Te-a făcut mama pesimist? (FHM, aprilie 2007)
Mi-am început dimineața cu o discuție despre tabloidizare (inspirată de Cristina) și am ajuns la una despre ghetto-urile culturale românești, despre prețiozitatea unora dintre ele și intenționata inaccesibilitate a altora, și, inevitabil, despre cinismul care domină România (în care trăim și care ne ocupă tot timpul).
De aici a fost doar un pas la textele pe care le scriu cu plăcere în FHM, o șansă de-a îmbrățișa fără pretenții realul românesc sub toate formele lui – joase sau mai puțin. Textul de mai jos a fost scris acum aproape doi ani, pe când locuiam în Boston și împachetam valize, gata să mă întorc în România după patru ani de exil. L-am ales pentru că vorbește – oarecum – despre cele de mai sus.
Avertisment: Textul conține glume îndoielnice și nu e o mostră de jurnalism narativ. E ceva de weekend.
“””””“
Te-a făcut mama pesimist? Ghinionul tău.
FHM, aprilie 2007
Astăzi stau și bifez o listă cu lucrurile de care trebuie să scap înainte să mă întorc în România după patru ani de zile de bântuit America: un laptop, un aparat foto, chiloții speciali cu gaură și cartela de fidelitate de la cafeneaua de la colț. Când mă voi plictisi de bifat, voi începe să îndes cărți în cutii.
Scenariul de mai sus e ideal pentru muci și behăieli de înmuiat perna cu lacrimi. Transhumanțele transatlantice sunt perfecte pentru perioade de depresie în care stai pe closet și te joci alba-neagra cu târâtoarea pe care ai prins-o sub talpă. Astea sunt momente profunde de introspecție în care te gândești cum ar fi decurs viața ta de tânăr român dacă Prunea ar fi ajuns la mingea pe care i-au băgat-o suedezii în poartă în ’94 (sau dacă și-ar fi folosit monstrul ce zace inghinal).
Sau cum s-ar fi aliniat astrele dacă ne-am fi strecurat în NATO în zilele în care Florin Călinescu, pe atunci mai important decât chel și buhăit, se holba spre vest, și noi după el ca turma după Miorița. Sau, mai recent, cum ar fi fost dacă Ernest câștiga Big Brother 1? Poate ar fi prezentat o emisiune despre cărți de citit, nu una în care aleargă cu “frații” după “jegoasele” din Eforie care trădează băieții ce o iubește.
Dar indiferent câtă vreme petrec pe budă (ce-i drept, beau cam multă cafea), nu mă învăluie nicicum gândurile negre. Recent, am fost chiar excesiv de entuziasmat. Mă bucur și dau din fund, iar când mă plictisesc, dau din fund și mă bucur. Mă simt ca în genialul moment Vacanța Mare din epoca Iosif Sava: Ce faceți când nu ascultați muzică? Derulez!
Problema multora dintre noi – tineri sau bătrâni – e că ne place mizeria. Nu mizeria în sensul propriu, cu păr în chiuvetă, jeg în cadă și mămăliga putredă în frigider. Mizerie în sensul baudelairian sau în stilul filmelor europene în care iobagii o iau pe la spate de la boieri cu burdihan în timp ce în fundal duduie o cobză. Nu suntem chiar atât de fataliști precum rușii, dar ne e rușine să fim prea binedispuși; să fim “pop” dacă vreți. Noi suntem marșuri funerare în care eroul moare înainte să se nască, filme românești ce miros a parizer mai ceva ca un vagon de personal, și calupuri de durere ce ne fac să exclamăm: “Viața e o curvă, iar apoi murim.”
În Boston, în două episoade separate, am consumat niște spirtoase cu niște românce și am discutat acest subiect pe îndelete. Una dintre ele, împreună cu care am încercat să agățăm o chelneriță pe care o chema Aliana (nu a mers), spunea că se simte plină de momente de furie în care urăște pe toată lumea și în care are impresia că toți îi vor răul. I-am zis că știu cum e, iar gândul mi-a fugit la asupriții ce vor trage din sticlă și ierbuț când va descinde Marilyn Manson la București. Dar, a adăugat ea, recent a mai astupat din gândurile negre folosind următoarea tehnică.
