Podul de la Marginea, Lala şi Petrila în Esquire de mai
Citiți în Esquire-ul de mai (coperta e mai jos) povestea ridicării și dărâmării podului din Marginea. Despre sucevenii care și-au făcut singuri pod ați mai auzit – dar nu așa. Elena Tudor a petrecut câteva zile în comună, discutând cu localnicii ca să reconstruiască ziua în care aceștia, sătui să aștepte după autorități, au ridicat singuri un pod.
După ce autoritățile le-au cerut să dărâme construcția – și le-au promis că vor face un pod nou până la 30 mai – Elena s-a întors la Marginea ca să fie prezentă la dărâmare. Piperate prin aceste episoade găsiți și povești ale oamenilor de acolo și aflați mai multe despre o comună care nu are de gând să aștepte statul să-i rezolve problemele. (Fotografii de Andrei Pungovschi).
Mai găsiți în acest număr încă două povești grele și importante din România de azi – una de la Brașov, alta de la Petrila. Povestește Gabi Dobre, senior editor:
Un tip împușcă angajații unei case de schimb valutar din Brașov și fuge cu o geantă plină cu bani. Câteva zeci de metri mai încolo, un bărbat îl vede și, fără să știe prea bine despre ce e vorba, ghidându-se doar după țipetele care se auzeau în urma tipului care alerga cu geanta în mână, încearcă să îl oprească. Confruntarea dintre cei doi nu durează mult, iar la finalul ei, geanta și unul dintre bărbați zac pe asfalt.
Cam așa a sunat știrea pe care am aflat-o cu toții la final de ianuarie despre brașoveanul ucis în timp ce încerca să oprească un hoț. Am vrut să aflăm povestea celui care a făcut acest gest. Cine era? Cum a trăit? Ce muzică asculta? Și, pe undeva am sperat să înțelegem ce l-a făcut să alerge după tipul cu geanta aia în mână. L-am trimis pe Călin Cosmaciuc la Brașov și așa ne am ales cu “Viața domnului Lala”.
“Ion Barbu vs. Petrila” e un articol despre un om care își asumă orașul. În cazul caricaturistului Ion Barbu asta a însemnat, printre altele, chiar și umplerea pereților orașului natal cu versuri precum “Oraș de rezervă” de Matei Vișniec sau “Aici viața se bea și moartea se uită” de Ioan Es. Pop. Petrila, desigur, s-a enervat, dar Barbu a mers mai departe organizând festivaluri sau declarându și orașul “suburbie culturală europeană”.
Spune NU (FHM, martie 2008)
Publicat în FHM România, martie 2008.
—–
Spune NU
Lumea spune “da” de frică să refuze. De ce să fii la fel ca turma?
Recent l-am visat pe porno starul român Titus Steel. S-a întâmplat pentru că îi auzisem numele la Agent VIP pe Antena 2, acea grădină zoologică a show-bizului românesc. Steel nu performa în visul meu. Era frizer.
Se făcea că eram în frizeria din Târgu Mureș unde activa Zoli, omul responsabil pentru eșecurile mele capilare din liceu. Zoli nu lucra, așa că m-au programat la Titus. Ajuns acasă, am început să frunzăresc o revistă de mondenități unde am găsit o poză cu Titus ieșind dintr-o clădire. M-a frapat coafura, un soi de oală ciudată și sârmoasă (vezi Gary Oldman în Dracula). La fel ca Dracula, avea părul alb și o capă în jurul gâtului (galbenă!). L-am întrebat pe frate-miu dacă crede că freza lui Titus e un semn rău. Bă, cam da, îmi spune. Cred totuși că va fi bine, i-am zis și m-am pipăit în cap.
Tabu aniversar (mai 2009)
Tabu de mai e număr aniversar – șapte ani. Acum câteva săptămâni mi-am petrecut o zi întreagă frunzărind arhiva revistei. Unele materiale au fost amuzante (Mircea Badea șoptind în urechea unei iepe?), unele greu de repetat (Mihaela Rădulescu sărutându-se cu Daniela Nane), iar altele ne-au făcut curioși. Dosarul din acest număr aduce la zi unele dintre poveștile cele mai interesante din istoria revistei. Citiți și aflați ce s-a întâmplat cu campioana de badminton, cu pușcăriașa închisă pe viață pentru complicitate la omor și cu tipa care a apărut goală în spot-ul de lansare al revistei.
