Interviu cu Chris Jones (Esquire)
Citiți un interviu cu minunatul Chris Jones de la Esquire, autor – printre altele – al incredibilului “The Things That Carried Him”, articol care a câștigat un National Magazine Award pentru feature writing anul acesta. În acest interviu, Jones vorbește despre scris, documentat și construit o structură care să susțină informația.
Un fragment, mai jos. Restul, aici:
Q: In “œThe Things That Carried Him,” you stick to a relentless structure, which moves backward in time. How do you decide what to leave out?
A: “œThe Things That Carried Him” was originally supposed to be 6,000 words, which is standard for an Esquire feature. But as I was working on it, I still thought that was possible. But there are 11 sections, and I had written two when I realized it was going to be way over 6,000 words.
I called my editor, Peter Griffin, who is the great editor””I mean that””he is always right. I called him up and said, “œPeter, I think this might be a little long.” It ended up being 22,000 words, and then we cut it back to 17,000. It”™s funny to talk about that story being tight, because it”™s massive. I don”™t think I”™m good at staying on point. Writing [the story] backward was his idea.
Încă o dată despre ce este o revistă
Mult prea rar ne oprim să ne întrebăm ce e o revistă. Ce ar trebui să punem în ea? Ce ar trebui să găsească cititorii? Cum ar trebui să fie experiența lecturii? Dar a frunzăririi? Cu scuzele de rigoare pentru public, cele mai multe reviste din România aruncă conținut în pagini la întâmplare, nedocumentat, needitat, copt în bulele neaerisite din redacții, uneori vândut fără remușcări. În ciuda haosului procesului de producție, tot nu reușesc să bifeze scopul principal al unei reviste: supriza.
Am mai scris despre supriză și serendipity editorial, dar voiam să vă ofer niște fragmente dintr-un text scris în Creative Review de Jeremy Leslie de la magCulture.com și Colophon. Subiectul: ce este o revistă?. (Textul a fost inițial disponibil online, dar acum e doar pentru abonați; paragrafele le-am pescuit din Google Cache. O variantă a textului se găsește și pe blogul lui Leslie.)
I prefer to start with the more open definition expressed by editorial designer Fernando Gutiérrez for my book Issues: “œThe word magazine means storage space for dynamite. A magazine is full of surprises and it can explode at any minute.” By that definiÂtion, half the magazines on the newsÂstand today should struggle to earn the right to be called magazine.
For many people, the ubiquity and familiarity of magazines renders them almost invisible. They pick up the latest issue of their regular read and take it completely for granted. The lack of surprise in mainstream titles has played a major part in their success but is arguably now playing a part in their slow decline. They are predictable not only in format and appearance but in content too.
Sporadic, cumpăr și eu câte un titlu local tocmai din acest motiv: caut surpriza. (Nu prea funcționează).
There are exceptions. The “˜surprise”™ factor explains why magazines like The New Yorker and The Face remain regarded with such high esteem. But great though such titles are, they not only stick to a traditional physical format but cannot be described as typical.
They are (or were in the case of The Face) exceptional for their refusal to be predictable. It is difficult to describe the New Yorker in a single sentence, its scope is so broad. Every issue contains surprises ““ as David Hepworth has said, “œone of its chief delights is that it”™s impossible to predict what”™s going to be in it“. This was what made The Face great in its heyday too. It managed to combine the most unlikely parts. Political reportage sat next to fashion (…).
Asta e foarte important. Supriză nu înseamnă neapărat o revistă atât de alternativă încât să devină inaccesibilă publicului larg. Nu înseamnă o colecție de monstruleți sau mai știu eu ce alt act de pretențiozitate sau epatare editorială. Înseamnă muncă. Și înseamnă drag de cititor. Ceea ce, să fim sinceri, nu prea veți găsi prin redacții pe la noi.
În aceste condiții, ce este o revistă? Cum ar trebui să difere de alte platforme media? Îl las pe Leslie:
[A] magazine is a vehicle for edited content. Text, pictures and design work together to present a mediated view on a subject/subjects. The usp of the New Yorker is that you the reader are placing your trust in the editorial team to deliver a surprising combination of material, including content you perhaps didn”™t expect would interest you. This mediation is an important difference from other content providers, particularly digital media where content is sourced by search or by random links.
Și voi? Citiți vreo revistă care vă suprinde?
