De patru ani, dintotdeauna
Încă un text din seria eseurilor personale scrise în cadrul cursului de jurnalism narativ, ediția iarnă-primăvaraă ’09.
Mi-a plăcut textul Sintiei de la prima variantă. Avea o siguranță rară pentru un prim draft, atât de rară încât am întrebat-o pe Sintia dacă a lucrat după o schemă. Nu, mi-a spus. Å¢in povestea asta în mine de patru ani de zile și mi-am spus-o în minte de mii de ori. A fost ușor s-o aștern.
Mulți dintre noi avem povești care ne “bântuie” – fie vesele, fie triste. Cred că cel mai bine ar fi să le descărcăm și să le spunem – mai ales dacă rezultatul are urgența celui pe care-l veți citi.
La final e și un scurt dialog cu Sintia despre cum a construit acest text.
==================================
DE PATRU ANI, DINTOTDEAUNA
De Sintia Radu
==================================
Îmi place nasul lui. E drept. Al naibii de drept. Așa cum mi l-am dorit mereu. Cum l-aș fi avut dacă nu aș fi aterizat cu fața pe podea în copilărie. Dacă vom avea un copil, sper să îi semene. Și nu doar la nas. Să își lustruiască pantofii până sclipesc în lumina becului ecologic, să își bandajeze telefonul cu folie alimentară ca să nu intre praf în el, să ia acasă orice vrăbiuță care dă semne că ar șchiopăta sau să își spele mașina bine pe dedesubt că ruginește.
L-am cunoscut acum patru ani. Nu sărbătorisem majoratul, dar credeam că știu totul despre dragoste și visam să devin consilier matrominial ca să împărtășesc din experiența mea de viață. Avusesem vreo doi iubiți online și unul pe bune, un inginer în calculatoare care fugărise visul american până la New Jersey. Fuseserăm “un cuplu” două zile. De ciudă că a plecat, am acceptat să mă întâlnesc cu orice băiat pescuit de pe vreun site matrimonial: IT-ști pasionați de tehnologie, balerini și maseuri, studenți la teologie și bucătari, frustrați și aroganți, oricine mă făcea să uit necazul emigrat în State. Îmi petreceam ore în șir aranjându-mi ținuta pentru următoarea întâlnire care dura doar câteva minute.
Ce am învăţat la curs (iarnă-primăvară ’09)
Ieri seară am terminat a cincea sesiune a cursului de jurnalism narativ de la CJI, poate cea mai reușită de până acum. Veți citi multe dintre textele produse la acest curs atât prin ziarele și revistele românești (vă anunț eu când) cât și pe net. (Eseurile personale din această serie au început să fie publicate de săptămâna trecută pe Liternet).
La ultimul curs i-am rugat să scrie ce au învățat în ultimele trei luni. Aveți mai jos o selecție din ce mi-au trimis:
PS: Nu am deocamdată planuri pentru o altă sesiune. Sigur nu se va întâmpla nimic mai devreme de toamnă. Când se va contura un curs viitor, veți afla aici.
=====
CE AM ÎNVÄ‚Å¢AT
* De acum voi scrie numai așa, în forma show, don’t tell, care mi se pare cea mai reprezentativă rezumare a jurnalismului narativ.
* Cel mai important lucru pe care mi l-a dat cursul e cheful de scris. Am venit la curs în căutarea lui și l-am găsit.
* Mi s-a fixat bine în minte prioritatea informației. Practic, ăsta este primul lucru de care ar trebui să se ocupe jurnalistul.
* Să nu mă gândesc că oamenii se plictisesc de mine când merg mereu pe capul lor. Să nu mă gândesc că mă cred idioată că vreau să știu cum se scrie pe litere un cuvânt de care nu am mai auzit, să nu mă gândesc că mă cred incompetentă pentru că e nevoie să vin iar și iar la ei și că nu sunt în stare să fac materialul ca alți jurnaliști, în 30 de minute.
