Mirela Zeţa şi Johnny Răducanu în Esquire de septembrie
În ultime două săptămâni, am pus două poze cu o femeie a cărei identitate era obscurată ba de o perdea, ba de un reflector. Acum a sosit timpul să aflați cine era:
Probabil ați recunoscut-o pe Mirela Zeța, cunoscută pentru personajele interpretate la Mondenii și pentru rolul de muză voluptoasă din filmul lui Nae Caranfil, Restul e tăcere. A fost o experiență interesantă să scriu despre Mirela, care e o persoană foarte privată. A ieșit un text despre “primele impresii, despre încercarea de a le nuanța și despre cum minți și te minți cu frânturile de informație pe care le-ai strâns”.
Articolul începe așa:
Totul a început cu sânii Mirelei Zeța.
Perechea aceea a fost prima mea impresie și prima mea impresie a fost: ce pereche nepereche. S-a întâmplat în primăvara lui 2008, când am văzut-o în Restul e tăcere, unde s-au strecurat viclean, ca un buletin de vot fraudat, în cel mai neașteptat loc: după mutra lui Marius Florea Vizante. Un geniu trebuie să fi montat acea secvență ““ să treci dintr-un cadru strâns cu Vizante într-unul larg dominat de o femeie pe jumătate goală e ca o interpretare greșită a unui diagnostic. Întâi ți se spune că e negativ, apoi ți se explică că negativ e bine. Nonșalanța cu care personajul Emilia pozează pentru o hoardă de pictori amatori e covârșitoare. Contextul îți pervertește pornirea naturală de-a fantaza la curbele măslinii ale pielii ei și te silește să le interpretezi cu sobrietate, ba chiar cu o prețioasă alonjă critică: înțeleg, vaga întărire a sfârcurilor suav centrate indică o întâlnire fortuită cu o briză, probabil cauzată de deschiderea ușii de către agentul tulburător al liniștii creative, în acest caz personajul lui Vizante, care, după cum putem observa, transpiră ca oglinda după-un duș fierbinte.
Citiți restul în numărul de septembrie al Esquire România.
Tot acolo găsiți și alte fotografii cu Mirela, semnate Alex Gâlmeanu. Numărul de septembrie este aniversar – revista împlinește doi ani -, iar pe copertă este omul care a apărut la rubrica “Ce am învățat” din numărul inaugural: Johnny Răducanu. Dacă atunci, într-o singură pagină, apăreau numeroase vorbe de duh de tipul: “Å¢ineți minte că toți artiștii care au ceva de spus au încontinuu ““ indiferent că și-o exprimă sau nu ““ obsesia fututului”, imaginați-vă câte are de spus în câteva pagini întregi, într-un material semnat de Dia Radu (ceea care l-a intervievat și acum doi ani).
Mai găsiți în numărul de septembrie:
– Mihai Barbu, fotoreporter, visător și vânzător de kilometri, spre Mongolia, călare pe o motocicletă pe nume Doyle.
– O întrebare despre vocea lui Ion Caramitru.
– Pe șosea cu Marcel Iureș.
– Ce a învățat Francis Ford Coppola.
– Ce spune Paula Seling despre bărbați.
Cum motivezi oamenii
În munca creativă nu funcționează sistemul de răsplată și pedeapsă. Cu cât încerci mai mult să motivezi un om momindu-l cu bani (sau amenințându-l cu scăderi de salariu) cu atât mai prost va lucra. Un discurs fantastic despre știința de a motiva oameni:
Niciodată nu renunţi la calitate
Da, e greu. Da, bugetele sunt mai mici. Da, am tăiat pagini și rubrici. Dar nu am renunțat să facem jurnalism de calitate – în special jurnalism complex, care necesită timp, energie și spațiu. Pentru că, al naibii supriză, poveștile lungi – bine documentate și bine scrise – aduc cel mai mult trafic.
O spune Gerry Marzorati, un editor de revistă foarte realist și enervant de înțelept (dacă ați citit speech-ul ăsta, știți ce zic). Poate îl ascultă și managerii și editorii noștri – deși am dubii că au habar despre ce vorbește:
READER: Could you comment on how changes that have occurred in the various magazine as a result of the NY Times needing to cut back financially have affected the way you and your staff choose, cover and report stories. Has this made a change in the topics you cover or the depth you give them? Has your staff been reduced? Are people able to deliver the same quality? Do the topics you cover have less range? Are there any improvements that have occurred?