– De ce mă plâng? Doar puteam să fiu…
– În România? o întrerup eu.
Se strâmbă ușor, dar amabil.
– În România… sau în Somalia…
– Da, zic eu, înțelept oracol. Probabil e mai nasol în Somalia decât în Boston.
A două româncă cu care am împărțit gânduri mi-a spus că nu are timp de introspecții, pentru că mereu iese din pasele astea “ca o patură udă”: prost dispusă și profund neapreciată. Singura soluție pe care am găsit-o a fost să-i trimit bancuri cu iepurași.
În poveștile amândurora am descoperit, pe lângă respingerea ideii că optimismul poate prima în fața pesimismului carpato-danubian, și un scepticism la ideea că poți trece printr-o zi cu entuziasm debordant. Până la urmă, provenim dintr-o țară în care “marile opere” predate la română sunt produse de domni grav traumatizați. Poetul național Eminescu moare de sifilis, marele gânditor Eliade flirtează cu nazismul, iar povestitorul Creangă, când nu scrie despre inocența copilăriei, scrie despre pule.
Mulți dintre noi, deși am văzut “Liceenii”, nu se permitem să rimăm “flori” cu “culori” cum face formația Vank (cea mai bună formație românească din ultimii 10 ani). E prea “penal” pentru un neam care respectă “floarea de mucegai” mai mult decât “dragostea din tei”.
Nu trebuie să fim cu toții la fel de roz ca și guma de mestecat, nici să plângem de bucurie împreună cu decolteul Andreei Marin. Dar când afară e soare și e rost de schimbări pentru că te-a încălecat sistemul, șeful sau unchiul Ionel – bifează-le cu un rînjet. Sau, cum zicea formația Vank, care e veselă cu toate că e rârâită și are păr pe piept: “Noi o scoatem la capăt, când se stinge lumina.”
Vremuri bune ÅŸi narative
Sunt vremuri bune pentru jurnalismul narativ în România. (Spun asta și sub influența – dăinuitoare – a debutului, aseară, a unui nou curs la CJI). Spun asta pentru că încet-încet, oamenii care au înțeles (și s-au înțeles cu) această formă își publică textele în tot mai multe locuri. Pe site-ul CJI am colectat ieri o serie de texte scrise (și publicate) de absolvenții cursului. Altele le puteți găsi în Tabu-ul din februarie (sau în orice Esquire recent și viitor).
Iar azi dimineață, a apărut unul scris de Sorana Stănescu pe HotNews.ro. Textul este despre Radu Bacalu, coordonator de public pentru emisiunile TVR. Dacă v-ați întrebat vreodată cum lucrează un om care facea lumea să aplaude, citiți textul Soranei.
Creierul uman iubeşte naraţiunea
Încă un studiu care arată că oamenii își derulează în minte un film când citesc o poveste. Gabi mi-a semnalat că a scris și Cotidianul despre asta. Sper ca presa română să înțeleagă că narațiune nu se găsește doar în Cărți. O poveste bună poate fi și un articol de revistă. Ba chiar unul de ziar (!). Ca ăsta. Sau ca ăsta. Sau ca ăsta.
Tabu (Februarie ’09)
Ce vedeți mai sus e coperta primului număr al Tabu la care am participat activ, iar acest post poate fi considerat un prim raport de pe front. Veștile sunt bune. Toate textele menționate aici conțin elemente de narativ.
Materialul de copertă a făcut deja vâlvă datorită sarcinii Romaniței Iovan (era gravidă la momentul pictorialului), dar eu vreau să vă atrag atenția asupra textului în sine – o poveste simplă și eficientă ce are loc în sufrageria ei -, și asupra celor trei bucăți extinse de dialog dintre Romanița și fiul ei Albert (Bubu). Un exemplu:
De pe scara acoperită cu parchet ce duce la etaj, se aude lipăit de picioare goale. S-a trezit Albert, sau Bubu, sau Bubuleanu, sau Buburuz. Porția de o oră jumate de somn l-a lăsat îmbujorat și cu părul blond ciufulit. Stă culcat pe o treaptă și se uită în jos, cu ochii albaștri încă somnoroși. Romanița sare de pe canapea.
