Making of “ÃŽngerii din jurul ei” (Tabu aprilie ’09)
“Îngerii din jurul ei” este una dintre cele mai grele povești cu care m-am întâlnit ca editor. Atât ca subiect, cât și ca execuție. Dar e și unul dintre textele care avea forță și direcție încă de la primul draft. Lavinia Gliga, care a documentat și scris acest text, povestește în interviul de mai jos despre pașii pe care i-a făcut ca să ridice această construcție. (Postat republicat de pe blogul making of al Tabu).
Unua dintre lecțiile cele mai importante – nu știi dacă e o poveste acolo dacă nu te apuci să pui niște întrebări:
Nu mai încercasem să reconstitui lucruri de mult întâmplate, nu mai scrisesem despre copii, nici măcar nu știam unde e Bârladul pe hartă. Din fericire, Cristina și Lupșa mi-au ignorat smiorcăielile. Și ei își puneau problema eșecului – erau multe necunoscute care puteau să ne deturneze. Dar fără o expediție de recunoaștere la fața locului, nu puteam ști dacă iese ceva sau nu.
* Cum te-ai apucat de această poveste?
Cu groază. Å¢in minte prima întâlnire (6 februarie) dedicată acestei povești, cu Cristina Bazavan și Cristi Lupșa. Lupșa în calitate de editor, Cristina în calitate de cap al răutăților (ea a venit cu propunerea să scriem povestea reală a fetei ce inspirase “Lizoanca”, un roman de ficțiune), eu în calitate de carne de tun. Știam cam ce s-a scris în presă în 2007 și dădusem doar câteva telefoane.
Aflasem de la Ionel Brătianu, asistentul social care a intervenit primul în acest caz, că fata nu vorbește despre ce s-a întâmplat. A ținut să-mi spună asta la primul telefon, trasând o limită clară pe care trebuia s-o respect în eventualele interacțiuni cu ea. Vorbisem și cu directorul Protecției Copilului din Vaslui, care a dat o primă undă verde, asezonată cu alte restricții: fără nume și fără fotografii în care să i se vadă fața. Aveam așadar un personaj principal fără nume real și fără față, cu care nu puteam să vorbim despre ce i s-a întâmplat. Trebuiau reconstruite întâmplări vechi de cel puțin un an. Trebuiau adunate și compilate amintiri ale oamenilor din jurul fetei și informații oficiale – de la Poliție, de la Protecția Copilului.
Mă simțeam ca ghinionistul care a tras paiul cel mai scurt și speram să se întâmple o minune, să nu mai trebuiască să scriu eu articolul. Nu mai încercasem să reconstitui lucruri de mult întâmplate, nu mai scrisesem despre copii, nici măcar nu știam unde e Bârladul pe hartă. Din fericire, Cristina și Lupșa mi-au ignorat smiorcăielile. Și ei își puneau problema eșecului – erau multe necunoscute care puteau să ne deturneze. Dar fără o expediție de recunoaștere la fața locului, nu puteam ști dacă iese ceva sau nu.
* Ce vroiai să arăți?
Cum totul a pornit de la un roman ce ficționaliza povestea, în prima instanță scopul a fost să arăt ce s-a întâmplat în realitate. Dar cum realitatea vine la pachet cu o sumedenie de limitări – și revelații -, scopul s-a modelat odată cu povestea. Când am cunoscut-o pe Corina, n-am putut să fac legătura între ea și trecutul ei (cât aflasem până atunci despre el). Cu cât am petrecut mai mult timp cu ea, cu atât mi-a crescut hăul dintre cele două perioade. Așa că trecutul a devenit din ce în ce mai puțin important; am vrut să arăt cât mai mult din evoluția vieții ei și prezent. Apoi, am descoperit personaje secundare surprinzătoare. Am vrut să arăt cum s-au concentrat forțele acestor oameni întru binele Corinei, dar și câte puțin din poveștile lor. Am descoperit satul, oamenii de la școală, părinții. Am vrut să arăt că soarta fetei a depins foarte mult de context, că fiecare a făcut până la urmă ce a știut mai bine și că nu trebuie tranșat totul în alb și negru, oameni buni și oameni răi.