* Am învățat câte ceva și despre cum să stau de vorbă cu oamenii și că întrebările cele mai bune nu sunt alea care sună inteligent și te fac să pari mare cunoscător. Ci alea care-l fac pe om să înțeleagă că tu chiar nu știi despre ce e vorba și ai nevoie de ajutorul lui să le explici și altora.
* Îmi place că mi-am dat seama la acest curs, că atunci când scrii, nu cronologia exactă este cea mai importantă, ci modul în care îmbini episoade astfel încât acestea să dobândească cronologie în mintea cititorului.
* Cel mai important lucru pe care l-am învățat este să fiu mai exigent cu textele mele, să nu consider un text “terminat” de cum am pus primul draft pe hârtie.
* Înainte de a începe procesul de reporting, e indicat să-ți golești creierul de prejudecăți, pe cât te lasă inima. Dacă vrei să te apropii de un om, de o situație din spatele unui om, lasă baltă impulsul de a judeca ce face el sau cum face el. Aduni informațiile, verifici informațiile, dar nu-ți dai cu părerea. Sunt mulți alții care vor face asta. Foarte important asta.
* E bine să scrii simplu. Mesajul meu poate ajunge la mai multe urechi. O defilare de neologisme se izbește de un zid și moare acolo. Credeam asta și înainte de curs, dar mi s-a confirmat prin textele pe care le-am citit.
* Am învățat să folosesc soluție de geamuri pentru texte: claritate înainte de toate.
* Ideea ordonează tot si ea vine doar întorcându-mă pe teren, întrebând, ascultând. Ideea nu înseamnă metafizică. Are carne, oase, simte, gândește și acționează.
* Nimic nu e pierdut. Orice cuvânt se poate lua înapoi în scris. Următorul draft va fi mai bun, fir-ar să fie. Următorul articol va fi mai bun. Continui cu gândul ăsta chiar dacă îmi vine să-mi trag palme azi pentru ce am scris.
* Nu o să fiu niciodată mulțumită de ce scriu. Trebuie să mă împac cu asta. Pe de altă parte, frica e motorul meu.
* N-o să decreteze nimeni, niciodată, timpul pentru schimbare în presă. Dacă eu îmi doresc asta, depinde de mine să se întâmple, fie și cu pași mici.
* Am descoperit…
…. texte care țin loc de filme și alte distracții.
… texte care îți pot schimba viata și percepția asupra lumii din jur.
… un jurnalism mai sincer decât o confesiune, mai captivant decat un film cu Hugh Jackman.
… că jurnalismul mai are o șansă.
… că nu-i ușor, dar merită efortul.
Ce au învățat cursanții de la sesiunile anterioare, aici.
Realitatea se mai cheamă şi viaţă
Numărul din 3 aprilie al Dilemei Vechi pune întrebarea “Moare jurnalismul?”. Am răspuns și eu la ea – nu moare, dar se schimbă – într-un text în care am pus accentul pe nevoia de a scrie (și citi) despre oamenii și lumea care ne înconjoară. Începe cam așa:
Într-un week-end din martie am fost la Craiova să vorbesc cu niște liceeni despre jurnalism. Înainte de curs le dădusem să citească un articol despre un puști de 16 ani, fundaș la juniorii Rapidului, care visează să devină profesionist. Textul se întindea pe opt pagini de revistă și totuși l-au devorat. Au înțeles imediat că nu era vorba doar despre fotbal sau despre Florin. Putea fi orice și oricine ““ politică sau știință, adolescenți sau adulți ““, și articolul ar fi fost la fel: o poveste despre vise și perserverență. Era un text despre banalul vieții, cu personaje, acțiune și emoții.
Și era jurnalism.
Textul integral îl găsiți aici.
Cum m-am vindecat de păduchi
De astăzi – timp de câteva săptămâni – veți putea citi o nouă serie de eseuri personale scrise de cursanții mei, colecția de iarnă-primăvară 2009. Găsiți textul integral pe Liternet.ro – aici aveți doar primele paragrafe și un dialog cu autorul despre cum s-a născut povestea.