Apropo de Andi Moisescu
În acest weekend reîncepe ApropoTV, emisiunea produsă și prezentată de Andi Moisescu, ajunsă deja la al zecelea sezon. Textul de mai jos a fost documentat la începutul verii, când echipa punea la culcare sezonul nouă și se pregătea de vacanță. Ce am învățat despre Moisescu în zilele în care am avut ocazia să-l urmăresc aflați mai jos.
================
ARHIVA DE VOIE BUNÄ‚
================
Fotografii de Roald Aron
Esquire, iulie-august 2009
Andi Moisescu e un bărbat ocupat: face Apropo TV la Pro TV, prezintă evenimente, păstorește un brand și crește doi băieți. Muncii ăsteia îi spune joacă. O fi, dar e o joacă strașnic de ordonată.
Biroul Red Spike Film e într-o casă anonimă, într-un labirint de străduțe pitit în cotul format de două bulevarde centrale. E un adăpost secret, diversiune necesară într-un război de gherilă care nu poate fi câștigat decât cu un general concentrat asupra planului de luptă. E o după-amiază de marți, 19 mai, iar generalul e probabil înăuntru, cel mai probabil la etaj, lipit de pupitrul de comandă. Ca să ajungi la el treci de videointerfon, de poarta albastră cu platoșă argintie, traversezi curtea îngustă, te strecori pe lângă camera în care omul lui de încredere îmblânzește scorpiile birocratice, tai holul spre dreapta și scârțâi treptele de lemn până în sala de ședințe.
Generalul Andi Moisescu e imediat în stânga, într-o cameră oarecare, cu pereți albi, trei birouri negre, banale, și mochetă de tăvăleală. E într-adevăr la pupitru, scurs într-un scaun cu spătar înalt, cu degetele încovoiate deasupra curcubeului de taste cu care imprimă cadența materialelor de la Apropo TV. Are brațe subțiri, acoperite spre umăr de mânecile unui tricou bleumarin, fără imprimeu, atât de întins încât ar putea fi nou. Picioarele, trântite sub masă de parcă ar fi fost scoase la uscat, sunt îmbrăcate în blugi albaștri și terminate cu o pereche de teniși negri. La 36 de ani, Moisescu arată în continuare ca un puști trimis să facă treaba unui adult. Te-ai așteapta să sară de pe scaun în orice moment și să anunțe că vrea afară, la joacă. Doar că el e deja la joacă. Privește-l de aproape ““ zâmbește. Apasă în draci pe mouse și pe SPACE ““ întrerupând înregistrarea ca s-o ciuntească, s-o mute, s-o alipească ““ și zâmbește. A zâmbit atâta la viața lui încât obrajii au săpat tranșee în jurul buzelor, iar pielea de la tâmple refuză să se întindă chiar și atunci când stă nemișcat. Muncește mai puțin, joacă-te mai mult, spune unul dintre crezurile lui, cules din sloganul de la Xbox.
Lecţie: Cere preţul corect şi acceptă-ţi nişa
Mai puțină reclamă e unul dintre motivele pentru care revistele americane au de suferit în criză. Poate și mai important e că modelul de business care le permitea să supraviețuiască când *aveau* reclamă era greșit, construit pe tiraje umflate și prețuri de dumping, care creau ideea unui număr mult mai mare de cititori loiali. O explicație simplă o dă Michela O’Connor, care conduce Dwell, care e mai degrabă o comunitate de design decât o simplă revistă:
Do you think magazines, especially those in Dwell’s category, can survive the recession?
I do, but only if they are charging the right fee to the reader. I’m oversimplifying the problem in the industry, but honestly, I find it crazy that at the root of the problem is the fact that the industry banked so heavily on advertising dollars. Then, magazines had to drive their circulations to unnatural levels — way beyond what a natural circ would be for their core communities — in order to please an advertiser. In 2002, believe me, everybody in New York, all the agencies and clients, said to me, “Call me when your circulation is at a quarter million and call me again when you’re at 500,000, and we’ll work with you then.” That has changed dramatically. I didn’t give in to that, because I knew it was the wrong thing to do for our model. But the larger media companies did do that. And in order to maintain those circ levels, they did things like charge 50 cents an issue and $3.50 on the newsstand, so when advertising came down, there was nothing to rely on. We’ve actually been increasing our newsstand price so that we’re now $5.99 on the newsstand. We have the luxury of not having to pump our circulation up past 325,000. The reason I believe that print will be here a long time is that we do have a lot of intelligent people in this industry who now realize the folly in chasing an ad base, and they’re now cutting rate bases, as you see.