Povestea de copertă e scrisă minunat de Cristina Bazavan, redactorul-șef, care a urmărit-o pe Oana Cuzino la filmări, la o ședință de redacție și apoi a petrecut niște timp cu Oana și fetița ei. Propoziția mea preferată: “Până în clipa aceea, adâncitura cămășii de mătase se termina în punctul cel mai înalt din bolta pe care o formau sânii, un fel de zenit voluptos provocator, dar care nu dezvăluia nimic”.
Gabriela Pițurlea scrie despre Ludmila Corlăteanu și povestește cum a reușit designerul să-și înceapă propriul brand. Da, are legătură cu vise și o gramadă de muncă – o parte din ea pe vase de croazieră.
Cel mai curajos text din acest număr îi aparține lui Ani Sandu, care a scris un text despre “fata de la pagina 5”. Da, despre idea fetei de la pagina 5 și despre Cristina Marda, care a apărut la acea rubrică la vârsta de 30 de ani – o raritate. Ani e la primul text care necesită atâta analiză și atât de mult timp petrecut cu subiectul. “E prima oară când intru atât de mult în viața unui om”, spune ea. “E epuizant”.
Mai jos, o bucată sănătoasă din deschiderea textului – fotografiat de Roald Aron:
INDIFERENT CUM POZEAZÄ‚, toate vor același lucru: să cocheteze cu modellingul și să apară la televizor. Azi poate fi o brunetă ciocolatie de 1,60 m, care privește galeșă peste umăr, cu fundul încadrat de un triunghi mic susținut pe un fir mai subțire ca breteaua de la sutien. Mâine o blondă în pantaloni negri mulați și sutien alb cu buline, care-și odihnește pe șolduri unghiile roșu-violent. Poimâine o altă blondă, înălțată pe tocuri, în costum de baie marinăresc, o mână pe șold, cealaltă adusă nonșalant după cap, cât să-i dea un imbold sfidător bărbiei.
Sunt diferite, dar visează același vis ““ să ajungă cunoscute și să culeagă aplauze și aprecieri. Sunt fetele de la pagina 5, care privesc la Mihaela Rădulescu, Nicoleta Luciu, Daniela Crudu sau Simona Sensual, imagini învălmășite ale succesului feminin românesc, apoi se studiază în oglindă și se întreabă “De ce ele și nu eu?”. Se fotografiază în ipostaze similare, zâmbesc când timid, când provocator, dezgolesc întâi un umăr, apoi un genunchi, apoi un sfârc ““ două dacă trebuie ““ și privesc aparatul cu ochi rugători.
(…)
Fetele de la pagina 5 nu pierd timpul. Iau orice oportunitate din zbor.
Lecţia de pian
Sandra Scarlat a scris un text disciplinat și profund despre relația ei sinuoasă cu pianul, o relație care durează de mai mult de 20 de ani. E genul de text care se citește – și probabil se scrie – diferit în funcție de vârstă.
Știe și Sandra asta, și își asumă deciziile și eventualele nemulțumiri ale cititorilor: “Mie așa mi s-a părut firesc, desigur nu toată lumea va fi de acord. Poate aș fi putut da mai multe detalii, mai multe explicații. Probabil că dacă ar fi fost vorba de un alt personaj aș fi făcut-o.”
Citiți textul integral pe liternet.ro.
==================================
LECÅ¢IA DE PIAN
De Sandra Scarlat
==================================
Prima lecție de pian am luat-o când aveam patru ani, pe pianina “Doina” din lemn maroniu lăcuit din “camera mică” a apartamentului în care am crescut. Mama încă îi mai învață pe copii să cânte pe ea. A fost ideea ei să fac pian, pentru că oricum îl aveam în casă, dar și pentru că se spune că dezvoltă atenția distributivă a copiilor și, pe termen lung, îi face mai deștepți.