Primul este un text haios – și foarte senzorial – de Karin Budrugeac. Karin a ales să scrie despre momentul în care, studentă fiind la Paris, s-a trezit într-o bună dimineață cu păduchi. Prietena ei, Elena, a avut aceeași soartă. Textul este până la urmă despre prietenie și “suferință” comună. Îmi permit ghilimele în jurul cuvântului suferință pentru că avem de-a face cu o confesiune amuzantă, dinamică și plină de suprize ce-mi amintește de blândă auto-zeflemeală a lui David Sedaris, David Rakoff și Sarah Vowell.
==================================
CUM M-AM VINDECAT DE PÄ‚DUCHI
De Karin Budrugeac
==================================
Când l-am găsit pe primul, și mișca, m-am făcut că plouă. Era doar unul, și puteam să mă-nșel. Poate era doar o insectă inofensivă care se agățase în părul meu lung și vălurit. M-am uitat pieziș în oglindă și i-am dat drumul pe țeava de la chiuvetă. Nu îl trimiteam propriu zis la o moarte sigură: păduchilor li se cam fâlfâie de apă, altfel s-ar duce ușor și fără otrăvuri. Aveam 21 de ani, eram studentă la Paris și mă atacaseră păduchii. Din nou.
Prima oară când am făcut cunoștință cu ei aveam vreo 5 ani și-mi petreceam vara la țară în Oltenia, cu bunicii. Cum rudele mă prindeau uneori de-a bușilea în cotețele păsărilor în căutare de pui, au conchis că de acolo îi luasem. Nu am suferit deloc, pentru că privirea ageră a bunicii le-a dat de urmă când îmi făcea prin păr. Tot ea s-a ocupat de ei, înainte să mă mânânce pielea capului. (…)
— continuarea aici —
==================================
Un dialog cu Karin:
* Cum ai ales subiectul și ce-ai vrut să transmiți?
Uitasem de toată povestea, dar în timpul unui curs ne-a spus Cristi să ne gândim să scriem despre ceva cât mai mic. Puține lucruri sunt mai mici decât un păduche…mi-a venit imediat în minte.
* Ce îți place/nu îți place la cum a ieșit?
Îmi place că e amuzant – am constatat mai ales citindu-l de față cu ceilalți. Mi se pare însă puțin mai auster decât aș fi vrut să spun eu povestea, am o feblețe pentru fraze luuungi și au cam căzut la editare :)
* Ce ți-a reușit și ce nu?
Sunt mândră de text pentru că ajunge la ceilalți, și pentru că cei mai mulți se scarpină :D Am primit de mai multe ori și comentariul “Și eu am avut păduchi, să știi”.
* Tehnic, care a fost cel mai greu lucru de făcut?
Structura mi-a venit de la sine, pentru că o aveam în cap. Cel mai greu mi-a fost să renunț la detaliile la care eu țineam dar care nu aduceau nimic în plus textului. Ceea ce Cristi a numit la un moment dat “câinii din text”.
* Câte drafturi ai scris până la varianta finală? Care a fost cel mai greu?
3 și jumătate :) Draftul 3 a fost cel mai greu pentru că atunci am curățat cel mai mult și am redus substanțial numărul de cuvinte. De la aproape 2.000 la 1.400. Structura nu a suferit foarte mult, am tăiat doar cuvinte și iar cuvinte.
* Cât de mult simți că te-ai expus scriind acest text?
Cred că este evident că m-am expus destul de mult :))
* Ce ai învățat din această experiență cu jurnalismul personal?
Că și eu sunt un ceaslov de povești.
Cum s-a făcut pictorialul de copertă din Tabu de aprilie
Curioși cum a fost făcut pictorialul de copertă din cel mai recent număr al Tabu? Citiți povestea Laurei Cîrnici de la shooting și un interviu în care Raluca Frînculescu povestește cum a retușat imaginile.