* Ce a presupus perioada de documentare și reporting? Cam cât a ținut?
Șapte zile în Bârlad, în două reprize la distanță de o săptămână, plus câteva drumuri în Popeni, satul Corinei. Zilele astea au fost cele mai frumoase (în ciuda furtunilor de zăpadă și a lipsei ocazionale de apă și curent) și rodnice. În Bârlad am pendulat între centrul lui Brătianu și cel în care stă Corina. Pe Brătianu l-am vânat cel mai mult (e mereu pe drumuri și mai uită să reacționeze la apelurile pierdute), adunând ore bune de povești cu el la cele mai variate momente ale zilei.
Esmeralda, directoarea centrului unde stă Corina, m-a găzduit vreo patru ore în biroul ei, m-a hrănit și mi-a dat o imagine mai cuprinzătoare despre Protecția Copilului și problemele cu care se confruntă cei din sistem. Prima întâlnire cu Corina a fost de fapt cu Corina și Cristina, psihologul. Cu ele cea mai importantă a fost încrederea. Trebuiau să mă cunoască, să-și dea seama că nu vreau să scormonesc după lucruri ce-ar putea să facă rău. În Popeni am fost la părinți (am avut norocul să-i prind pe amândoi acasă) și apoi la bunica din partea mamei, unde stă fratele Corinei. A doua zi am ajuns la școală, unde am vorbit cu fosta directoare și actualul director.
Documentarea a presupus și informații oficiale. La Poliția din Zorleni, comuna de care aparține Popeni, nu am mai găsit pe nimeni implicat în caz. Am aflat despre anchetă de la Poliția din Vaslui, printr-un pingpong de mailuri cerere – răspuns oficial. (La tribunal nu am avut succes: procesul era încă deschis, eu nu eram parte implicată, iar accesul la rechizitoriu ar fi însemnat săptămâni de așteptare după aprobări.) S-au mai adunat și rapoarte ale Protecției Copilului, fișe medicale, declarații date la Poliție. Totul completat cu telefoane și mailuri de completare/verificare/reverificare. Încheind cu deja clasica senzație că nu am destul, când a trebuit să mă opresc și să m-apuc de scris.
* Știai în timp ce erai pe teren cum vei scrie acest text? Cum ai știut ce să aduni?
Nu, nu știam. În primele zile în Bârlad am fost terorizată de gândul că plec de acolo fără să fi adunat nimic. A fost însă binevenită pauza de o săptămână, în care au putut să se mai așeze lucrurile. Mi-ar plăcea să pot spune că am transcris tot ce adunasem, sigur m-ar fi liniștit și m-ar fi ajutat să descopăr goluri ce trebuie umplute.
La a doua vizită am mers mai la țintă (sau așa îmi pare acum), ba chiar credeam că am găsit finalul; am încercat să pun cât mai multă carne pe scheletul care mi se conturase în minte. A funcționat cu ziua de 2 octombrie, când mama Corinei a făcut reclamația la Poliție. Era o dată ce apărea peste tot, părea genul ăla de moment care împarte totul în înainte și după. De acolo a venit nevoia de a burduși cu detalii zilele ce au urmat și cea în care Corina a fost luată la Bârlad. L-am descusut pe Brătianu în timp ce Roald Aron îi făcea poze, în ultimele minute de Bârlad. Așa am descoperit-o și pe Laura, sociologul, pe care Brătianu n-o mai pomenise până atunci.
* Cât timp a luat scrisul și ce decizii ai luat?