* Continuarea (plus un dialog cu Sandra) aici.
Despre ce e acest text?
Una dintre cele mai grele întrebări la care trebuie să răspundă un reporter – în text – e “despre ce scrii”? E strâns legată de întrebarea: “de ce citesc eu acum acest text”. Orice articol reușit, fie el de ziar, de revistă, de publicație online, răspunde la această întrebare și o face într-un mod neintruziv, natural, și documentat. Jurnalismul american îi spune nutgraf și forma s-a perfecționat la Wall Street Journal.
Pare ușor dar – din experiența mea de editor de revistă – puțin scriitori își amintesc să-i facă loc (alteori trebuie 3-4 drafturi până reușesc să imprime răspunsurilor forța necesară). Da, la revistă e mai multă libertate în modul de livrare a acestor răspunsuri, dar ele tot trebuie să existe – cu cât mai devreme cu atât mai bine.
Un exemplu simplu (de ziar) de cum se face treaba asta. Dintr-un articol din New York Times-ul de azi despre emigranții care se întorc acasă pentru că nu mai au locuri de muncă. Îl folosesc pentru că e cu România. Am marcat cu bold paragrafele în cauză. În text explicațiile continuă, dar ajung și cele două.
ALCALÃ de HENARES, Spain “” Six years after the Spanish construction boom lured him here from his native Romania, Constantin Marius Mituletu is going home, another victim of the bust that is reversing the human tide that has transformed Europe in the past decade.
“œEveryone says in Romania there”™s no work,” Mr. Mituletu, 30, said with a touch of bravado as he lifted his mirrored Ray-Bans onto his forehead. “œIf there are 26 million people there, they have to do something. I want to see for myself.”
Mr. Mituletu, who is planning to return to Romania next month, is one of millions of immigrants from Eastern Europe, Latin America and Africa who have flocked to fast-growing places like Spain, Ireland and Britain in the past decade, drawn by low unemployment and liberal immigration policies.
But in a marked sign of how quickly the economies of Western Europe have deteriorated, workers like Mr. Mituletu are now heading home, hoping to find better job prospects, or at least lower costs of living, in their native lands.
Ray desenează reviste
Aseară, am fost la KLUDIstudio să-l ascult pe Raymond Bobar povestind despre designul de revistă. Am avut norocul să-l cunosc pe Ray la Esquire, unde a făcut minuni vizuale cu multe dintre materialele pe care le-am scris sau le-am editat (multe menționate pe acest blog). Îmi place să cred că Ray are o mare parte din vină pentru faptul că au fost citite.
Ray vorbește cu o pasiune rară despre munca lui și mă bucur că a ieșit în lume să povestească despre rolul unui art director la o revistă și despre superficialitatea cu care majoritatea revistelor românești sunt executate vizual (Mi-a plăcut și citatul despre design de revistă pe care l-a folosit: “Design can be art” – Paul Rand.)
Mai jos sunt câteva dintre spread-urile de deschidere pe care le-a făcut Ray la Esquire în perioada în care ne-am intersectat acolo. Mai multe imagini ale muncii lui din Esquire, Republik și Men’s Health (casa lui actuală), pe site-ul lui.
O zi de bărbat
Mi-a plăcut mult alegerea lui Matei pentru textul personal: nu e ușor să descrii o experiență formativă, cum e prima relație serioasă, fără să cazi într-o capcană a inventarului. Sau fară să construiești un tort de anecdote pe care apoi să te chinui să-l faci să stea în picioare servindu-l într-o tavă cu margini înalte.
Matei a ales o abordare nepretențioasă: extraordinarul acelui moment din viața lui era rutina. Eu cred că a funcționat.
La final e și un scurt dialog cu Matei despre cum a construit acest text.