Fursecul Mecanic (Esquire, decembrie 2008)
Vă aduceți aminte de Fursecul Mecanic, proiectul culinar-interactiv care a făcut valuri toată vara și toamna lui 2008? Omul care făcea fursecuri de tot felul și le dădea oamenilor care dovedeau că le merită? Astăzi e ziua de naștere a lui Dan Tobescu, inițiatorul și creierul din spatele Fursecului. Dan locuiește de aproape un an la Berlin, unde a pornit o variantă comercială a ideii, sub numele de I Am Cookie.
Anul trecut, acest proiect m-a făcut foarte curios ca editor, așa că am rugat-o pe Gabriela Pițurlea să scrie un text care să pună întrebări mai profunde decât majoritatea textelor ce apăreau pe bandă rulantă în presa noastră – mai toate un elogiu adus samariteanului care aduce dulciuri.
Gabriela s-a dus mult mai departe de atât și a adus înapoi o poveste, când dulce, când amăruie, despre fapte bune, motivații și – după cum s-a dovedit – despre despărțirea de România. Acum puteți în sfârșit s-o citiți integral.
=======================
MECANICA FURSECULUI
=======================
Stă ore întregi în bucătărie și face fursecuri pe care le livrează personal și gratuit unor străini. De ce ar face un bărbat așa ceva?
De Gabriela Pițurlea
Esquire, decembrie 2008
Dan Tobescu intră în casă, iar faldurile albe și semi-transparente ale perdelei de la ușă îi flutură moale în urmă. Pune câteva pachete pe un bufet din bucătărie, se spală vârtos pe mâini și orânduiește arsenalul: cântar, cratiță, zahăr alb, zahăr brun, ouă, făină, unt, ciocolată amăruie și ciocolată cu lapte, extract de vanilie. “Te avertizez că este prima oară când nu gătesc acasă, deci nu știu ce-o să iasă”, îmi spune. Soția lui, Cristina, încă doarme, așa că vocea un pic ascuțită îi este acum domoală.
Nu-l deranjează prezența mea, nici că nu este pe teren propriu. Problema e că vila în care ne aflăm, și în care își petrece un mini-concediu, nu are cuptor, deci va trebui să coacă fursecurile în bucătăria Fănuței, menajera. Compoziția o prepară însă aici.
Bucătăria deschisă ciupește spațiu dintr-un living pe ale cărui geamuri mari se văd dealurile verzi din Prahova, bătute aspru de soarele lui iulie. Dulapurile crem, retro, răcoarea calmă a canapelei și șemineul gol conferă pregătirilor lui Tobescu (echipat în jeanși, tricou și converși) un aer rebel, de parcă treaba asta cu gătitul e doar un mod de a sparge liniștea. Pe măsură ce el amestecă ingredientele, mirosind din când în când compoziția, decorul își acceptă bucătarul atipic și contrastul scade. Puțin după ora 12, Fănuța vine să ne ia.
La 32 de ani, Tobescu e un zdravăn, are un început de chelie, ascultă muzică electronică și rock industrial, vorbește cursiv germană și colecționează telefoanele mobile făcute de Ericsson până în 2001, când firma suedeză a fuzionat cu Sony. Pe când era student la Jurnalism, a lansat Pro Motor la Pro TV (în copilărie putea recunoaște o marcă de mașină după faruri). A lucrat la Prima, apoi a renunțat la viața de angajat pentru a fi complet independent. Și-a făcut o firmă de producție TV, a început o afacere cu dulciuri personalizate, a deschis și a închis o cafenea.
Acum se dedică aproape exclusiv unui proiect inițiat la sfârșitul lui mai: în fiecare săptămână gătește dulciuri și le livrează gratuit bucureștenilor care intră pe blog-ul lui, furseculmecanic.blogspot.com, și îi trimit un mesaj prin care îl conving că merită.