“” Judith Feinleib, Belmont, Mass.MARZORATI: Dear Ms. Feinleib: I am not going to sit here and tell you that the cutbacks that have happened at the Magazine, or magazines, were painless. We no longer publish Play, the sports magazine we launched several years ago that in its brief life managed to win awards, publish memorable pieces (David Foster Wallace on Roger Federer, for example, which I found myself thinking about just yesterday, watching Federer glide to still another championship), and find many, many fans. In the weekly magazine, we no longer publish The Funny Pages; a magazine is a mix, and the diversion that fiction and serial comics provided is missed. Style pages are gone from the weekly magazine, too, which is hard not only because those pages have been a part of the magazine since its founding but because those beautiful full-page photographs of fashion and design lifted each issue visually.
That said, the cuts have not threatened the magazine’s essence. THAT is and remains long-form reporting and the ambitious photography that accompanies it. We do no less of either. We make no decisions about which stories to pursue based on cost “” we have not cut back on foreign coverage, for example; nor have we asked those writing and photographing for the magazine to spend less time on a story. Long-form journalism is very expensive, especially in war-torn areas of the world, but we will continue to do it and do it well because that’s what our readers look to us for. (See yesterday’s issue.) And, contrary to conventional wisdom, it’s our longest pieces that attract the most online traffic.
Discuția lui cu cititorii, aici.
Inima nouă a lui Vlad (din Tabu de septembrie)
Toamnă trecută, în ziua în care împlinea 17 ani, Vlad Nedelea a fost diagnosticat cu cardiomiopatie dilatativă, o afecțiune netratabilă a cordului. Singura soluție pentru prelungirea vieții lui era un transplant, devenit imperativ la începutul lui 2009 când starea băiatului s-a înrăutățit și el a fost internat la Institutul de Boli Cardiovasculare și Transplant din Târgu Mureș.
La sfârșitul lui iunie, s-a găsit în sfârșit o inimă pentru el, într-un moment în care doctorii nu-i dădeau mai mult de câteva zile de trăit. Puteți citi povestea lui Vlad pe tabu.ro. Ea apare tipărită și în numărul de septembrie.
Poate ați auzit de Vlad – a fost unul dintre acele cazuri menționate în campaniile sociale desfășurate atât pe bloguri cât și în media tradițională. De cele mai multe ori povestea se termină acolo și nu știm ce s-a întâmplat mai departe. Acest text e și un exemplu de cum putem urmări ce se întâmplă în viața acelor oameni până când trec de situația dificilă în care se aflau.
PS: Alături de povestea transplantului lui Vlad puteți citi și povestea transplantului lui Florin Făgețan, 24 de ani, prietenul pe care Vlad și l-a făcut în spital.
Femeile ÅŸi munca (ÅŸi altele din Tabu de septembrie)
Relația femeii românce cu munca a evoluat simțitor în ultimii 20 de ani. Îndeajuns încât vastitatea acestei teme să pară – când am început să gândim dosarul de septembrie al Tabu – copleșitoare. Căutând o direcție mai clară, am decis să ne oprim asupra câtorva femei tinere pentru care munca e o îndeletnicire care le face plăcere. Sunt mai libere decât generațiile precedente, mai sigure pe sine și mai convinse că au o slujbă bună rău.
Puteți citi în acest dosar povești despre Cinty Ionescu (VJ-ul), Sandra Ghițescu (muza), Miruna Ralea (eco-managerul) și Andreea Ciobanu (analistul). Alte povești despre relația femeilor cu munca au fost publicate în avanpremiera dosarului, pe tabu.ro.
Tot în Tabu de septembrie, număr special de fashion, găsiți transformările modelului Alexandra Șandor în creatori celebri (mai jos, Alexandra ca Galliano – una dintre cele două coperte disponibile; cealaltă e Alexandra ca Lagerfeld). Lavinia Gliga a scris textul, din care aflați cum a ajuns Alexandra, la 19 ani, să fie una dintre cele mai cerute manechine la prezentările mari.
Tot în revistă: un portret al designerului din spatele Rozalb de Mura și povestea unui transplant de inimă (despre acest text mâine).
Și da, Tabu de septembrie e pe lat, așa cum l-ați găsit și în aprilie.
Femeia pe care o iubim (avanpremieră)
O femeie pe care o iubim. Acesta este al doilea teaser (primul aici). Săptămână viitoare o găsiți împreună cu povestea aferentă și fotografii mai clare în Esquire-ul de septembrie.
Am fost. (FHM, noiembrie 2007)
>>> Publicat în FHM România, în noiembrie 2007.