Au fost trei zile de scris din care nu mai țin minte nimic. Aveam pe birou printurile cu toate transcrierile, deja puțin curățate, sortate și capsate pe personaje, un dosar cu copii de acte oficiale și o schiță filiformă cu rol de structură – patru momente, fiecare cu una-două idei subordonate. Și aveam deja fixul cu numele: să devină Corina doar când își începe noua viață. A fost o decizie de care n-a fost ușor să mă țin, necesitând jonglerii cu pronume și mai multe variante de “pseudonime”. Fiind un text mare, bogat în personaje, am decis să-l construiesc cât de cât cronologic, fără mari bucle temporale. S-au clarificat intrarea în scenă a personajelor și momentele dedicate fiecăruia. Le-am dat pe rând cuvântul, să aducă ceva în plus la poveste, fiecare cu câte ceva din versiunea proprie.
Așa a ajuns primul draft să sune ca opera unui spiritist – sau a unei persoane posedate, în repetate rânduri, de felurite voci.
La editare vocile s-au mai domolit, ajungând la un timbru cât de cât unitar. Cu atâtea voci, sigur nu mai era nevoie și de a mea. N-am vrut să apar în text și m-am străduit să mă ocolesc chiar și în ultima parte. Corina nu s-a teleportat în Popeni în acea sâmbătă luminoasă de februarie. A ajuns acolo cu Roald și cu mine. Când făcea Roald pozele la centru, Corina a auzit că urmează să mergem în Popeni și a rugat-o pe Cristina să o lase să vină cu noi. M-am decupat din scenă, chiar dacă am fost foarte emoționată când Cristina a scris pe biletul de voie că o însoțesc pe Corina “în calitate de prietenă”, când ne-am ținut de mână pe potecile înghețate sau când ne-am făcut poze pentru noi, ținându-ne în brațe.
Textul a trecut prin cinci drafturi, însemnând cizelare de scriitură combinată cu verificări și confirmări de informații.
* Dă-ne exemplu de cum s-a născut o scenă.
Până în ultima zi de Bârlad, am funcționat cu un alt final în minte – identificat după prima vizită și demolat de a doua. Era un tablou de familie fericită, noua familie a Corinei – ea cu toată gașca de copii, cu Esmeralda, Cristina și fiicele lor, într-o duminică cu muzeu dimineața și pizza seara. Nu aș fi îndrăznit să visez la finalul care mi-a fost oferit. Mi s-au înmuiat genunchii de bucurie când a venit Cristina cu propunerea să o luăm pe Corina cu noi în sat. Puteam să închid frumos cercul povești, cu Corina în mediul din care a plecat acum mai bine de un an, interacționând cu părinții, cu vecinii, cu bunica și fratele. Cu toată bucuria, când a fost să-l scriu, finalul n-a curs taman în forma pe care o puteți citi acum. Am dus-o pe Corina la mama, am lăsat-o pe mamă să-și spună păsul, am coborât-o pe Corina la șosea, l-am adus pe tată, l-am lăsat să-și spună – în felul lui – păsul, am urcat-o pe Corina în mașină. Dar vizita noastră nu se oprea aici, așa că am continuat.
Am dus-o pe Corina la bunica acasă, unde l-a găsit pe Valentin și un văr de-al lor, au mâncat plăcintă, și-au comparat telefoanele și… Și nu mai puteam să continui. Mi-a trebuit să mă chinui vreo oră să scriu ce s-a întâmplat la bunica până să-mi dau seama că-mi depășisem de mult semnul de STOP.
În primul draft, după ce am șters agonia de la casa buncii, textul de termina așa: “Corina vrea să ajungă cât mai repede la bunica, să stea cât mai mult cu Valentin. Mâine e ziua lui, doar de-aia a venit în vizită. Și într-o oră trebuie să se întoarcă în Bârlad.”
La draftul doi: “Corina vrea să ajungă cât mai repede la bunica, să apuce să stea puțin cu Valentin. Mâine e ziua lui, doar de-aia a venit în vizită. Și într-o oră trebuie să se întoarcă în Bârlad, acasă.”
