Din ce bem când citim
Am deja prea multe căni, dar când le-am văzut pe cele mai sus, am oftat. Lipsește totuși o combinație: “Happiness is a cup of coffee and a new magazine”. Până la ea, mă mulțumesc cu cana This American Life din care beau deobicei:
Voi?
Lectură de weekend: Cum se naşte un articol de revistă
Nu mai are sens să mărturisesc că îmi place procesul care dă naștere unui text. Toată nebunia, de la idee, la convingerea șefilor că merită, la reporting, și până la produsul final. Nu demult, am dat peste un jurnal de proces făcut de Wired în timp ce lucrau la un profil al scenaristului/regizorului american Charlie Kaufman.
Gândit inițial ca “plus valoare” la text, proiectul revistei s-a transformat într-un jurnal din culisele unei povești de la o revistă mare. Puteți să citiți varianta reporterului, Jason Tanz, și una mai completă, a lui Scott Dadich, creative director la Wired (blogul lui Dadich are 27 de părți și se numește, cum altfel, “The Process”).
Am încercat să fac un rezumat mai jos, punând accent pe rolul reporterului și editorului. Totul a început cu propunerea de a scrie despre Kaufman, un pitch făcut de Tanz la o întâlnire în mai (textul final a apărut în numărul de noiembrie).
Jason teamed up with WIRED senior editor, Nancy Miller, to pitch his Charlie Kaufman idea at our May 22 story ideas meeting. Pitches must be one page or less and succinctly describe a thesis and proposal of reporting topics. All WIRED staffers vote on these pitches and give a score from from 1 (not for WIRED) to 6 (a must-do). The scores’ mean and standard deviation are posted on a whiteboard in our main conference room and discussed in order of least popular to most popular. After taking the room’s temperature, consulting with the Bob Cohn (EE), Jacob Young (ME), Thomas Goetz (DE), Wyatt Mitchell (DD) and me, Chris Anderson makes the final decicion to green light or pass.
După ce pitch-ul a trecut, revista a început negocierile cu reprezentanții lui Kaufman. În acest timp, reporterul și editorul au început să evalueze potențialele unghiuri de abordare. Odată ce Kaufman a fost de acord să participe, editorul articolului, Miller, a făcut oficială facerea lui printr-o scrisoare trimisă tuturor departamentelor implicate în producerea lui (scrisoare trimisă pe 5 august).
After any story is confirmed, the editor sends the writer an assignment letter, an official announcement of when the story is due, and in which issue it is expected to run. The letter goes to the writer (to give some editorial direction), the magazine’s top editors (to alert them that the story has been assigned), the photography editors (to start pulling photo reference), and to me and the design staff, so we can start coming up with ideas, calling in portfolios, and spitballing.
Reporterul și editorul s-au bombardat continuu cu e-mailuri, ținându-se la curent cu progresul materialului. Destul de repede, apar probleme cu ilustrarea – lui Kaufman nu-i place să fie fotografiat. Reporterul îl intervievează pe Kaufman pe 13 august și petrece următoarea săptămână scriind primul draft, pe care îl va completa ulterior cu scene de la o vizionare de la festivalul de la Toronto la începutul lui septembrie. La Wired, primul draft se numește 00. Editorul răspunde cu o primă rundă de editare și spune că nu are multe lucruri de comentat pe structură – cel mai important lucru la care se uită un editor în această fază a materialului. Sugestiile ei, spre norocul reporterului, sunt specifice.
Tanz rescrie și Miller trimite o versiune curată șefilor. Departamentul de vizual începe să gândească niște idei pentru layout și pentru spread-ul de deschidere. Urmează corectura (prima). Departamentul foto se luptă să obțină un autoportret pe care Kaufman se angajase să și-l facă. În disperare, apelează la reporter (diviziunea muncii funcționează):
I did what no photo editor likes to do. I asked the writer for help. I know that sounds arrogant, but it’s my job to secure a subject for a shoot.
Dadich prezintă articolul șefilor. Chris Anderson, redactorul-șef, e nemulțumit. Design-ul i se pare prea complicat pentru cititor și cere o altă versiune:
When Chris sighed and put both hands over his face, I knew it was trouble. I explained what I had done, tried to walk through my design moves, but sensing the coming rejection, I can’t say it was my finest moment of rationalization. Chris asked where the photo of Charlie was. He hated the sideways type.
Odată ce designul e rezolvat, urmează corectura și modificările în pagină. Wired numește acest proces “the scrub”. Unul din ultimii pași e verificarea informațiilor, pe care o face un departament separat, folosindu-se de notițele reporterului, interviurile audio și vorbind cu personajele citate în poveste.
Jason sent me a list of contacts as well as his recorded interviews to work from. I sent an email to everyone mentioned in the story asking them to confirm any facts that Jason got from them. (We don’t read back the sentences, just the facts themselves.) General movie stuff went to a pr rep for the film. Questions about Jonze went to his assistant and so on.
Și așa a ajuns procesul la final. Articolul, așa cum a apărut în revistă, îl găsiți aici.
Paleologu de la cultură. Rădulescu de la TV.
Când Vlad Mixich l-a cunoscut pe Theodor Paleologu, fiul lui Conu’ Alecu nu era încă ministrul culturii. Era un bărbat educat la școli de renume, diplomat, fost ambasador al României în Danemarca și profesor. La propunerea PD-L, Paleologu venise în țară să-și încerce norocul în politică și urma să candideze pentru un loc în camera deputaților, unde vroia să reprezinte cartierul în care a copilărit.
