De patru ani, dintotdeauna
Încă un text din seria eseurilor personale scrise în cadrul cursului de jurnalism narativ, ediția iarnă-primăvaraă ’09.
Mi-a plăcut textul Sintiei de la prima variantă. Avea o siguranță rară pentru un prim draft, atât de rară încât am întrebat-o pe Sintia dacă a lucrat după o schemă. Nu, mi-a spus. Å¢in povestea asta în mine de patru ani de zile și mi-am spus-o în minte de mii de ori. A fost ușor s-o aștern.
Mulți dintre noi avem povești care ne “bântuie” – fie vesele, fie triste. Cred că cel mai bine ar fi să le descărcăm și să le spunem – mai ales dacă rezultatul are urgența celui pe care-l veți citi.
La final e și un scurt dialog cu Sintia despre cum a construit acest text.
==================================
DE PATRU ANI, DINTOTDEAUNA
De Sintia Radu
==================================
Îmi place nasul lui. E drept. Al naibii de drept. Așa cum mi l-am dorit mereu. Cum l-aș fi avut dacă nu aș fi aterizat cu fața pe podea în copilărie. Dacă vom avea un copil, sper să îi semene. Și nu doar la nas. Să își lustruiască pantofii până sclipesc în lumina becului ecologic, să își bandajeze telefonul cu folie alimentară ca să nu intre praf în el, să ia acasă orice vrăbiuță care dă semne că ar șchiopăta sau să își spele mașina bine pe dedesubt că ruginește.
L-am cunoscut acum patru ani. Nu sărbătorisem majoratul, dar credeam că știu totul despre dragoste și visam să devin consilier matrominial ca să împărtășesc din experiența mea de viață. Avusesem vreo doi iubiți online și unul pe bune, un inginer în calculatoare care fugărise visul american până la New Jersey. Fuseserăm “un cuplu” două zile. De ciudă că a plecat, am acceptat să mă întâlnesc cu orice băiat pescuit de pe vreun site matrimonial: IT-ști pasionați de tehnologie, balerini și maseuri, studenți la teologie și bucătari, frustrați și aroganți, oricine mă făcea să uit necazul emigrat în State. Îmi petreceam ore în șir aranjându-mi ținuta pentru următoarea întâlnire care dura doar câteva minute.
O lună-ntreagă am vorbit pe net, destul ca xintya2001 să își formeze o părere despre sagacios: student de 21 de ani, contrabandist, criminal, nebun, psihopat, cu gânduri sinucigașe după o relație eșuată. Se criza când “xintya was typing a message” și scria cu CAPS să îmi arate cât e de nervos. Se tânguia că Petronela l-a părăsit și s-a aruncat a doua zi în brațele unui alt bărbat. În poze era mereu îmbrăcat în negru și părea gata de atac. Îl salvau ochelarii, care îndulceau figura tăioasă, dându-i un aer de “geek”. Uneori apărea fără ei, iar cearcanele i se prelingeau de la baza ochilor.
După îndelungile lui insistențe, ne-am dat întânire la Piața Romană, într-o sâmbătă caniculară de iulie. Deja mă plictisisem de întâlnirile “oarbe”, dar acceptasem să ne vedem. Îmi zisese cu o zi înainte să aduc cu mine pe cine vreau, chiar și “Armata română”, numai să apar. Întârziam și m-a sunat pe drum să îmi spună că mă așteaptă oricât, pentru că o ghicitoare îi spusese că sâmbătă își va întâlni marea dragoste. I-am zis că e nebun și că fac stânga-mprejur.
L-am distins dintr-o mare de oameni care tranzitau grăbiți bulevardul: mediu de statură, ras în cap, îmbrăcat cu un tricou negru descheiat la primul nasture și o pereche de pantaloni în ton. Purta o pereche de papuci din piele neagră, pe care i-am aruncat personal un an mai tarziu. Mi-a întins mâna de cum am părăsit scara rulantă de la metrou. Ochii îi sclipeau mai tare decât ochelarii proaspăt spălați cu săpun și tratați cu soluție dezinfectantă.
“Hai că nu ești așa înaltă”, mi-a spus. (La 1,75 m, primul criteriu după care ștergeam numerele băieților din agendă era înalțimea.)