““ Ce face Bubuleana? Buburuza, Buburuzaaaa, Bubuuu.
E somnoros și când e somnoros e morocănos.
““ Hai să vedem ce face Lola! C-a-nceput să latre. Ia uite-o pe Lola cum stă cuminte și latră.
““ Nu.
““ Nu vrei să vezi?
““ Nu.
““ Stai acolo pe scări?
““ Da.
Nu scot în evidență dialogul pentru conținut ci pentru a puncta ceva mai primar. De cele mai multe ori, când suntem pe teren, avem obiceiul să considerăm orice pauză în conversația cu subiectul nostru ca pe o întrerupere. Dar dacă scopul tău e să spui povestea unui moment, să redai realitatea unei întâmplări, atunci aceste întreruperi devin mult mai interesante decât citatele lansate în eter către nimeni altul decât jurnalistul din cameră. Iar dialogul e mult mai veridic decât citatul.
Walt Harrington spune că “e sărutul morții pentru orice dorește să facă jurnalism narativ să considere materialele pe care le face că fiind ușurele”, nimic mai mult decât niște pastiluțe de “interes uman”. Ä‚sta ar fi pornirea instinctuală a unui om de știri și probabil asta ar fi și prima reacție la întâlnirea unei colecții de povești de iubire. Dar iubirea e un sentiment universal, o întâmplare prin care trecem cu toții și nu ne vom plictisi niciodată de povești din “banalul” vieții.
În dosarul din acest număr sunt cinci povești despre gesturi din iubire, toate documentate serios și scrise dinamic, în mai puțin de 1.000 de cuvinte. Citiți printre altele despre cum i-a spus Ionuț “La Mulți Ani” Verei folosind litere gigantice, despre cum Horațiu i-a donat din rinichiul său lui Sebi și despre cum a spart Mircea un spațiu părăsit pentru a expune trecătorilor hainele iubitei. (Fotografiile au fost făcute de Cosmin Bumbuț.)
Închei cu materialul mare, unul din lucrurile pe care le veți vedea de acum încolo în Tabu (l-ați văzut și în decembrie în textul despre piesa de teatru “Lear” a lui Andrei Șerban). În acest număr, Gabriela Pițurlea spunea povestea Mariei Costache, o femeie de 39 de ani care pictează titluri de filme pentru panourile a trei cinematografe bucureștene. (Fotografiile îi aparțin lui Andrei Pungovschi). Maria știe că aproape nimeni nu îi mai observă munca (ridicați capul din pământ data viitoare când treceți pe lângă Scala sau Corso), dar continuă să deseneze pentru că asta e slujba ei de 18 ani. Într-o vreme, când cinematografele de stat erau îmbâcsite de oameni, Maria făcea parte dintr-o echipă de 15 graficieni care lucrau pentru peste 30 de cinematografe bucureștene. De șapte ani e singură.
În 2001 echipa se redusese la două graficiene și un pictor. Maria lucra cu Stela, care scria ilizibil cu pixul, dar dumnezeiesc cu pensula ““ până și beată trăgea linii perfecte. Odată, Stela a țipat la polițistul din stradă să înceteze cu fluieratul, că o face să tresară când desenează, iar polițistul s-a oprit. Pictorul era Dan Dumitrescu, un om cât ușa, care avea mereu un creion în mână și făcea desen după desen, până se umplea camera de hârtii. Dumitrescu a pictat odată pe frontispiciu o femeie goală, în poziție-capră, de l-a sunat directorul și i-a zis “Îmbrac-o dracului pe aia”, iar Dumitrescu s-a urcat pe copertină și a îmbrăcat-o cu un bikini minuscul. Prăjeau pâine pe reșou când nu mai aveau bani de mâncare. Dacă nu reușeau să termine lucrările la timp, înnoptau în atelier. În 2002, Dumitrescu s-a pensionat. Înainte să plece, a spus: “Maria, să nu ne faci de râs.” Câteva luni mai târziu a plecat și Stela.
