Tabu (Februarie ’09)
Ce vedeți mai sus e coperta primului număr al Tabu la care am participat activ, iar acest post poate fi considerat un prim raport de pe front. Veștile sunt bune. Toate textele menționate aici conțin elemente de narativ.
Materialul de copertă a făcut deja vâlvă datorită sarcinii Romaniței Iovan (era gravidă la momentul pictorialului), dar eu vreau să vă atrag atenția asupra textului în sine – o poveste simplă și eficientă ce are loc în sufrageria ei -, și asupra celor trei bucăți extinse de dialog dintre Romanița și fiul ei Albert (Bubu). Un exemplu:
De pe scara acoperită cu parchet ce duce la etaj, se aude lipăit de picioare goale. S-a trezit Albert, sau Bubu, sau Bubuleanu, sau Buburuz. Porția de o oră jumate de somn l-a lăsat îmbujorat și cu părul blond ciufulit. Stă culcat pe o treaptă și se uită în jos, cu ochii albaștri încă somnoroși. Romanița sare de pe canapea.
““ Ce face Bubuleana? Buburuza, Buburuzaaaa, Bubuuu.
E somnoros și când e somnoros e morocănos.
““ Hai să vedem ce face Lola! C-a-nceput să latre. Ia uite-o pe Lola cum stă cuminte și latră.
““ Nu.
““ Nu vrei să vezi?
““ Nu.
““ Stai acolo pe scări?
““ Da.
Nu scot în evidență dialogul pentru conținut ci pentru a puncta ceva mai primar. De cele mai multe ori, când suntem pe teren, avem obiceiul să considerăm orice pauză în conversația cu subiectul nostru ca pe o întrerupere. Dar dacă scopul tău e să spui povestea unui moment, să redai realitatea unei întâmplări, atunci aceste întreruperi devin mult mai interesante decât citatele lansate în eter către nimeni altul decât jurnalistul din cameră. Iar dialogul e mult mai veridic decât citatul.
Walt Harrington spune că “e sărutul morții pentru orice dorește să facă jurnalism narativ să considere materialele pe care le face că fiind ușurele”, nimic mai mult decât niște pastiluțe de “interes uman”. Ä‚sta ar fi pornirea instinctuală a unui om de știri și probabil asta ar fi și prima reacție la întâlnirea unei colecții de povești de iubire. Dar iubirea e un sentiment universal, o întâmplare prin care trecem cu toții și nu ne vom plictisi niciodată de povești din “banalul” vieții.
În dosarul din acest număr sunt cinci povești despre gesturi din iubire, toate documentate serios și scrise dinamic, în mai puțin de 1.000 de cuvinte. Citiți printre altele despre cum i-a spus Ionuț “La Mulți Ani” Verei folosind litere gigantice, despre cum Horațiu i-a donat din rinichiul său lui Sebi și despre cum a spart Mircea un spațiu părăsit pentru a expune trecătorilor hainele iubitei. (Fotografiile au fost făcute de Cosmin Bumbuț.)
Închei cu materialul mare, unul din lucrurile pe care le veți vedea de acum încolo în Tabu (l-ați văzut și în decembrie în textul despre piesa de teatru “Lear” a lui Andrei Șerban). În acest număr, Gabriela Pițurlea spunea povestea Mariei Costache, o femeie de 39 de ani care pictează titluri de filme pentru panourile a trei cinematografe bucureștene. (Fotografiile îi aparțin lui Andrei Pungovschi). Maria știe că aproape nimeni nu îi mai observă munca (ridicați capul din pământ data viitoare când treceți pe lângă Scala sau Corso), dar continuă să deseneze pentru că asta e slujba ei de 18 ani. Într-o vreme, când cinematografele de stat erau îmbâcsite de oameni, Maria făcea parte dintr-o echipă de 15 graficieni care lucrau pentru peste 30 de cinematografe bucureștene. De șapte ani e singură.
În 2001 echipa se redusese la două graficiene și un pictor. Maria lucra cu Stela, care scria ilizibil cu pixul, dar dumnezeiesc cu pensula ““ până și beată trăgea linii perfecte. Odată, Stela a țipat la polițistul din stradă să înceteze cu fluieratul, că o face să tresară când desenează, iar polițistul s-a oprit. Pictorul era Dan Dumitrescu, un om cât ușa, care avea mereu un creion în mână și făcea desen după desen, până se umplea camera de hârtii. Dumitrescu a pictat odată pe frontispiciu o femeie goală, în poziție-capră, de l-a sunat directorul și i-a zis “Îmbrac-o dracului pe aia”, iar Dumitrescu s-a urcat pe copertină și a îmbrăcat-o cu un bikini minuscul. Prăjeau pâine pe reșou când nu mai aveau bani de mâncare. Dacă nu reușeau să termine lucrările la timp, înnoptau în atelier. În 2002, Dumitrescu s-a pensionat. Înainte să plece, a spus: “Maria, să nu ne faci de râs.” Câteva luni mai târziu a plecat și Stela.
Comments
8 Responses to “Tabu (Februarie ’09)”
Leave a Reply
Nu sunt si n-am fost niciodata fan Tabu, dar textul Gabrielei pare interesant.
O poveste reuÅŸită e o scuză bună să dai unei publicaÅ£ii o ÅŸansă. Mie nu-mi place Vanity Fair ca revistă – dar asta nu înseamnă că nu are mereu 1-2 texte pentru care merită. “Serendipity” jurnalistic se numeÅŸte :-)
tabu a fost emreu revista mea de suflet si trebuie sa recunosc ca, dupa ce am inceput sa citesc esquire, ma tot intrebam cum ar arata dosarele tabu, in viziunea ta.
asadar, sunt foarte curioasa sa citesc noul numar. va fi pe nerasuflate.
Sunt foarte curioasa de textul Gabrielei, pentru ca textul despre Fursecul Mecanic imi e deosebit de drag, la fel cum imi e si proiectul in sine, si pentru ca sunt unul din oamenii care chiar observa titlurile pictate de la Scala. O sa-mi cumpar Tabu cu ocazia asta (si ca sa citesc textul despre iubire, poate va reusi sa-mi mai spele din cinismul acumulat in ultimii ani. In adancul meu stiu ca cred in gesturile astea) Mult succes cu Tabu si tie si ei si ma bucur ca vom avea texte bune si prin alte parti. :)
Rhea: Nu uita sa te intorci si impartasesti reactii,
[…] de texte scrise (ÅŸi publicate) de absolvenÅ£ii cursului. Altele le puteÅ£i găsi în Tabu-ul din februarie (sau în orice Esquire recent ÅŸi […]
Bravo Gabi!
Am citit pe nerasuflate textul tau si mi-a placut tare! Astazi mi-e pofta sa-l mai citesc o data:)
:) Multumesc