I will not read your fucking script
Data viitoare când rugați pe cineva – cu care nu aveți o relație personală sau profesională – să vă citească un text ca să vă dea o părere, gândiți-vă la ce spune scenaristul Josh Olson în “I Will Not Read Your Fucking Script“, un eseu genial scris pentru Village Voice:
I normally have a standard response to people who ask me to read their scripts, and it’s the simple truth: I have two piles next to my bed. One is scripts from good friends, and the other is manuscripts and books and scripts my agents have sent to me that I have to read for work. Every time I pick up a friend’s script, I feel guilty that I’m ignoring work. Every time I pick something up from the other pile, I feel guilty that I’m ignoring my friends. If I read yours before any of that, I’d be an awful person.
Most people get that. But sometimes you find yourself in a situation where the guilt factor is really high, or someone plays on a relationship or a perceived obligation, and it’s hard to escape without seeming rude. Then, I tell them I’ll read it, but if I can put it down after ten pages, I will. They always go for that, because nobody ever believes you can put their script down once you start.
În spatele comediei e o pledoarie pentru acceptarea suișurilor și coborâșurilor scrierii. Nu-ți trebuie permisiune ca să scrii, spune și Stephen King în “Despre scris”. Și nu trebuie să te descurajeze criticile. Dacă asta vrei să faci, fă-o. Tot King: “(…) puteți s-o faceți, trebuie s-o faceți și, dacă aveți curajul necesar să începeți, o veți face. Scrisul e magie, e apa vieții. Apa e gratuită.”
Dar, vorba lui Olson, dacă într-o încercare de a vă face relații ați aruncat un text neșlefuit pe mâna unui om care are altele de scris și de citit, nu vă supărați când vă oferă o părere onestă, dacă asta ați cerut:
I read the thing. And it hurt, man. It really hurt. I was dying to find something positive to say, and there was nothing. And the truth is, saying something positive about this thing would be the nastiest, meanest and most dishonest thing I could do. Because here’s the thing: not only is it cruel to encourage the hopeless, but you cannot discourage a writer. If someone can talk you out of being a writer, you’re not a writer. If I can talk you out of being a writer, I’ve done you a favor, because now you’ll be free to pursue your real talent, whatever that may be. And, for the record, everybody has one. The lucky ones figure out what that is. The unlucky ones keep on writing shitty screenplays and asking me to read them.
În căutarea editorilor
Am citit în seara asta un text în GOOD care m-a binedispus. E o pledoarie pentru editori, acea specie rară care trece aproape neobservată în dezbaterea despre platformele care vor susține jurnalismul pe viitor.
Editorii buni sunt o minune. Am avut câțiva în State și nu a fost text care să nu iasă mai bun; chiar dacă m-au chinuit pe parcursul procesului. Am avut și editori slabi și am suferit din cauza lor.
De când editez – fie la curs, fie la revistă – am enervat unii reporteri și i-am bucurat pe alții. Dorința mea e simplă: să încerc să fac textul mai bun pentru cel/cea care va citi. Nu să-l rescriu, ci să le arăt cum să-l rescrie, de unde să-l apuce, pe unde să cârpească, ce să arunce la gunoi.
Presa noastră – convențională și electronică – este înfiorătoare și pentru că lipsesc editorii. Gândiți-vă la asta de fiecare dată când simțiți că o idee bună a fost prost executată.
Poate am să revin mai pe larg la acest subiect. Până atunci, citiți și textul din GOOD.
Those who have mastered the art of editing, then, are uncommon creatures. I envy them their skill and am enormously grateful for their gifts: I am never more relieved than when my writing lands in the hands of a competent and caring editor, someone who shows me how to rethink ideas and restructure prose. The writings I have published as a result of a strong writer/editor collaboration are my best work, measured both by my satisfaction with them and by reader interest.
PS: Editorul nu înseamnă corector. Deși uneori editorul e și corector, ele sunt joburi diferite.
Lectură de weekend: The Falling Man
Dacă nu l-ați citit până acum, azi e ziua perfectă. Textul lui Tom Junod despre necunoscutul surprins în cădere înainte de căderea turnurilor gemene este o bucată unică și răvășitoare de jurnalism mare. Citiți “The Falling Man” aici.
Tom Junod, dacă ați uitat, este omul care are următoarele de spus despre jurnalism.
Ira Glass: o scurtă apreciere
Vara asta, Ira Glass a primit una dintre cele mai importante distincții radiofonice, Premiul Edward R. Murrow. Scriu abia acum despre asta pentru că – deși l-am menționat ocazional – l-am ocolit pe Glass pe acest blog, probabil pentru că nu știu cum să vorbesc despre el. Glass, producătorul This American Life este jurnalistul meu preferat, iar produsul pe care îl construiește de peste 10 ani este jurnalismul meu ideal.