Making of “Bosquito” (Esquire, aprilie ’09)
Sunt multe povești minunate în numărul din aprilie al Esquire (poate mai multe ca niciodată): de la textul lui Lucian Mîndruță despre sine, Pantelimon și Tolea Ciumac (fotografii de Alex Gâlmeanu), la textul Georgianei Ilie despre Leprozeria Tichilești (fotografii de Andrei Pungovschi), la cel al Andreei Lupu despre Cătălin Ștefănescu și un deceniu de Garantat 100%.
Dar – părere de editor subiectiv – cireașa de pe tort e un text scris de Ani Sandu care se numește, simplu: “Bosquito, viață de câine” și a cărui șapou sună în felul următor: “La bloc lumea o striga Coco. Presa a făcut-o celebră cu numele Bosquito. Acum, singurul câine din România acuzat de omor își trăiește ultimii ani din viață în Germania, sub un nume nou: Ziva.”
Vă amintiți de maidanezul “acuzat” că ar fi omorât un japonez? Ani a refăcut povestea câinelui și a adus-o în prezent, spunându-ne ceva despre noi, despre isteria din jurul unui eveniment nefericit și despre relația pe care o avem cu animalele.
În continuarea acestui post, Ani Sandu explică cum s-a născut acest text și cum și-a făcut documentarea.
===================================
MAKING OF “BOSQUITO, VIAŢĂ DE CÂINE”
De Ani Sandu
===================================
Textul cu Bosquito a pornit de la o experiență proprie: într-o vineri după-amiază, când plecam de la muncă spre casă, am fost mușcată de un câine. A venit pe la spate, și-a înfipt colții și a fugit. În timpul drumurilor dese la Centrul Antirabic s-a născut obsesia de a scrie despre problema câinilor de pe străzi. Știam statisticile cu numărul de maidanezi, cu locurile puține din adăposturi, cu oamenii mușcați care își iau doza regulată de vaccin.
Ce îmi doream să găsesc era o explicație, un răspuns, o poveste.
Timp de o săptămână am răsfoit pe net arhivele întortocheate ale ziarelor, unde am dat de aceiași câini periculoși care pândesc la colț de stradă și aceiași oameni fără nume, fără chip, care le cad victime. Printre cazuri apărea și cel al lui Bosquito, despre care știam, dar care îmi rămăsese în minte drept “câinele care a mușcat mortal un om de afaceri japonez și care a fost apărat într-un proces de avocata Paula Iacob”. Nu știam ce s-a întâmplat cu el și nu îmi era clar cum s-a terminat procesul, așa că am început să caut mai multe.
Răspunsurile din ziare erau incomplete, înțelegeam că până la urmă câinele (care de fapt nu era Bosquito, ci Coco) a fost adoptat de o femeie din Suceava, care l-a dat mai departe la adopție unor nemți. Nicăieri însă n-am găsit un răspuns clar: a mușcat sau nu Bosquito și până la urmă ce s-a judecat în acel proces și cum a ajuns Paula Iacob să apere în instanță un câine. M-a mânat curiozitatea, iar în timp m-am trezit acaparată de poveste. Așa am hotărât să încerc să reconstitui ce s-a întâmplat atunci.
Am pornit de la o listă pe care am găsit-o pe net, un comunicat al asociațiilor de protecția animalelor care militau pentru Bosquito. În coada comunicatului își lăsaseră numerele de contact șapte persoane. Le-am sunat pe fiecare în parte să le întreb despre caz și am obținut frânturi de informații, fiecare îmi spunea ce știa, în funcție de cât de implicată fusese în caz. Dintre acestea, cele mai importante erau Eugenia Ieș, președintele asociației Brunopet din Suceava, care a sărit prima în ajutorul câinelui, și Marcela Lungu, președintele Asociației Cuțu Cuțu, care s-a ocupat de procedurile din București și a pus procesul pe rol. Cu Marcela Lungu mi-a fost simplu să mă văd, cu Eugenia Ieș a fost mai complicat, pentru că între timp se mutase în județul Timiș, în Buziaș. Am vizitat-o în singurul weekend liber pe care l-am prins.