==================================
O ZI DE BÄ‚RBAT
De Matei Schwartz
==================================
Deschid ochii. În fața lor zace un televizor Sony, cam din aceeași generație cu cel pe care-l aveam la ai mei. Sunt pe jumătate dezvelit și lățit pe tot patul din dormitorul ei. Pipăi neliniștit podeaua după telefonul mobil: 12:30. Târziu. Mă ridic ca electrocutat și intru într-o secundă în baie, unde îmi admir în oglindă ochii mijiți, mustăcioara de tânăr puber, crescută deasupra buzelor pline, și părul șaten, tuns inegal. Abia trezit din somn, n-ai zice că am vârsta legală pentru a trăi în concubinaj.
Cum să faci o revistă interactivă
Am mai scris despre cât de mult îmi place revista Wired. Cel mai recent număr oferă încă un motiv – cu J.J. Abrams (“Lost”) ca guest-editor, Chris Anderson, Scott Dadich & Co. au scos un număr plin de ghicitori și jocuri ascunse. De ce? Ca să arate că o revistă poate să ofere o complet altă experiență decât Internetul:
In doing so, the editors of Wired said, the project might help them solve another problem: how to keep consumers interested in the tangible artifact of a printed magazine “” particularly one about digital culture “” in an Internet era.
“œWe like to say it”™s our jobs to add value to the Internet,” said Chris Anderson, the editor in chief of Wired. “œThe great thing about this issue is that none of the puzzles work online.”
Mai multe aici.
Pulitzer de 2009 (ÅŸi un flashback de 2008)
Luni seară s-au anunțat câștigătorii premiilor Pulitzer pe 2009. Categoria feature writing a fost câștigată de Lane DeGregory de la St. Petersburg Times, cu un text despre o fetiță neglijată, care a fost găsită într-o casă colcăind de jeg, incapabilă să vorbească și să se hrănească singură. Foarte interesantă e prezentarea online a materialului – burdușită cu video, audio și o tonă de resurse pentru cititorii care vor să ajute.
Apropo de Pulitzer-uri. Câștigătorul de anul trecut, superbul Pearls Before Breakfast are un epigon în presa românească. România Liberă a încercat să imite experimentul violonistului de la metrou făcut de Washington Post, dar rezultatul e dezamăgitor. Cum spunea cineva: e ca o fotografie neclară făcută unui tablou celebru. Textul lui Weingarten era mult mai mult decât anunțarea rezultatului unui experiment.
Vestea bună pentru RL și pentru cei care vor spună povești e că textul rămâne – la o săptămână după apariție – în fruntea topului celor mai citite texte.
Making of “ÃŽngerii din jurul ei” (Tabu aprilie ’09)
“Îngerii din jurul ei” este una dintre cele mai grele povești cu care m-am întâlnit ca editor. Atât ca subiect, cât și ca execuție. Dar e și unul dintre textele care avea forță și direcție încă de la primul draft. Lavinia Gliga, care a documentat și scris acest text, povestește în interviul de mai jos despre pașii pe care i-a făcut ca să ridice această construcție. (Postat republicat de pe blogul making of al Tabu).
Unua dintre lecțiile cele mai importante – nu știi dacă e o poveste acolo dacă nu te apuci să pui niște întrebări:
Nu mai încercasem să reconstitui lucruri de mult întâmplate, nu mai scrisesem despre copii, nici măcar nu știam unde e Bârladul pe hartă. Din fericire, Cristina și Lupșa mi-au ignorat smiorcăielile. Și ei își puneau problema eșecului – erau multe necunoscute care puteau să ne deturneze. Dar fără o expediție de recunoaștere la fața locului, nu puteam ști dacă iese ceva sau nu.
* Cum te-ai apucat de această poveste?
Cu groază. Å¢in minte prima întâlnire (6 februarie) dedicată acestei povești, cu Cristina Bazavan și Cristi Lupșa. Lupșa în calitate de editor, Cristina în calitate de cap al răutăților (ea a venit cu propunerea să scriem povestea reală a fetei ce inspirase “Lizoanca”, un roman de ficțiune), eu în calitate de carne de tun. Știam cam ce s-a scris în presă în 2007 și dădusem doar câteva telefoane.
