Making of “Bosquito” (Esquire, aprilie ’09)
Sunt multe povești minunate în numărul din aprilie al Esquire (poate mai multe ca niciodată): de la textul lui Lucian Mîndruță despre sine, Pantelimon și Tolea Ciumac (fotografii de Alex Gâlmeanu), la textul Georgianei Ilie despre Leprozeria Tichilești (fotografii de Andrei Pungovschi), la cel al Andreei Lupu despre Cătălin Ștefănescu și un deceniu de Garantat 100%.
Dar – părere de editor subiectiv – cireașa de pe tort e un text scris de Ani Sandu care se numește, simplu: “Bosquito, viață de câine” și a cărui șapou sună în felul următor: “La bloc lumea o striga Coco. Presa a făcut-o celebră cu numele Bosquito. Acum, singurul câine din România acuzat de omor își trăiește ultimii ani din viață în Germania, sub un nume nou: Ziva.”
Vă amintiți de maidanezul “acuzat” că ar fi omorât un japonez? Ani a refăcut povestea câinelui și a adus-o în prezent, spunându-ne ceva despre noi, despre isteria din jurul unui eveniment nefericit și despre relația pe care o avem cu animalele.
În continuarea acestui post, Ani Sandu explică cum s-a născut acest text și cum și-a făcut documentarea.
===================================
MAKING OF “BOSQUITO, VIAŢĂ DE CÂINE”
De Ani Sandu
===================================
Textul cu Bosquito a pornit de la o experiență proprie: într-o vineri după-amiază, când plecam de la muncă spre casă, am fost mușcată de un câine. A venit pe la spate, și-a înfipt colții și a fugit. În timpul drumurilor dese la Centrul Antirabic s-a născut obsesia de a scrie despre problema câinilor de pe străzi. Știam statisticile cu numărul de maidanezi, cu locurile puține din adăposturi, cu oamenii mușcați care își iau doza regulată de vaccin.
Ce îmi doream să găsesc era o explicație, un răspuns, o poveste.
Timp de o săptămână am răsfoit pe net arhivele întortocheate ale ziarelor, unde am dat de aceiași câini periculoși care pândesc la colț de stradă și aceiași oameni fără nume, fără chip, care le cad victime. Printre cazuri apărea și cel al lui Bosquito, despre care știam, dar care îmi rămăsese în minte drept “câinele care a mușcat mortal un om de afaceri japonez și care a fost apărat într-un proces de avocata Paula Iacob”. Nu știam ce s-a întâmplat cu el și nu îmi era clar cum s-a terminat procesul, așa că am început să caut mai multe.
Răspunsurile din ziare erau incomplete, înțelegeam că până la urmă câinele (care de fapt nu era Bosquito, ci Coco) a fost adoptat de o femeie din Suceava, care l-a dat mai departe la adopție unor nemți. Nicăieri însă n-am găsit un răspuns clar: a mușcat sau nu Bosquito și până la urmă ce s-a judecat în acel proces și cum a ajuns Paula Iacob să apere în instanță un câine. M-a mânat curiozitatea, iar în timp m-am trezit acaparată de poveste. Așa am hotărât să încerc să reconstitui ce s-a întâmplat atunci.
Am pornit de la o listă pe care am găsit-o pe net, un comunicat al asociațiilor de protecția animalelor care militau pentru Bosquito. În coada comunicatului își lăsaseră numerele de contact șapte persoane. Le-am sunat pe fiecare în parte să le întreb despre caz și am obținut frânturi de informații, fiecare îmi spunea ce știa, în funcție de cât de implicată fusese în caz. Dintre acestea, cele mai importante erau Eugenia Ieș, președintele asociației Brunopet din Suceava, care a sărit prima în ajutorul câinelui, și Marcela Lungu, președintele Asociației Cuțu Cuțu, care s-a ocupat de procedurile din București și a pus procesul pe rol. Cu Marcela Lungu mi-a fost simplu să mă văd, cu Eugenia Ieș a fost mai complicat, pentru că între timp se mutase în județul Timiș, în Buziaș. Am vizitat-o în singurul weekend liber pe care l-am prins.
Cu ajutorul Eugeniei Ieș am ajuns și la Paula Iacob, de la care n-am obținut însă toate răspunsurile pe care mi le doream. Tot doamna Ieș m-a pus în legătură cu Guido Bayer, cel care a dus-o pe Bosquito în Germania; cu el am corespondat pe mail pentru a afla cum trăiește cățelușa acum. Între timp am făcut o listă extinsă de persoane care au avut legătură cu cazul sau care mi-ar putea vorbi despre câinii de pe străzi (în total 23 de oameni).
Apoi m-am întors la locul faptei, în blocul de pe Nicolae Titulescu unde fusese mușcat japonezul și am început să întreb. I-am găsit acolo pe administratorul blocului și pe unul dintre portari, care la început n-au vrut să-mi vorbească, dar până la urmă m-au îndreptat spre Ion Dinescu, portarul care l-a văzut pe japonez murind. Acesta m-a trimis mai departe la Ion Stan, portarul care a făcut identificarea la poliție. Din ce mi-au spus ei am reușit să redau moartea japonezului și ridicarea lui Bosquito de la bloc.
Pentru a reconstitui perioada petrecută de câine în adăpostul din Theodor Pallady am avut nevoie de ajutorul Simonei Panaitescu, directorul Administrației pentru Supravegherea Animalelor, la care am ajuns abia după ce am obținut acordul primăriei. A urmat apoi cea mai grea parte din documentare, în care am căutat acces la dosar. Am vorbit cu purtătorul de cuvânt al Parchetului, cu procurorul care s-a ocupat de caz, cu poliția (de câteva ori), din nou cu procurorul și în fine cercul s-a închis cu purtătorul de cuvânt al Parchetului care mi-a citit rezoluția la telefon.
Pe parcurs ce scriam textul m-am întors la câțiva din oamenii implicați pentru a lămuri lucruri care îmi rămăseseră neclare sau pentru a umple goluri de informație. Primul draft complet a apărut la o lună după ce m-am apucat de subiect și a fost cel mai dificil, pentru că în el am pus cap la cap informațiile și am format scheletul textului. Draftul 5, ultimul, a venit o lună mai târziu.
Ce-a ieșit e acum în Esquire de aprilie.
Comments
One Response to “Making of “Bosquito” (Esquire, aprilie ’09)”
Leave a Reply
Un numar reusit al celor de la Esquire.Textele lui A.B.Ulmanu fac deliciul oricarei editii Esquire. Hai noroc !