În vacanţă cu The New Yorker
Înainte să pun punct vacanței am folosit niște post-it-uri țipătoare să-mi marchez lectura din ultimele săptămâni: The New Yorker. Pentru că nu am încredere în poșta de la București (și nici în vecini) mi-am trimis de la bun început abonamentul la Târgu-Mureș, unde vine fără probleme de aproape doi ani (la fiecare vizită am un teanc de reviste care așteaptă să fie citite).
Am mai scris despre The New Yorker și capacitatea revistei de a surprinde, dar simt nevoia să o fac din nou. Sunt fan David Remnick, un editor de revistă care se ghidează după un principiu care ar înspăimânta aproape orice departament de marketing:
My principle in the magazine – and I am not being arrogant – is that I don’t lose sleep trying to figure what the reader wants. I don’t do surveys. I don’t check the mood of the consumers. I do what I want, what interests me and a small group of editors that influences the way of the magazine.
Remnick nu spune că nu-i pasă de public (revista are un tiraj de 1 milion), ci urmează un sfat pe care îl uităm deseori ca jurnaliști: dacă ceva ți se pare interesant, sigur vor fi și alții curioși să afle despre asta. Remnick știe foarte bine că sunt puțini cititori care ar declara că abia așteaptă un articol de 10.000 de cuvinte despre nisip, canalizare sau o revoltă într-un stat african. Dar asta nu înseamnă că nu-l vor citi dacă li se oferă (și dacă e executat cu precizia și grija dovedită de reporterii revistei).
[No] focus group is ever involved in an editorial decision. As [Remnick] puts it, it doesn’t take a genius to work out that one hundred per cent of his readers are not going to get home from work, put their keys down and say: You know, honey, what I need to do now is read 10,000 words on Congo.
“So you throw it out there, and you hope that there are some things that people will immediately read – cartoons, shorter things, Anthony Lane, Talk of the Town. And then, eventually, the next morning on the train, somebody sees this piece, and despite its seeming formidableness, they read it.”
Mulți dintre cei care scriu pentru The New Yorker petrec și șase luni documentând un articol. Textele publicate sunt lungi – uneori și 20 de pagini – și toate sunt scrise într-un stil modest și nespectaculos. Publicația a fost luată peste picior de multe ori în cei 80 de ani de existență pentru lipsa de artificii de scriitură.
Însă – și aici sunt două lecții esențiale pe care le predă revista – vocea unui autor de non-ficțiune nu trebuie să fie stridentă când povestea e bine documentată. În plus, orice subiect ascunde o poveste bună.
Închei cu o scurtă selecție din cele șase numere pe care le-am parcurs în vacanță:
– un profil al lui Ben Bernake, omul care n-a prevăzut criza financiară pe care acum trebuie s-o gestioneze.
– un eseu al deliciosului David Sedaris despre alegătorii indeciși.
– Malcolm Gladwell despre cum alegi un profesor de calitate.
– povestea unui bunic care-și crește nepoții după moartea fiicei.
– un text despre cuțite și ascuțime.
– un text despre încercarea de a face o bere mai bună.
– Pink.
– un text despre “gramatica vizuală” a jocurilor video de azi.
– un profil al editorialistului-profet Tom Friedman.
PS: Nu vă lăsați păcăliți de sintagma “un text despre”. Nu e vorba de părerologie ci de documentare minuțioasă. Și, bineînțeles, fiecare “text despre” e dus în spate de niște personaje memorabile. Încercați textul despre bere dacă nu mă credeți.
Comments
3 Responses to “ÃŽn vacanţă cu The New Yorker”
Leave a Reply
Multumesc foarte mult pentru tot ce faci aici, e o placere sa citesc si sa invat mereu si mereu. Eu nu sunt jurnalist, nu am pregatirea formala; scriu, dar nu sunt “atestata”. Sunt arhitect, dar am tot felul de pasiuni bizare, ma invart in tot felul de cercuri restranse, prin tot felul de nise si uneori, mi se cere parerea, sau mi se cere sa scriu ceva, pentru ca “tu te pricepi la asta”, sau “nu erai tu obsedata cu x sau y?” Si iata ca, in aceeasi idee, trebuie sa scriu un articol acum despre o formatie japoneza si vroiam sa te rog, daca se poate, sa-mi recomanzi care ti se par cele mai bune, mai informative si “insightful” articole despre formatii pe care le-ai citit. Daca se poate. Si daca ai vreun cuvant, vreun sfat, pentru un incepator.
Multumesc foarte mult ca m-ai ascultat.
rhea
Rhea: Nu trebuie să fi “atestată” ca să fii un jurnalist bun. Obsesia pentru ceva e un punct minunat de pornire. Cel mai bun sfat pentru un jurnalist începător e să citească. Sasha Frere-Jones de la The New Yorker scrie minunat despre muzică. Dacă vrei mai degrabă portrete de muzicieni, citeÅŸte feature-urile din Rolling Stone.
Multumesc foarte mult si de recomandari si de incurajare. :)