AM FOST. PROMIT CÄ‚ REVIN. AVEÅ¢I FEMEI FRUMOASE.
Sfânta treime care face orice român singurel să se simtă băgat în seamă.
M-am săturat de vizitele făcute în România de curiozități străine. M-am săturat pentru că media, televiziunea în special, le tratează ca pe-a doua venire a lui Iisus ““ cu mențiunea că Iisus nu are nici o intenție de-a dormi la Hilton și de-a trage un afterparty într-un club cu nume de plantă.
Să pornim de la un adevăr simplu. În România vine cineva în fiecare zi. De fapt, în România, vine cineva în fiecare zi de la Apolodor încoace. De la Traian la Julio Iglesias au venit mulți, nu toți erau latini. Pe unii i-am așteptat cu pâine și sare, pe alții cu fântâni otrăvite, iar pe cei din ultima perioadă, cu cârduri de reporteri pe Otopeni.
Există un complex de inferioritate în care ne scăldăm de sute de ani, care ne face curu”™ să țâțâie la fiecare vizită. Chiar dacă aveai 2 ani când a venit Michael Jackson în București, cunoști reacția “Michaaaaaaaaaaaael”, împământenită de la Bălan la Calafat. Ba chiar faci în continuare glume proaste cu Papa și papamobilul de fiecare dată când vezi o dubă pătrățoasă.
E o adevărată isterie națională care se așterne când ne vizitează cineva mica și amărâta țară ““ de parcă ne-am născut cu toții fani Rafaga sau Beyoncé. Această nebunie este alimentată de o doză tare și constantă de clișee, dintre care voi dezvolta trei, preferatele mele:
* Pentru prima oară în România. Este esențial să știm când cineva vine prima oară în România. Pentru toți cei care țin evidența rupților* care au fost și celor care mai au de venit, această informație e esențială. Galacticii pentru prima oară în România. Rolling Stones pentru prima oară în România. Dă o căutare pe Google cu “prima oară în România” și o să vezi că de la Duran Duran la No Mercy la Târgul de joburi pentru tineri, toți au venit pentru prima oară în România. I-ai ierta pe bieții jurnaliști care stau la gura avionului și numără ștampilele din pașaport dacă ar face asta numai la prima venire. Dar pentru mulți și a doua venire e la fel de importantă. Că doar străinii au venit ȘI A DOUA OARÄ‚ în România, țara în care numai boul se întoarce. Caută pe net “a doua oară în România” și vei vedea că printre cei care au avut curajul să se întoarcă se numără Tiesto, ceva expert în gripa aviară și vocea a doua de la Modern Talking. O sumedenie de oameni demni de reprimit, a căror prezență ne onorează și ne dovedește că am intrat în Europa. Ori ceva.
* Vom reveni. Strict legate de numărătoarea vizitelor sunt știrile care insistă pe cât de bine s-a simțit persoana în România. A mâncat pe nerăsuflate preparate unice în tradiționalismul lor, a spart buzunare doldora de dolari și a băut bere cât să umple o piscină pentru copii. În consecință, va mai veni, că doar o fo”™ fain. Black Eyed Peas au promis că vor reveni. Asta era știrea care domina în septembrie după concert. Eu unul abia aștept să vină; e mai liber în mijloacele de transport când românii se înghesuie să li se mulțumească de pe scenă că există. Și Pussycat Dolls au promis că vor reveni. Și Rolling Stones au promis că vor reveni în România ““ mai ales când industria de îngrijire paliativă va prinde aripi. Până și patru grupuri de italieni, care au împușcat 100 de iepuri, potârnichi și fazani în Vâlcea, au promis că vor reveni. Păi să revină, că fără ei suntem singuri și nevizitați de nimeni. Îi vom aștepta cu patru urși legați la ochi ““ unul pentru fiecare grup ““ și cu un rând de mitraliere.
* Aveți cele mai frumoase femei. Da”™ de unde. Aproape toate țările ““ mai puțin Anglia ““ primesc complimentul ăsta fără acoperire. Dar suntem atât de dornici să credem asta încât ne supărăm pe fiecare vizitator care nu reiterează acest gând. Pun pariu că un promoter deștept care aduce un artist în România, îi spune: “Auzi băi Julio, trei lucruri trebuie să faci. Să râzi de parcă ești fericit când cobori din avion, să spui “˜Salut, România!”™ când cobori din caleașcă la hotel, și apoi să declari că ți-au plăcut femeile.”