Aflasem de la Ionel Brătianu, asistentul social care a intervenit primul în acest caz, că fata nu vorbește despre ce s-a întâmplat. A ținut să-mi spună asta la primul telefon, trasând o limită clară pe care trebuia s-o respect în eventualele interacțiuni cu ea. Vorbisem și cu directorul Protecției Copilului din Vaslui, care a dat o primă undă verde, asezonată cu alte restricții: fără nume și fără fotografii în care să i se vadă fața. Aveam așadar un personaj principal fără nume real și fără față, cu care nu puteam să vorbim despre ce i s-a întâmplat. Trebuiau reconstruite întâmplări vechi de cel puțin un an. Trebuiau adunate și compilate amintiri ale oamenilor din jurul fetei și informații oficiale – de la Poliție, de la Protecția Copilului.
Mă simțeam ca ghinionistul care a tras paiul cel mai scurt și speram să se întâmple o minune, să nu mai trebuiască să scriu eu articolul. Nu mai încercasem să reconstitui lucruri de mult întâmplate, nu mai scrisesem despre copii, nici măcar nu știam unde e Bârladul pe hartă. Din fericire, Cristina și Lupșa mi-au ignorat smiorcăielile. Și ei își puneau problema eșecului – erau multe necunoscute care puteau să ne deturneze. Dar fără o expediție de recunoaștere la fața locului, nu puteam ști dacă iese ceva sau nu.
* Ce vroiai să arăți?
Cum totul a pornit de la un roman ce ficționaliza povestea, în prima instanță scopul a fost să arăt ce s-a întâmplat în realitate. Dar cum realitatea vine la pachet cu o sumedenie de limitări – și revelații -, scopul s-a modelat odată cu povestea. Când am cunoscut-o pe Corina, n-am putut să fac legătura între ea și trecutul ei (cât aflasem până atunci despre el). Cu cât am petrecut mai mult timp cu ea, cu atât mi-a crescut hăul dintre cele două perioade. Așa că trecutul a devenit din ce în ce mai puțin important; am vrut să arăt cât mai mult din evoluția vieții ei și prezent. Apoi, am descoperit personaje secundare surprinzătoare. Am vrut să arăt cum s-au concentrat forțele acestor oameni întru binele Corinei, dar și câte puțin din poveștile lor. Am descoperit satul, oamenii de la școală, părinții. Am vrut să arăt că soarta fetei a depins foarte mult de context, că fiecare a făcut până la urmă ce a știut mai bine și că nu trebuie tranșat totul în alb și negru, oameni buni și oameni răi.
* Ce a presupus perioada de documentare și reporting? Cam cât a ținut?
Șapte zile în Bârlad, în două reprize la distanță de o săptămână, plus câteva drumuri în Popeni, satul Corinei. Zilele astea au fost cele mai frumoase (în ciuda furtunilor de zăpadă și a lipsei ocazionale de apă și curent) și rodnice. În Bârlad am pendulat între centrul lui Brătianu și cel în care stă Corina. Pe Brătianu l-am vânat cel mai mult (e mereu pe drumuri și mai uită să reacționeze la apelurile pierdute), adunând ore bune de povești cu el la cele mai variate momente ale zilei.
Esmeralda, directoarea centrului unde stă Corina, m-a găzduit vreo patru ore în biroul ei, m-a hrănit și mi-a dat o imagine mai cuprinzătoare despre Protecția Copilului și problemele cu care se confruntă cei din sistem. Prima întâlnire cu Corina a fost de fapt cu Corina și Cristina, psihologul. Cu ele cea mai importantă a fost încrederea. Trebuiau să mă cunoască, să-și dea seama că nu vreau să scormonesc după lucruri ce-ar putea să facă rău. În Popeni am fost la părinți (am avut norocul să-i prind pe amândoi acasă) și apoi la bunica din partea mamei, unde stă fratele Corinei. A doua zi am ajuns la școală, unde am vorbit cu fosta directoare și actualul director.