“Åžtiri pe care le simÅ£i”
Am încercat un mic experiment în pregătirea cursului de jurnalism narativ care începe săptămâna viitoare. De obicei, după prima sedință, le dau participanților să citească câteva texte de “teorie”. De data asta, le-am dat textele înainte, din dorința de a folosi primul curs pentru a găsi un punct comun de plecare.
Unii dintre participanți mi-au împărtășit deja din reacțiile lor la acele texte. Una din cele mai comune se învârte în jurul a câtorva întrebări complementare: pot aplica asta în munca mea? E fezabil în România sau va fi doar o sursă de frustrare? Pot eu să fac așa cum mă sfătuiesc oamenii ăștia?
Pentru majoritatea, obișnuită cu graba și neglijența multor redacții, jurnalismul narativ și profunzimea cerută de această formă – în special în partea de documentare și de structurare a textului – pare o utopie. E frumos, spectaculos, dar imposibil de făcut în redacția mea. N-am să-mi conving șefii niciodată.
Reciteam aseară unul din aceste texte de “teorie” în care Walt Harrington explică motivele pentru care a ales să abandoneze știrile în favoarea jurnalismului narativ (el îi spune “intimate journalism”):
We all know news editors who instinctively salivate at a good news or investigative story but whose eyes, if you were to tell them that your goal was to render the “feeling of a living experience,” would glaze over as they assigned you to the ranks of the muddleheaded. This attitude has consequences.
The kind of journalism we end up doing is shaped by the way we think about our mission. If we think that a vital part of our job is to uncover, describe and evoke the texture, tone and meaning — the warp and woof, as people say — of the everyday lives of our readers, then the crucial role of intimate journalism comes suddenly and inevitably to the fore. This kind of journalism often gives up something in breadth and on-high authority in return for something gained in evocation and humanity. It is not “news you can use,” as the modern catchphrase goes but “news you can feel.”
Probabil vă întrebați cum naiba îi explici editorului tău că vrei să scrii “știri pe care le simți”, jurnalism care transmite o experiență și un sentiment pe lângă informații. Păi, nu îi explici. Îi dai să citească.
Acest post a fost inspirat de două e-mailuri, primite la distanță de o săptămână. Ambele erau FWD-uri, iar eu eram la capătul unui viral virtual care îndemna la citirea unui text. Subiectul unuia dintre e-mailuri suna așa: “Fwd: pt cand ai timp. merita…citit!” În corpul ambelor mesaje era același lucru, un text pe care l-am mai recomendat aici și pe care îl iubesc la nebunie.
E vorba de “Pearls Before Breakfast“, textul-experiment cu care Gene Weingarten de la Washington Post a câștigat în 2008 premiul Pulitzer pentru feature writing. Ideea pare simplă: un violonist de talie mondială coboară într-o stație de metrou din Washington, D.C. și cântă șase compoziții clasice. Vor realiza cei peste 1,000 de oameni care trec pe lângă el în 43 de minute ce li se întâmplă?
De ce a ajuns acest text un viral care circulă și prin România? Pentru că orice editor visează să publice o poveste în peste 7,000 de cuvinte? Nu. Ci pentru că transmite emoție. Pentru că vorbește despre cum trăim azi și cât de absorbiți suntem de propriile probleme. Și nu spune asta direct, nu face părerologie cum vedem mai pe peste tot, ci ARATÄ‚: scenele și vorbele oamenilor spun povestea. De aceea acest text a luat cinci luni de la concepție la publicare.
Dacă nu l-ați citit, citiți-l. Asta poate face o poveste bine documentată și bine scrisă. Daca l-ați citit odată, recitiți-l și urmăriți cum Weingarten creează suspans, cum reușește să vorbească cu trecătorii.
Întrebați-vă apoi, la final, cum se face că un articol de ziar reușește, pornind de la un experiment inocent la gura de metrou, să creioneze imaginea lumii în care trăim și a relației pe care o avem cu ea.
Cum își permite să scrie știri pe care le poți simți? Ce, ăsta-i jurnalism? Da. De o mie de ori, da.
Formula blocajului
Pentru că s-a tot vorbit de căni în ultima vreme, mă gândesc serios să-mi iau una pe care să scrie “Uită de n”.
