Te-a făcut mama pesimist? (FHM, aprilie 2007)
Mi-am început dimineața cu o discuție despre tabloidizare (inspirată de Cristina) și am ajuns la una despre ghetto-urile culturale românești, despre prețiozitatea unora dintre ele și intenționata inaccesibilitate a altora, și, inevitabil, despre cinismul care domină România (în care trăim și care ne ocupă tot timpul).
De aici a fost doar un pas la textele pe care le scriu cu plăcere în FHM, o șansă de-a îmbrățișa fără pretenții realul românesc sub toate formele lui – joase sau mai puțin. Textul de mai jos a fost scris acum aproape doi ani, pe când locuiam în Boston și împachetam valize, gata să mă întorc în România după patru ani de exil. L-am ales pentru că vorbește – oarecum – despre cele de mai sus.
Avertisment: Textul conține glume îndoielnice și nu e o mostră de jurnalism narativ. E ceva de weekend.
“””””“
Te-a făcut mama pesimist? Ghinionul tău.
FHM, aprilie 2007
Astăzi stau și bifez o listă cu lucrurile de care trebuie să scap înainte să mă întorc în România după patru ani de zile de bântuit America: un laptop, un aparat foto, chiloții speciali cu gaură și cartela de fidelitate de la cafeneaua de la colț. Când mă voi plictisi de bifat, voi începe să îndes cărți în cutii.
Scenariul de mai sus e ideal pentru muci și behăieli de înmuiat perna cu lacrimi. Transhumanțele transatlantice sunt perfecte pentru perioade de depresie în care stai pe closet și te joci alba-neagra cu târâtoarea pe care ai prins-o sub talpă. Astea sunt momente profunde de introspecție în care te gândești cum ar fi decurs viața ta de tânăr român dacă Prunea ar fi ajuns la mingea pe care i-au băgat-o suedezii în poartă în ’94 (sau dacă și-ar fi folosit monstrul ce zace inghinal).
Sau cum s-ar fi aliniat astrele dacă ne-am fi strecurat în NATO în zilele în care Florin Călinescu, pe atunci mai important decât chel și buhăit, se holba spre vest, și noi după el ca turma după Miorița. Sau, mai recent, cum ar fi fost dacă Ernest câștiga Big Brother 1? Poate ar fi prezentat o emisiune despre cărți de citit, nu una în care aleargă cu “frații” după “jegoasele” din Eforie care trădează băieții ce o iubește.
Dar indiferent câtă vreme petrec pe budă (ce-i drept, beau cam multă cafea), nu mă învăluie nicicum gândurile negre. Recent, am fost chiar excesiv de entuziasmat. Mă bucur și dau din fund, iar când mă plictisesc, dau din fund și mă bucur. Mă simt ca în genialul moment Vacanța Mare din epoca Iosif Sava: Ce faceți când nu ascultați muzică? Derulez!
Problema multora dintre noi – tineri sau bătrâni – e că ne place mizeria. Nu mizeria în sensul propriu, cu păr în chiuvetă, jeg în cadă și mămăliga putredă în frigider. Mizerie în sensul baudelairian sau în stilul filmelor europene în care iobagii o iau pe la spate de la boieri cu burdihan în timp ce în fundal duduie o cobză. Nu suntem chiar atât de fataliști precum rușii, dar ne e rușine să fim prea binedispuși; să fim “pop” dacă vreți. Noi suntem marșuri funerare în care eroul moare înainte să se nască, filme românești ce miros a parizer mai ceva ca un vagon de personal, și calupuri de durere ce ne fac să exclamăm: “Viața e o curvă, iar apoi murim.”
În Boston, în două episoade separate, am consumat niște spirtoase cu niște românce și am discutat acest subiect pe îndelete. Una dintre ele, împreună cu care am încercat să agățăm o chelneriță pe care o chema Aliana (nu a mers), spunea că se simte plină de momente de furie în care urăște pe toată lumea și în care are impresia că toți îi vor răul. I-am zis că știu cum e, iar gândul mi-a fugit la asupriții ce vor trage din sticlă și ierbuț când va descinde Marilyn Manson la București. Dar, a adăugat ea, recent a mai astupat din gândurile negre folosind următoarea tehnică.
– De ce mă plâng? Doar puteam să fiu…
– În România? o întrerup eu.
Se strâmbă ușor, dar amabil.
– În România… sau în Somalia…
– Da, zic eu, înțelept oracol. Probabil e mai nasol în Somalia decât în Boston.
A două româncă cu care am împărțit gânduri mi-a spus că nu are timp de introspecții, pentru că mereu iese din pasele astea “ca o patură udă”: prost dispusă și profund neapreciată. Singura soluție pe care am găsit-o a fost să-i trimit bancuri cu iepurași.
În poveștile amândurora am descoperit, pe lângă respingerea ideii că optimismul poate prima în fața pesimismului carpato-danubian, și un scepticism la ideea că poți trece printr-o zi cu entuziasm debordant. Până la urmă, provenim dintr-o țară în care “marile opere” predate la română sunt produse de domni grav traumatizați. Poetul național Eminescu moare de sifilis, marele gânditor Eliade flirtează cu nazismul, iar povestitorul Creangă, când nu scrie despre inocența copilăriei, scrie despre pule.
Mulți dintre noi, deși am văzut “Liceenii”, nu se permitem să rimăm “flori” cu “culori” cum face formația Vank (cea mai bună formație românească din ultimii 10 ani). E prea “penal” pentru un neam care respectă “floarea de mucegai” mai mult decât “dragostea din tei”.
Nu trebuie să fim cu toții la fel de roz ca și guma de mestecat, nici să plângem de bucurie împreună cu decolteul Andreei Marin. Dar când afară e soare și e rost de schimbări pentru că te-a încălecat sistemul, șeful sau unchiul Ionel – bifează-le cu un rînjet. Sau, cum zicea formația Vank, care e veselă cu toate că e rârâită și are păr pe piept: “Noi o scoatem la capăt, când se stinge lumina.”
Comments
One Response to “Te-a făcut mama pesimist? (FHM, aprilie 2007)”
Leave a Reply
Bine spus. Musai sa imi iau doza [chiar mai multe] de entuziasm dar parca imi vine greu in capitala mioritica. Ei, hai, ca sunt putin carcotasa ;)