Cu ajutorul Eugeniei Ieș am ajuns și la Paula Iacob, de la care n-am obținut însă toate răspunsurile pe care mi le doream. Tot doamna Ieș m-a pus în legătură cu Guido Bayer, cel care a dus-o pe Bosquito în Germania; cu el am corespondat pe mail pentru a afla cum trăiește cățelușa acum. Între timp am făcut o listă extinsă de persoane care au avut legătură cu cazul sau care mi-ar putea vorbi despre câinii de pe străzi (în total 23 de oameni).
Apoi m-am întors la locul faptei, în blocul de pe Nicolae Titulescu unde fusese mușcat japonezul și am început să întreb. I-am găsit acolo pe administratorul blocului și pe unul dintre portari, care la început n-au vrut să-mi vorbească, dar până la urmă m-au îndreptat spre Ion Dinescu, portarul care l-a văzut pe japonez murind. Acesta m-a trimis mai departe la Ion Stan, portarul care a făcut identificarea la poliție. Din ce mi-au spus ei am reușit să redau moartea japonezului și ridicarea lui Bosquito de la bloc.
Pentru a reconstitui perioada petrecută de câine în adăpostul din Theodor Pallady am avut nevoie de ajutorul Simonei Panaitescu, directorul Administrației pentru Supravegherea Animalelor, la care am ajuns abia după ce am obținut acordul primăriei. A urmat apoi cea mai grea parte din documentare, în care am căutat acces la dosar. Am vorbit cu purtătorul de cuvânt al Parchetului, cu procurorul care s-a ocupat de caz, cu poliția (de câteva ori), din nou cu procurorul și în fine cercul s-a închis cu purtătorul de cuvânt al Parchetului care mi-a citit rezoluția la telefon.
Pe parcurs ce scriam textul m-am întors la câțiva din oamenii implicați pentru a lămuri lucruri care îmi rămăseseră neclare sau pentru a umple goluri de informație. Primul draft complet a apărut la o lună după ce m-am apucat de subiect și a fost cel mai dificil, pentru că în el am pus cap la cap informațiile și am format scheletul textului. Draftul 5, ultimul, a venit o lună mai târziu.
Ce-a ieșit e acum în Esquire de aprilie.
Calitatea, după concedieri şi restructurări
Un articol superb în American Journalism Review despre ce se întâmplă cu calitatea unui ziar (online și tipărit) după câteva runde de concedieri și restructurări (o practică trendy și la noi de câteva săptămâni). Carl Sessions Stepp se axează în special pe copy editing, ultimul bastion prin care trebuie să treacă informația ca să ajungă la public. (Echivalentul în schema de muncă de la noi ar fi corectorul , doar că un copy editor e mai mult decât atât; practic face ce face un editor plin în România.)
Concluziile acestui text? Volumul de muncă a crescut, rapiditatea primează în fața calități și finisarea unui text e laxă – adică jurnalismul produs e mai puțin precis și uneori mai puțin isteț. Iar întrebarea care rămâne e ce se va întâmpla cu faza de finisare a unui text și cum va influența gâtuirea ei calitatea și credibilitatea publicației?
[At] newsrooms nationwide, is that fewer editors scrutinize copy, and they often spend less time per item than they would have just a few years ago.
Together, these developments raise unprecedented questions about the value ““ and the future ““ of editing itself. Already at many news organizations, journalists and readers alike have noticed flabbier writing, flatter headlines, more typos. How far can you cut editing without crippling credibility? How do you balance immediacy and accuracy? How much does fine-tuning matter to the work-in-progress online ethos?
PS: Textul merită citit și ca un exemplu de cum ar trebui reporterii de media să scrie despre schimbările din presă: mergând pe teren, observând și vorbind cu oameni.
Coperta puzzle
De ceva vreme, Esquire-ul american se joacă cu coperta – întâi au fost inovațiile de titraj (pentru care au și câștigat premii de design), apoi coperta electronică, apoi reclama încastrată. A sosit timpul pentru coperta puzzle. Cine e de vină? Mai mult ca sigur David Granger.