Au respectat sfatul înțelept privind femeile, printre alții, Black Eyed Peas (care au punctat masiv la toate capitolele), dezbrăcățeii de la Chippendales, telenovelistul Osvaldo Rios (care a zis-o pe asta cu româncele preventiv, fără să fi vizitat țara!) și, bineînțeles, un ambasador peruan, care nu doar a zis-o, ci a și pus mâna și a înhățat una din susmeționatele.
Om deștept. A venit. A revenit. A cucerit. Noi, românii, suntem flatați.
Monocle
Sunt foarte puține produse media care înfloresc (sau măcar rezistă) în această perioadă. Unul dintre ele e Monocle, o revistă englezească cu pretenții globale. The Independent scrie despre câteva din deciziile care fac revista să meargă atât de bine.
Învăţăturile lui Andrei Gheorghe
Acum un an Esquire publica în numărul de septembrie un material (de copertă) despre Andrei Gheorghe alături de învățăturile lui despre radio, libertarianism, adevăr și alte subiecte dragi. Nici până azi n-am scăpat de senzația pe care am avut-o stând două ore lângă el, într-un moment în care se spunea că e la pământ. După scandalul grappa fusese concediat prin SMS de la Realitatea și stătea mai mult prin casă.
Contrastul dintre ce vedeam și ce auzeam era aiuritor:
E prânz și Gheorghe are jaluzelele trase. Se plimbă prin casă în picioarele goale, îmbrăcat într”‘un tricou negru simplu și o pereche de pantaloni scurți. E slab, cu antebrațe și glezne subțiri, dar obrajii scobiți îi dau un aer intimidant. Și are vocea; vocea inconfundabilă, tratată cu ani de microfon și mii de țigări. Vocea care acum spune că n”‘are planuri: “Ce s㔑mi analizez la viitor? O să fac întotdeauna ceea ce am făcut până acuma. O să fac ce vreau. Cum vreau eu. Fără să fiu sclavul nimănui care s㔑mi spună ce să zic și cum să zic și fără să mai stau la capriciile nimănui. Cum am făcut întotdeauna”.
Acum, după ultima pățanie a lui Gheorghe – cu Radio Guerrilla -, și după ce am citit și interviul dat pentru Pagina de media, mi-am dat seama că nu s-a schimbat nimic. Nu-i pasă ce se întâmplă pentru că e consecvent și împăcat cu deciziile lui. E deasupra judecății patronilor și publicului.
Ce mă fascinează e că nouă ne pasă în continuare ce se întâmplă cu el. De ce? Pentru că în continuare – poate chiar mai mult decât anul trecut – avem nevoie de el. Asta spunea acum un an despre oamenii care îl regretă pe Gheorghe cel de demult:
Cei care îl ascultau pe Gheorghe credeau că pot și ei să schimbe împreună țara. La (Mircea) Badea este: nimic nu mai poate fi făcut. Oamenii care îmi reproșează faptul că n”‘am continuat și că nu mai fac și că nu mai sunt ăla de la Midnight Killer sunt oamenii care de fapt regretă îngrozitor ““ se regretă pe sine. Lor nu le e dor de Midnight Killer și de Gheorghe. Lor le e dor de cum erau ei când credeau că lumea asta se poate schimba.
Citiți mai departe textul rezultat din acea întâlnire și, dacă nu v-ați săturat, citiți și învățăturile. Ambele texte le găsiți aici în formatul în care au fost publicate aici. Fotografiile au fost făcute de Roald Aron, iar designul de Raymond Bobar.
Lecția de libertate
Gheorghe n-are nevoie de noi. Noi avem nevoie de Gheorghe.
(Esquire România, septembrie 2008)
La mijlocul lui mai, Andrei Gheorghe a mâncat la un restaurant italian, la câteva sute de metri de apartamentul în care locuiește în București. Niște shot”‘uri de grappa i”‘au ridicat nivelul de alcool din sânge peste limita legală. În drum spre casă a fost oprit de un echipaj de poliție care l”‘a ținut la fața locului în jur de 40 de minute, fără s㔑i dea amendă.
În tot acest timp, Gheorghe a fost filmat și fotografiat de paparazzi de la Cancan. A doua zi, Cancan a publicat un material care susținea că Gheorghe a înjurat și a scuipat un polițist. În acea seară, Gheorghe nu și”‘a ocupat locul în platou la Realitatea, unde urma să apară în noua emisiune politică, Meciul serii.
