toată viața de pomană. Și… să… să ai grijă să nu se strice ceva în relație. S-o păstrezi cât mai mult timp posibil.”
Iar se oprește.
“Cred că spun banalități”, și apoi râde.
E modul lui de-a spune că a patinat spre chestii personale, în zona de nesiguranță unde nu e bine să fii văzut dacă vrei să faci mai mult de 30 de dolari pe figurație. Și râde cum numai el poate să râdă, la același volum la care vorbește. Un huruit care nu știi dacă vine de la țigări sau de la o bucată de pâine care i”‘a rămas în gât. HMM-HMM-HMMM. HMM-HMM-HMMM.
E frustrant să vorbești despre tine?, îl întrebi sesizând că, fără să vrei, ați făcut cale întoarsă la “Cine e Florin Piersic Jr.”.
“Dacă aveam o canapea pe care să mă întind, și nu cânta muzica asta, era bine.”
Are dreptate în legătură cu muzica, hituri balcanice care bubuie nemilos pentru ora prânzului. Dar nu la momentul ăsta te referi. Îi spui că vorbești de toate interviurile pe care trebuie să le dea, toate întrebările la care trebuie să răspundă. Face semn din cap că înțelesese din prima.
“Dacă aveam o canapea și eram într- o zonă d-asta zen, mi-aș fi închipuit că joc un rol. Că tu ești un mare psiholog, un fel de Freud, și aș fi stat liniștit să-ți spun chestii. Ca Tony Soprano. HMM-HMMHMMM. Nu sunt atât de deschis. Majoritatea oamenilor cu care am stat de vorbă n-au întrunit anumite criterii încât să fiu cu totul sincer.”
Și totuși, lumea se dă peste cap să te definească, îi spui.
“Sunt fie oameni care apreciază ce fac, sau cealaltă categorie, care mă desconsideră și mă consideră un dezaxat sau un tip care nu merită pomenit. Nu vreau să plac tuturor. De fapt nu vreau să plac nimănui. La ora asta e doar nevoia de-a fi perceput ca un profesionist.”
Îi zâmbește politicos chelneriței și mai cere un Pepsi Twist.
Nu-i spui, dar o gândești și te repeți ca un disc agățat în ac. E rândul tău. E rândul tău. E rândul tău.
Comments
Leave a Reply