M-a sărutat pe obraz și m-a prezentat apoi unor colege de facultate, cu care s-a întâlnit întâmplător la gura de metrou. Fetele scuipau semințe rezemate de gardul care separa trotuarul de bulevard.
“V-am zis io că vine….ziceau că o să mă lași baltă sau că ai mustață”, mi-a șoptit la ureche.
Ne-am dus la o terasă aglomerată, fără chelneri. “Ce vrei să bei?”, m-a întrebat. “Ce vrei tu”. S-a întors cu două sticle de Cola care să însoțească cele două batoane Kit Kat pe care mi le cumpărase din cartier.
Am vorbit zeci de minute, timp în care tot ce îmi spunea mi se părea amuzant. Nu știam dacă să râd sau nu. O criză de amuzament la prima întâlnire ar fi dezamăgit-o pe colega mea de clasă, care încercase să mă “dreseze” înainte de a-l vedea pe contrabandist. Mă pusese să notez în carnețel că n-o să râd în hohote chiar dacă o să îmi vină. Cică el “s-ar oripila și nu ar vrea sa mă vadă a doua oară”. Culmea era că începuse să îmi pese dacă el nu ar fi vrut să mă revadă.
Mi-a povestit cum colegul de bancă îl tachina în școala generală, spunându-i “aragaz cu patru ochiuri” și cum i-a răspuns: “Da bă, da’ un aragaz cu 4 ochiuri e mai scump decât unul cu 2”. Mi s-a rupt filmul. Am căzut sub masă de râs, ațintind spre noi ochii celor de la terasă. Îmi trădasem lookul de fată greu impresionabilă. În schimbul ei a apărut hlizita de-a doișpea, care se împiedica de toți colegii când trecea pe coridor, care își tunsese de curând părul blond și lung pentru a face loc unui look “sovaj” care să dea pe spate voleibaliștii de la școală.
Am ținut-o așa până când discuția dintre un tip și o tipă, cuplu strategic poziționat în spatele meu, a degenerat într-o ceartă. Ea s-a ridicat, a înjurat puternic printre lacrimi și a aruncat cu un scaun de metal în direcția capului meu. Am simțit un curent de aer rece pe lângă urechea stângă și partenerul meu de masă a sărit de pe scaun, zugrăvindu-și pe chip expresia de răufăcător după care îl botezasem “contrabandist”. I-am strigat să stea jos, să nu intervină. Mă și vedeam târâtă pe la secții de poliție în miez de noapte, cu el pe post de infractor. S-a așezat înapoi pe scaun, deși tipa cu gânduri ucigașe plângea în continuare și țipa că iubitul ei e un nenorocit care s-a găsit să îi pună coarne cu cea mai bună prietenă. “Da’ taci făăă dracu! Se uită ăștia la noi, băga-mi-aș piciorul să-mi bag!”. Degeaba. Lumea din jur a început să înjure și să îi someze csă plece de la terasă. Învinșii s-au retras protestând și amenințând că se vor otrăvi reciproc.
În ciuda incidentului neplăcut, restul timpului l-am petrecut în tonul primelor minute: zâmbete, râsete și o atmosferă de “te cunosc dintotdeauna”.
La despărțire mi-a mărturist că a avut emoții mari, că se temea să nu se fâstâcească. Pe drum, mi-a dat un SMS să îmi spună că pe capacul Colei pe care nu apucase să o desfacă la masă scria că a câștigat o altă sticlă. I-a scăpat capacul între șinele de metrou.
Timp de un an am legat o prietenie strânsă. Avea grijă de mine ca de sora lui mai mică. Îl sunam de câte ori luam o notă bună sau un coleg îmi făcea cu ochiul. Uneori adormeam în timp ce el îmi spunea povești la telefon. I-am cunoscut prietenii, familia, câinele și papagalul. M-am integrat în viața lui atât de bine încât nu mai țin minte momentul în care s-a făcut trecerea de la ținerea de mână la primul sărut. Nu l-a deranjat niciodată că în timp ce povestea cu prietenii despre examene și licență eu le împărtășeam emoțiile mele legate de Bac.