La scurt timp după, Poliția a declarat că agenții n”‘au fost înjurați și scuipați. Gheorghe a recunoscut că băuse. Realitatea TV, care cu doar o lună și ceva în urmă se lăudase că îl va trimite s㔑i conducă noul post din Italia, l”‘a pus pe liber. N”‘a fost prima plecare a lui Gheorghe dintr”‘un trust mare. Mai plecase și din Pro și mai apoi din Antene și, ca o pisică, a căzut mereu în picioare. Dar această plecare părea diferită.
Gheorghe avusese mereu alternative.
Acum nu mai exista o alegere clară. Nici unul dintre celelalte trusturi nu beneficiază de acces la o “trompetă mare” în radio sau TV. Unde să se ducă? E loc pe undeva de Gheorghe? Sau trebuie să refacă circuitul mogulilor? Sau trebuie să iasă de tot? Nici Gheorghe nu știe.
“Nu prea mai am chef să mai fac un show”, spune într”‘o zi înăbușitoare de iulie. “E ca și cum ți”‘ar fi dispărut dorința de a mai performa. E posibil să mă fi enervat atât de tare întâmplarea asta încât s㔑mi fi produs o reacție de scârbă. E copilărească ““ hai să fim serioși. Copiii se supără și se enervează. Își pun palma în fund și își iau jucăriile și pleacă. Dar asta nu înseamnă că nu trecem și noi prin astfel de perioade.”
Suntem în apartamentul în care stă în chirie, la parterul unui bloc aproape de Arcul de Triumf, pe linia tramvaiului care taie Bucureștiul de la stadionul Ghencea, prin Giulești, până la Piața Presei. E prânz și Gheorghe are jaluzelele trase. Se plimbă prin casă în picioarele goale, îmbrăcat într”‘un tricou negru simplu și o pereche de pantaloni scurți. E slab, cu antebrațe și glezne subțiri, dar obrajii scobiți îi dau un aer intimidant. Și are vocea; vocea inconfundabilă, tratată cu ani de microfon și mii de țigări. Vocea care acum spune că n”‘are planuri: “Ce s㔑mi analizez la viitor? O să fac întotdeauna ceea ce am făcut până acuma. O să fac ce vreau. Cum vreau eu. Fără să fiu sclavul nimănui care s㔑mi spună ce să zic și cum să zic și fără să mai stau la capriciile nimănui. Cum am făcut întotdeauna”.
Pe parcursul a două ore se va aprinde și mai tare și, până ne vom spune la revedere, va deveni acel Gheorghe care taie microfoane și contrează invitați. Dar acum, în primele 20 de minute de discuție, nu pare foarte hotărât. Spune că singurul plan concret pe care”‘l are în acest moment este finalizarea unui canal de teleshopping, Diamond TV.
“Sunt puțin incoerent”, concluzionează el și se ridică de pe fotoliul”‘pat s㔑și caute bricheta. Se întoarce cu ea și o așază lângă pachetul de Rothmans original pe care”‘l va înlocui cu altul la mijlocul discuției. “Am o stare în care nu”‘mi place nimic. E ca și cum nu mi”‘ar plăcea nimic în toată țara și, peste toate, aș pune și experiențele mele personale relativ recente și nu mi”‘ar plăcea de două ori pe atâta.”
Acolo, în camera puțin întunecată, realizez că îmi doresc să știu ce se va întâmpla cu Gheorghe. Și realizez că nu sunt singurul. Și voi vreți să știți. Toți vrem. Asta întreabă lumea când aude că m”‘am văzut cu Gheorghe. Ce va face? Ce vrea. Nu asta face un om liber?! În echilibrul fragil care există între oamenii care cred și cei care trăiesc fără speranță, Gheorghe a fost mereu o greutate importantă pe primul taler. Așa agresiv cum îl știm. Nesimțit. Dușmănos. Nervos. Dar era în tabăra celor care credeau, și noi credeam odată cu el. Deocamdată n”‘are chef să ne împingă de la spate. E ocupat cu sine, liber și fără angajamente, cum îi șade bine unui provocator.
“Îmi fac o casă”, spune trăgând aer în piept. “Și stau și mă gândesc ““ în afară de asta, ce mai trebuie să fac? Ce mai merită să fac? Poate ar trebui să muncesc, nu?”
Dar, ca să muncească, Gheorghe trebuie să găsească un loc unde munca să fie distractivă. În momentul de față nu vede nimic distractiv pe o piață crispată, unde nimeni nu riscă și fiecare canal uzează și abuzează de aceleași formate, formule și nume. Când nu mai e libertate de a experimenta, nu mai e nici distracție.
