Cum m-am vindecat de păduchi
De astăzi – timp de câteva săptămâni – veți putea citi o nouă serie de eseuri personale scrise de cursanții mei, colecția de iarnă-primăvară 2009. Găsiți textul integral pe Liternet.ro – aici aveți doar primele paragrafe și un dialog cu autorul despre cum s-a născut povestea.
Primul este un text haios – și foarte senzorial – de Karin Budrugeac. Karin a ales să scrie despre momentul în care, studentă fiind la Paris, s-a trezit într-o bună dimineață cu păduchi. Prietena ei, Elena, a avut aceeași soartă. Textul este până la urmă despre prietenie și “suferință” comună. Îmi permit ghilimele în jurul cuvântului suferință pentru că avem de-a face cu o confesiune amuzantă, dinamică și plină de suprize ce-mi amintește de blândă auto-zeflemeală a lui David Sedaris, David Rakoff și Sarah Vowell.
==================================
CUM M-AM VINDECAT DE PÄ‚DUCHI
De Karin Budrugeac
==================================
Când l-am găsit pe primul, și mișca, m-am făcut că plouă. Era doar unul, și puteam să mă-nșel. Poate era doar o insectă inofensivă care se agățase în părul meu lung și vălurit. M-am uitat pieziș în oglindă și i-am dat drumul pe țeava de la chiuvetă. Nu îl trimiteam propriu zis la o moarte sigură: păduchilor li se cam fâlfâie de apă, altfel s-ar duce ușor și fără otrăvuri. Aveam 21 de ani, eram studentă la Paris și mă atacaseră păduchii. Din nou.
Prima oară când am făcut cunoștință cu ei aveam vreo 5 ani și-mi petreceam vara la țară în Oltenia, cu bunicii. Cum rudele mă prindeau uneori de-a bușilea în cotețele păsărilor în căutare de pui, au conchis că de acolo îi luasem. Nu am suferit deloc, pentru că privirea ageră a bunicii le-a dat de urmă când îmi făcea prin păr. Tot ea s-a ocupat de ei, înainte să mă mânânce pielea capului. (…)
— continuarea aici —
==================================
Un dialog cu Karin:
* Cum ai ales subiectul și ce-ai vrut să transmiți?
Uitasem de toată povestea, dar în timpul unui curs ne-a spus Cristi să ne gândim să scriem despre ceva cât mai mic. Puține lucruri sunt mai mici decât un păduche…mi-a venit imediat în minte.
* Ce îți place/nu îți place la cum a ieșit?
Îmi place că e amuzant – am constatat mai ales citindu-l de față cu ceilalți. Mi se pare însă puțin mai auster decât aș fi vrut să spun eu povestea, am o feblețe pentru fraze luuungi și au cam căzut la editare :)
* Ce ți-a reușit și ce nu?
Sunt mândră de text pentru că ajunge la ceilalți, și pentru că cei mai mulți se scarpină :D Am primit de mai multe ori și comentariul “Și eu am avut păduchi, să știi”.
* Tehnic, care a fost cel mai greu lucru de făcut?
Structura mi-a venit de la sine, pentru că o aveam în cap. Cel mai greu mi-a fost să renunț la detaliile la care eu țineam dar care nu aduceau nimic în plus textului. Ceea ce Cristi a numit la un moment dat “câinii din text”.
* Câte drafturi ai scris până la varianta finală? Care a fost cel mai greu?
3 și jumătate :) Draftul 3 a fost cel mai greu pentru că atunci am curățat cel mai mult și am redus substanțial numărul de cuvinte. De la aproape 2.000 la 1.400. Structura nu a suferit foarte mult, am tăiat doar cuvinte și iar cuvinte.
* Cât de mult simți că te-ai expus scriind acest text?
Cred că este evident că m-am expus destul de mult :))
* Ce ai învățat din această experiență cu jurnalismul personal?
Că și eu sunt un ceaslov de povești.
Comments
2 Responses to “Cum m-am vindecat de păduchi”
Leave a Reply
nu te am crezut in totalitate la curs cand ai zis despre articolul asta.:))).Trebuie sa ai si mult umor cand te apuci de astfel de subiecte.
hehe,
am citit, mi-a placut, m-am scarpinat. nice one!