Au trecut patru ani de atunci. Am fost împreună când am intrat la facultate, când am plâns după o ceartă cu părinții și când mi s-a făcut dor de colegii de liceu. Lui i-am zis că mi-ar plăcea să scriu, lui i-am împărtășit entuziasmul primului interviu și tot lui i-am mărturisit că nu mă cred în stare să duc la capăt primul articol.
xintya2001 și sagacios au devenit Sintia și Miki. Ea, la fel de amețită și dezorganizată ca la 17 ani, cu aceleași incertitudini și crize existențiale. El, cu același simț al umorului și aceeași nevoie de a proteja, cu aceeași ochelari lustruiți care sclipesc în lumina becului ecologic, cu același nas drept, al naibii de drept, pe care sper ca într-o bună zi cineva să îl moștenească.
==================================
Un dialog cu Sintia
*Â Cum ai ales subiectul și ce-ai vrut să transmiți?
Am vrut să scriu la început despre despărțire. Nu s-a mai produs despărțirea oricât m-am chinuit J și s-a transformat totul într-o frumoasă poveste de dragoste. Prin textul ăsta, am vrut să arăt la ce pot duce prejudecățile și cum era să pierd eu o persoană așa drăguță ca Miki dacă nu acceptam să mă întâlnesc cu el.
* Ce îți place/nu îți place la cum a ieșit? Ce ți-a reușit și ce nu?
Îmi place începutul. Cred că îl conturează bine ca personalitate pe Miki. Reiese că e tipicar, fixoman, dar și grijuliu și tandru. Nu e ceva care să nu îmi placă neapărat. Aș fi vrut să vorbesc mai mult despre perioada de dinaintea întâlnirii: cum trăgea el de mine să ne cunoaștem, cum îl refuzam invocând tot felul de motive, cum i-am dat offline o lună pentru că nu îl suportam și el îmi trimitea bancuri în fiecare zi și îmi scria câte-un monolog luuung în care îmi spunea că ar vrea să mai vorbim… o grămadă de alte chestii haioase.
* Tehnic, care a fost cel mai greu lucru de făcut?
Structura mi-a ieșit. A fost un text pe care l-am simțit din plin. The show don‘t tell part la fel. A fost mai greu cu descrierea scandalului de la terasă. Nu prea mă descurc la descrierile rapide, dinamice. Acolo am modificat cel mai mult.
* Câte drafturi ai scris până la varianta finală? Care a fost cel mai greu?
Am scris 3 ca toată lumea, dar de la primul feedback am stat destul de liniștită. Restul au fost modificări mărunte: am mai clarificat unele lucruri, am mai schimbat cuvinte…dar nimic care să afecteze textul în profunzime.
* Cât de mult simți că te-ai expus scriind acest text?
Cine îl citește, poate crede că m-am expus destul de mult vorbind despre ceva atât de personal precum o poveste de dragoste. Eu nu simt asta. E ceva cu care mă mândresc și știi cum e? Când iubești, vrei să afle toată lumea.
* Ce ai învățat din această experiență cu jurnalismul personal?
Am învățat că cele mai bune texte sunt cele cu care te identifici, în care ai multă informație, în care nu trebuie să te uiți mereu pe notițe, ci ai toate datele inside. Asta voi încerca să fac cu toate textele. Chiar dacă voi scrie despre persoane pe care nu le cunosc, vreau să vorbesc mult cu ele și să le las să îmi invadeze viața. Să le văd, să le aud și să le simt pe oriunde merg.
Comments
6 Responses to “De patru ani, dintotdeauna”
Leave a Reply
Placuta lectura de dimineata :) Felicitari Sintiei!
Foarte bun si alert textul. Pe langa faptul ca subiectul te tine, scriitura e si ea foarte buna, fara paranteze inutile, fara digresiuni sau portrete labartate. are un ritm de lectura foarte bun si e teribil de amuzant.
:)
“Au trecut patru ani de atunci. Am fost împreună când am intrat la facultate, când am plâns după o ceartă cu părinÅ£ii ÅŸi când mi s-a făcut dor de colegii de liceu.” sounds so familiar. Inca o dovada ca povestile sunt universale, oricat de “personale” ar fi. Mi-a placut textul.
La fel cum a spus si Sorana,textul asta e inca o dovada ca majoritatea povestilor sunt universal valabile.Eu una m-am regasit in textul Sintiei poate prea mult…
Un text absolut superb din toate punctele de vedere: impecabil scris, transmite atat de multe incat eu chiar am ramas impresionata. Felicitari!