“E ca și cum ar fi un viciu în materialul nostru genetic. E ca și cum n”‘am fi în stare, frate. Acum 18 ani de zile eram cea mai aurită nație de pe pământ. Eram poleiți cu aur și absolut orice fel de proiect am fi dorit, am fi vrut, am fi îndrăznit, ar fi ieșit. Și chestia aia a durat o perioadă scurtă, după care ne”‘am întors exact în istoria românească.”
Această întoarcere, adaugă Gheorghe, ne”‘a adus unde suntem azi ““ în epoca lui Mircea Badea. Dar, îi spun, și Badea urmează modelul omului supărat care taie în tot ce mișcă.
“Eu aș putea să spun că e modelul Gheorghe”, îmi răspunde el. “Că e 100 la sută modelul Gheorghe. Și, probabil, dacă mă uit pe piață consider că cea mai mare parte din ceea ce văd e modelul Gheorghe.”
Ce diferă?
“E 2008. E 2.0.”
Cum?
“Gheorghe vroia să schimbe România. Credea că poate să o schimbe. Cei care îl ascultau pe Gheorghe credeau că pot și ei să schimbe împreună țara. La Badea este: nimic nu mai poate fi făcut. Oamenii care îmi reproșează faptul că n”‘am continuat și că nu mai fac și că nu mai sunt ăla de la Midnight Killer sunt oamenii care de fapt regretă îngrozitor ““ se regretă pe sine. Lor nu le e dor de Midnight Killer și de Gheorghe. Lor le e dor de cum erau ei când credeau că lumea asta se poate schimba. Când credeau că sunt puternici, când credeau că au dreptate, când credeau că pot să îndoaie prezentul. Și, astăzi, lor le e dor de ce”‘au simțit atunci. Și atunci ei zic: Gheorghe nu mai e șmecher. Noi nu mai suntem șmecheri.”
Și mai e loc de un Gheorghe?
“Nu. Nu, pentru că suntem în țara lui Badea. Nu mai e loc de Gheorghe.”
Un discurs de Gheorghe original. E modul lui de”‘a continua. Nu e o declarație de înfrângere ci analiza la rece a unui om care a făcut carieră din a încerca să nu”‘și repete emisiunile și ideile ““ oricât de bune ar fi fost. Că nu mai e loc de Gheorghe nu înseamnă că Gheorghe e terminat. Înseamnă că nu mai e loc de acel Gheorghe care încerca să care în spate o generație întreagă ““ întâi pe valul optimismului post”‘electoral din 1996 și, apoi, împotriva unei victorii pesediste în 2004.
În acele momente s”‘au simțit oamenii lui Gheorghe ““ mulți dintre noi ““, mulți care am uitat principiile programului lui de auto”‘guvernare: “Fii liber, spui ce vrei, nu te temi de nimeni, ești agresiv, puternic, îți urmezi discursul, ești atent la ce zici că te caftești cu celălalt pentru putere. Tam”‘tam”‘tam. Ä‚sta era discursul. Atenție la argument. Ascult㔑l pe celălalt. Și curaj în tine. Curaj în tine! Unii tocmai asta așteptau, să bea paharul ăsta. OK, s”‘au răcorit nițel, și? Căldură mare în continuare. N”‘au pus aer condiționat. N”‘au schimbat casa. Au băut sucul, s”‘au răcorit și acum se văicăresc și zic iarăși c㔑i prea cald.”
Nu e datoria unei personalități media, chiar una guralivă ca Gheorghe, să ne pună aer condiționat. Dacă n”‘are chef s”‘o facă, bravo lui. Măcar aderă la program. Nu Gheorghe are nevoie de noi. În continuare, că ne place sau nu să recunoaștem, mulți dintre noi avem nevoie de Gheorghe. Și ce? E treaba lui?! Pe el l”‘a ajutat cineva? A venit din Constanța cu un demo, a supărat pe toată lumea, a dat și a primit șuturi în fund și acum e liber și împăcat cu sine.
De ce să ne”‘ajute el? Libertate, frate! Dacă crezi în ea, folosește”‘o. Gheorghe ăsta ““ indiferent că e pe sticlă, la consolă sau în casă, în pantaloni scurți ““ o folosește. D”‘asta n”‘are nevoie de noi.
Avanpremieră Esquire 09.09
În două săptămâni veți găsi în Esquire un articol despre această femeie – deocamdată secretă. Picioarele din dreapta sunt ale fotografului.