Vlad a obținut acces la campania lui Paleologu și a stat alături de candidat mai bine de o lună, urmărindu-l cum navighează procesul electroral autohton cu naivitatea românului educat și trăit pe-afară. Textul rezultat (pe care-l găsiți în ultimul Esquire) se concentrează pe ziua votului, ultima pe care Vlad a petrecut-o cu Paleologu înainte să se apuce de scris. Patru drafturi mai târziu a ieșit un portret care merită citit.
Accesul obținut de Vlad e de invidiat. La fel și șansa lui de-a fi ales un politician care, în ziua când revista pleca la tipar, era nominalizat pentru un post de ministru. Dar norocul ăsta presupune muncă – ore întregi de teren, carnețele burdușite cu notițe și mulți peri albi. Povestea, cred eu, merită aceste sacrificii minore. Poate alte publicații vor urma exemplul și vom citi mai multe portrete vii ale oamenilor care ne conduc.
PS: Fotografiile au fost făcute de Andrei Pungovschi, care, în stilul caracteristic, l-a “urmărit” la rândul lui pe Paleologu în momente diferite.
Și acum: Mihaela Rădulescu. Ce se mai poate spune despre ea, vă întrebați. E întrebarea care m-a măcinat și pe mine cât timp am lucrat la textul despre ea – coperta celui mai recent Esquire. Pentru că nu am găsit un răspuns satisfăcător – sau pentru că orice răspuns ar fi fost corect – am hotărât să mă adresez direct ei. Explicația care precede precedă scrisoarea sună așa:
Când am început acest material, visam un text despre Mihaela Rădulescu, femeia-uragan, din nou singură în prag de 40 de ani. Pe parcurs, am devenit tot mai nesigur. Această scrisoare e recunoașterea unei înfrângeri.
Update: Textul integral al materialului despre Mihaela Rădulescu îl găsiți aici.
În vacanţă cu The New Yorker
Înainte să pun punct vacanței am folosit niște post-it-uri țipătoare să-mi marchez lectura din ultimele săptămâni: The New Yorker. Pentru că nu am încredere în poșta de la București (și nici în vecini) mi-am trimis de la bun început abonamentul la Târgu-Mureș, unde vine fără probleme de aproape doi ani (la fiecare vizită am un teanc de reviste care așteaptă să fie citite).
Am mai scris despre The New Yorker și capacitatea revistei de a surprinde, dar simt nevoia să o fac din nou. Sunt fan David Remnick, un editor de revistă care se ghidează după un principiu care ar înspăimânta aproape orice departament de marketing:
My principle in the magazine – and I am not being arrogant – is that I don’t lose sleep trying to figure what the reader wants. I don’t do surveys. I don’t check the mood of the consumers. I do what I want, what interests me and a small group of editors that influences the way of the magazine.
Remnick nu spune că nu-i pasă de public (revista are un tiraj de 1 milion), ci urmează un sfat pe care îl uităm deseori ca jurnaliști: dacă ceva ți se pare interesant, sigur vor fi și alții curioși să afle despre asta. Remnick știe foarte bine că sunt puțini cititori care ar declara că abia așteaptă un articol de 10.000 de cuvinte despre nisip, canalizare sau o revoltă într-un stat african. Dar asta nu înseamnă că nu-l vor citi dacă li se oferă (și dacă e executat cu precizia și grija dovedită de reporterii revistei).
[No] focus group is ever involved in an editorial decision. As [Remnick] puts it, it doesn’t take a genius to work out that one hundred per cent of his readers are not going to get home from work, put their keys down and say: You know, honey, what I need to do now is read 10,000 words on Congo.
“So you throw it out there, and you hope that there are some things that people will immediately read – cartoons, shorter things, Anthony Lane, Talk of the Town. And then, eventually, the next morning on the train, somebody sees this piece, and despite its seeming formidableness, they read it.”
Mulți dintre cei care scriu pentru The New Yorker petrec și șase luni documentând un articol. Textele publicate sunt lungi – uneori și 20 de pagini – și toate sunt scrise într-un stil modest și nespectaculos. Publicația a fost luată peste picior de multe ori în cei 80 de ani de existență pentru lipsa de artificii de scriitură.
Însă – și aici sunt două lecții esențiale pe care le predă revista – vocea unui autor de non-ficțiune nu trebuie să fie stridentă când povestea e bine documentată. În plus, orice subiect ascunde o poveste bună.
Închei cu o scurtă selecție din cele șase numere pe care le-am parcurs în vacanță:
– un profil al lui Ben Bernake, omul care n-a prevăzut criza financiară pe care acum trebuie s-o gestioneze.
– un eseu al deliciosului David Sedaris despre alegătorii indeciși.
– Malcolm Gladwell despre cum alegi un profesor de calitate.
– povestea unui bunic care-și crește nepoții după moartea fiicei.
– un text despre cuțite și ascuțime.
– un text despre încercarea de a face o bere mai bună.
– Pink.
– un text despre “gramatica vizuală” a jocurilor video de azi.
– un profil al editorialistului-profet Tom Friedman.
PS: Nu vă lăsați păcăliți de sintagma “un text despre”. Nu e vorba de părerologie ci de documentare minuțioasă. Și, bineînțeles, fiecare “text despre” e dus în spate de niște personaje memorabile. Încercați textul despre bere dacă nu mă credeți.
Planuri pentru 2009
Pentru cei care au hotărât că ar trebui să scrie mai mult în 2009.
HOW TO WRITE STORIES…
and lose weight, clean up the environment, and make a million dollars.
Succes.