Documentarea a presupus și informații oficiale. La Poliția din Zorleni, comuna de care aparține Popeni, nu am mai găsit pe nimeni implicat în caz. Am aflat despre anchetă de la Poliția din Vaslui, printr-un pingpong de mailuri cerere – răspuns oficial. (La tribunal nu am avut succes: procesul era încă deschis, eu nu eram parte implicată, iar accesul la rechizitoriu ar fi însemnat săptămâni de așteptare după aprobări.) S-au mai adunat și rapoarte ale Protecției Copilului, fișe medicale, declarații date la Poliție. Totul completat cu telefoane și mailuri de completare/verificare/reverificare. Încheind cu deja clasica senzație că nu am destul, când a trebuit să mă opresc și să m-apuc de scris.
* Știai în timp ce erai pe teren cum vei scrie acest text? Cum ai știut ce să aduni?
Nu, nu știam. În primele zile în Bârlad am fost terorizată de gândul că plec de acolo fără să fi adunat nimic. A fost însă binevenită pauza de o săptămână, în care au putut să se mai așeze lucrurile. Mi-ar plăcea să pot spune că am transcris tot ce adunasem, sigur m-ar fi liniștit și m-ar fi ajutat să descopăr goluri ce trebuie umplute.
La a doua vizită am mers mai la țintă (sau așa îmi pare acum), ba chiar credeam că am găsit finalul; am încercat să pun cât mai multă carne pe scheletul care mi se conturase în minte. A funcționat cu ziua de 2 octombrie, când mama Corinei a făcut reclamația la Poliție. Era o dată ce apărea peste tot, părea genul ăla de moment care împarte totul în înainte și după. De acolo a venit nevoia de a burduși cu detalii zilele ce au urmat și cea în care Corina a fost luată la Bârlad. L-am descusut pe Brătianu în timp ce Roald Aron îi făcea poze, în ultimele minute de Bârlad. Așa am descoperit-o și pe Laura, sociologul, pe care Brătianu n-o mai pomenise până atunci.
* Cât timp a luat scrisul și ce decizii ai luat?
Au fost trei zile de scris din care nu mai țin minte nimic. Aveam pe birou printurile cu toate transcrierile, deja puțin curățate, sortate și capsate pe personaje, un dosar cu copii de acte oficiale și o schiță filiformă cu rol de structură – patru momente, fiecare cu una-două idei subordonate. Și aveam deja fixul cu numele: să devină Corina doar când își începe noua viață. A fost o decizie de care n-a fost ușor să mă țin, necesitând jonglerii cu pronume și mai multe variante de “pseudonime”. Fiind un text mare, bogat în personaje, am decis să-l construiesc cât de cât cronologic, fără mari bucle temporale. S-au clarificat intrarea în scenă a personajelor și momentele dedicate fiecăruia. Le-am dat pe rând cuvântul, să aducă ceva în plus la poveste, fiecare cu câte ceva din versiunea proprie.
Așa a ajuns primul draft să sune ca opera unui spiritist – sau a unei persoane posedate, în repetate rânduri, de felurite voci.
La editare vocile s-au mai domolit, ajungând la un timbru cât de cât unitar. Cu atâtea voci, sigur nu mai era nevoie și de a mea. N-am vrut să apar în text și m-am străduit să mă ocolesc chiar și în ultima parte. Corina nu s-a teleportat în Popeni în acea sâmbătă luminoasă de februarie. A ajuns acolo cu Roald și cu mine. Când făcea Roald pozele la centru, Corina a auzit că urmează să mergem în Popeni și a rugat-o pe Cristina să o lase să vină cu noi. M-am decupat din scenă, chiar dacă am fost foarte emoționată când Cristina a scris pe biletul de voie că o însoțesc pe Corina “în calitate de prietenă”, când ne-am ținut de mână pe potecile înghețate sau când ne-am făcut poze pentru noi, ținându-ne în brațe.
Textul a trecut prin cinci drafturi, însemnând cizelare de scriitură combinată cu verificări și confirmări de informații.
* Dă-ne exemplu de cum s-a născut o scenă.