Acel acasă dădea lovitura de grație. Deși e un singur cuvânt, a dat multe bătăi de cap. Mi-am pus problema dacă e corect să-l folosesc și mi-am zis că da, o auzisem de mai multe ori pe Corina referindu-se la centru ca la “acasă”. Nu vroiam să alterez în nici un fel realitatea, să dau înțelesuri care sunau bine dar nu-și aveau neapărat locul acolo. “Acasă” nu i-a supraviețuit unei propoziții spuse de Corina la telefon, când m-a sunat într-o duminică. Am întrebat-o ce mai face, mi-a spus că face bine, e acasă. Apoi m-a întrebat dacă vreau să vorbesc și cu Valentin, fratele ei. “De ce nu mi-ai zis că ești în Popeni?”, am întrebat-o pe Corina. “Păi nu v-am zis că sunt acasă?”
Cu o zi înainte să plece revista la tipar, deși ne îndrăgostiserăm toți de acel cuvât de încheiere, “acasă” a fost transformat în “celălalt acasă”.
* Care a fost cel mai greu lucru în tot acest proces?
Să fac dreptate cititorului și personajelor deopotrivă. A fost greu, pentru că m-am atașat mult de personaje – în special de Corina -, oamenii care de fapt au făcut posibilă această poveste. Am cântărit detalii care puteau pune într-o lumină nefastă un personaj: vreau să fac asta? Am cum și unde să echilibrez acel detaliu?
Un exemplu ar fi tatăl: cât spun, cât îngroș anumite tușe ca să nu distorsionez sau să închid personajul într-un șablon nedrept. A contat să fie totul corect și conform realității și am încercat să păstrez o poziție cât mai obiectivă (când Lupșa mi-a sugerat că pot da o notă subiectivă momentului din final, când tatăl își aruncă fesul, m-am simțit confortabil doar cu adăugarea lui “neputincios”). A contat – mai mult ca de obicei – să nu simtă cineva că am profitat de poveste, că am “mercenărit” fără considerație față de acele vieți.
Comments
3 Responses to “Making of “ÃŽngerii din jurul ei” (Tabu aprilie ’09)”
Leave a Reply
Pot indrazni sa-ti marturisesc ca m-a miscat making-of-ul mai mult decat articolul in sine? Te felicit si te admir pentru puterea de a-l scrie (articolul :) si pentru simtul dreptatii si proportiilor care te-a ghidat.
Fake, man, imi e si lene sa argumentez!
am citit articolul aseara, sau mai degraba azi noapte pe la trei, in pat, inainte de culcare. nu am adormit nici imediat nici cu mult mai tarziu decat de obicei, dar mi-a placut si m-a facut sa ma gandesc la ce se face in tara asta pentru copii, la programe, educatie, parinti etc. la ce nu se face.
cred ca cel mai mult mi-a placut vocea textului. sau vocile. mi-a placut ca desi total absenta din text lavinia e omniscienta si povesteste rar si simplu, usor monoton, schimband doar nuanta cateodata – auzi un copil, apoi un adult, apoi o femeie needucata si simpla, auzi vocea satului, a politiei, toate vocile care judeca, le auzi pe tot parcursul textului. modul asta extrem de simplu, cu cadenta rara si inceata de a spune o poveste mi se pare ca, in cazul de fata, o potenteaza. fara “elucubratii lirico-suspinatoare” (:D) fara crash-boom-bang, fara excese. doar calm. lucrurile asa cum sunt ele si cum se prezinta ele. reuseste sa balanseze foarte bine niste detalii si imagini foarte crude, naturaliste aproape cu un umanism simplu lipsit de haloul de film american cu happy-end. e un text bun si mi-a placut.
orice i-as dori in final corinei va suna fals, politizant si de prisos. sper sa fie bine.