Estetica show-ului de radio (și variantei TV) este unică. Poveștile sunt senzaționale, iar construcția lor este fără pereche. Cred că i-am înnebunit pe cursanții mei să asculte TAL (episdoadele sunt gratuite; iată unul care conține o poveste legată oarecum de România) și am făcut-o pentru că sentimentul transmis de materialele lor este ce cred că ar trebui să transmitem când facem jurnalism narativ – fie el lung sau scurt. Dramatismul, curgerea narațiunii, profunzimea, surpriza, diversitatea temelor – acest melanj face poveștile TAL o experiență profund umană.
Nu trebuie să mă credeți pe cuvânt; ascultați singuri câteva episoade. Nu există să nu găsiți un subiect care să vă atragă (episoadele sunt tematice). Un studiu făcut acum câțiva ani spunea că ascultătorii lor petrec, în medie, spre 50 de minute cu emisiunea (din cele 60). Imaginați-vă un produs media românesc care să te absoarbă așa. Da, așa credeam și eu.
De ce se întâmpla asta? Derulați la minutul 6 din discursul pe care l-a ținut Glass când a primit premiul Murrow și veți vedea. E vorba de vocea umană cu care se adresează oamenilor; nu jurnaleza de care ne-am săturat cu toții.
Apoi, dacă vreți să auziți mai multe despre cum se nasc poveștile din TAL, uitați-vă la conferința lui Glass de la GEL.
Cred că știu de ce n-am prea scris despre Glass. În primul rând pentru că par un fan dement. De fapt, sunt. Îmi beau cafeaua dintr-o cană cu This American Life. În al doilea rând, pentru că v-aș da zeci de linkuri și aș integra zeci de clipuri (pe YouTube e plin de lecții de la Glass). Dar omul e unic. Iar jurnalismul lor la fel.
Cum a încercat Condé Nast să ascundă un text din GQ
Când o revistă are o poveste puternică printre paginile cu haine scumpe și pictoriale va face tot ce-i stă în putință să o scoată în lume. E ce am făcut și eu de fiecare dată când revistele la care am lucrat publicau ceva cu greutate – amintiți-vă când a apărut în Tabu “Îngerii din jurul ei”.
GQ american de septembrie avea o astfel de poveste, care re-investiga momentul care l-a propulsat pe Vladimir Putin pe scena politicii mondiale – o serie de explozii în 1999, care au omorât câteva sute de moscoviți. Dar GQ nu numai că nu a promovat povestea lui Scott Anderson (un senzațional reporter de război) pe copertă. Nu au menționat-o niciunde și nu aveau de gând s-o promoveze pe net. Nu pentru așa voiau ei – GQ-ul american produce totuși jurnalism respectabil – ci pentru că așa le-a spus compania mamă:
Condé Nast owns Vanity Fair and GQ as well as other publications, including Russian versions of GQ, Glamour, Tatler and Vogue. On July 23, Jerry S. Birenz, one of the company’s top lawyers, sent an e-mail memo to more than a dozen corporate executives and GQ editors.
“Condé Nast management has decided that the September issue of U.S. GQ magazine containing Scott Anderson’s article ‘Vladimir Putin’s Dark Rise to Power’ should not be distributed in Russia,” Birenz wrote.
He ordered that the article could not be posted to the magazine’s Web site. No copies of the American edition of the magazine could be sent to Russia or shown in any country to Russian government officials, journalists or advertisers. Additionally, the piece could not be published in other Condé Nast magazines abroad, nor publicized in any way.
Bineînțeles că într-o lume în care niciun memo nu mai e privat, informația a ieșit la suprafață. Gawker a scanat imediat articolul și a postat o traducere în rusă. Iar NPR a produs o poveste bună despre el.
Ce înseamnă întreaga tevatură dincolo de a expune prostia managementului unui trust gigant de presă? Probabil încă o lecție că atunci când încerci să oprești ceva de la propagare în era Internetului vei crea un scandal mult mai mare decât dacă n-ai fi zis nimic. Așa toată lumea va vorbi despre încercarea de cenzurare a distribuției. Despre articolul în sine nu s-ar fi vorbit probabil cu atât de mult interes.