Până în ultima zi de Bârlad, am funcționat cu un alt final în minte – identificat după prima vizită și demolat de a doua. Era un tablou de familie fericită, noua familie a Corinei – ea cu toată gașca de copii, cu Esmeralda, Cristina și fiicele lor, într-o duminică cu muzeu dimineața și pizza seara. Nu aș fi îndrăznit să visez la finalul care mi-a fost oferit. Mi s-au înmuiat genunchii de bucurie când a venit Cristina cu propunerea să o luăm pe Corina cu noi în sat. Puteam să închid frumos cercul povești, cu Corina în mediul din care a plecat acum mai bine de un an, interacționând cu părinții, cu vecinii, cu bunica și fratele. Cu toată bucuria, când a fost să-l scriu, finalul n-a curs taman în forma pe care o puteți citi acum. Am dus-o pe Corina la mama, am lăsat-o pe mamă să-și spună păsul, am coborât-o pe Corina la șosea, l-am adus pe tată, l-am lăsat să-și spună – în felul lui – păsul, am urcat-o pe Corina în mașină. Dar vizita noastră nu se oprea aici, așa că am continuat.
Am dus-o pe Corina la bunica acasă, unde l-a găsit pe Valentin și un văr de-al lor, au mâncat plăcintă, și-au comparat telefoanele și… Și nu mai puteam să continui. Mi-a trebuit să mă chinui vreo oră să scriu ce s-a întâmplat la bunica până să-mi dau seama că-mi depășisem de mult semnul de STOP.
În primul draft, după ce am șters agonia de la casa buncii, textul de termina așa: “Corina vrea să ajungă cât mai repede la bunica, să stea cât mai mult cu Valentin. Mâine e ziua lui, doar de-aia a venit în vizită. Și într-o oră trebuie să se întoarcă în Bârlad.”
La draftul doi: “Corina vrea să ajungă cât mai repede la bunica, să apuce să stea puțin cu Valentin. Mâine e ziua lui, doar de-aia a venit în vizită. Și într-o oră trebuie să se întoarcă în Bârlad, acasă.”
Acel acasă dădea lovitura de grație. Deși e un singur cuvânt, a dat multe bătăi de cap. Mi-am pus problema dacă e corect să-l folosesc și mi-am zis că da, o auzisem de mai multe ori pe Corina referindu-se la centru ca la “acasă”. Nu vroiam să alterez în nici un fel realitatea, să dau înțelesuri care sunau bine dar nu-și aveau neapărat locul acolo. “Acasă” nu i-a supraviețuit unei propoziții spuse de Corina la telefon, când m-a sunat într-o duminică. Am întrebat-o ce mai face, mi-a spus că face bine, e acasă. Apoi m-a întrebat dacă vreau să vorbesc și cu Valentin, fratele ei. “De ce nu mi-ai zis că ești în Popeni?”, am întrebat-o pe Corina. “Păi nu v-am zis că sunt acasă?”
Cu o zi înainte să plece revista la tipar, deși ne îndrăgostiserăm toți de acel cuvât de încheiere, “acasă” a fost transformat în “celălalt acasă”.
* Care a fost cel mai greu lucru în tot acest proces?
Să fac dreptate cititorului și personajelor deopotrivă. A fost greu, pentru că m-am atașat mult de personaje – în special de Corina -, oamenii care de fapt au făcut posibilă această poveste. Am cântărit detalii care puteau pune într-o lumină nefastă un personaj: vreau să fac asta? Am cum și unde să echilibrez acel detaliu?
Un exemplu ar fi tatăl: cât spun, cât îngroș anumite tușe ca să nu distorsionez sau să închid personajul într-un șablon nedrept. A contat să fie totul corect și conform realității și am încercat să păstrez o poziție cât mai obiectivă (când Lupșa mi-a sugerat că pot da o notă subiectivă momentului din final, când tatăl își aruncă fesul, m-am simțit confortabil doar cu adăugarea lui “neputincios”). A contat – mai mult ca de obicei – să nu simtă cineva că am profitat de poveste, că am “mercenărit” fără considerație față de acele vieți.