Cristi ne-a spus de multe ori mie și colegilor de la curs că jurnaliștii pe care îi citim și-i admirăm aveau peste 30 de ani când au scris textele noastre preferate. Că trebuie să avem răbdare, să exersăm și să nu ne deprimăm comparându-ne cu ei.
Contraexemplu trist. Când dau de un text care-mi place, scad vârsta mea din cea pe care o avea jurnalistul când l-a scris, ca să văd dacă am vreo șansă cât de mică să fac ceva atât de bun peste n ani (orice n > 15 pare o distanță foarte prietenoasă). De curând, am citit The Devil and John Holmes, un articol de Mike Sager pe care vi-l recomand. M-am uitat la data publicării: 1989. Și am aplicat formula. Sager avea, atunci, 33 de ani. Când am văzut că el – eu < 15 , m-am pleoștit (= n-am mai vrut să scriu nimic).
Deși te face să vrei mai mult de la tine, comparația are și un revers. Intimidează. De-asta mă gândesc că un mesaj pe o cană ar putea fi un tratament bunicel.
Înainte să plec la cafea, vă propun încă un text ce face referire la filmele pentru adulți. The Devil in Greg Dark îl are în prim-plan pe Gregory Dark, care în anii “™90 făcea filme explodând de violență pornografică, iar la începutul anilor 2000 lucra la videoclipurile virginelor muzicii pop din America: Britney Spears, Mandy Moore etc. E un text amărui, care îmi place atât pentru cum dozează surpizele, cât și pentru ce reușește să transmită.
Autorul? Tom Junod. În cazul lui, nici n >25 n-ar fi liniștitor.
– Gabi
* Data viitoare, variațiuni pe The Passion of the Christ.
Frunzărind prin criză
Criza economică nu e foarte blândă cu revistele – nici la noi, nici afară. În lipsa banilor din publicitate, publisherii mari închid titlurile mici din portofoliu și fac giumbușlucuri ca cele mari să nu sufere prea mult. Un studiu făcut pe un eșantion de 241 de reviste americane arată că doar 42 au reușit să-și crească în 2008 paginile de publicitate. Restul au pierdut; în medie 12 la sută față de 2007 (unele chiar spre 40).
Ä‚sta e climatul în care Esquire a scos $250.000 de la Discovery Channel pentru o reclamă ascunsă în copertă. Ideea a venit de la editorial, de la același neobosit David Granger, care e hotărât să încerce orice strategie posibilă ca să inoveze domeniul și să păstreze revistele în viață.
Mai jos, coperta și reclama (din NYT):
Încă o cană
Dacă tot am vorbit de căni acum câteva zile, vă prezint cel mai nou membru al colecției. Am primit-o de la Gabriela, și spune așa: “Instant editor. Just add coffee”.
V-o prezint la pachet cu niște gânduri despre editare de la Chuck Klosterman:
Editors who self-identify with writers tend to look at pieces and think how they would’ve written them. But there’s a certain kind of editor who actually wants to be an editor. That is their aspiration, and they tend to be really good at it.
Litere care punctează (FHM, mai 2007)
Acum vreo două luni, l-am întrebat pe Eddie Å¢one de la FHM, omul indirect vinovat de ce-am făcut în ultimul an-jumate, dacă îmi permite să pun pe blog din textele pe care le scriu de ceva vreme pentru o rubrică lunară în revista lui. Nici o problemă, mi-a spus Eddie. “Poți să scoți și carte dacă vrei. Numai să spui că au fost publicate în FHM”.
N-am știut cu ce text să încep până ieri, când am citit un text spectaculos despre Scrabble în The New Yorker. Scrabble-ul competitiv e un subiect despre care mi-ar plăcea la nebunie să scriu (sau să editez pe cineva care scrie despre el). Până la o poveste documentată mai e. Primul pas, și acum fac legătura cu FHM, e acest text de opinie publicat în mai 2007, inspirat de niște partide năprasnice de Scribo (varianta mai săracă a jocului original).
Avertisment: Textul conține glume îndoielnice și cuvinte explicite – majoritatea sub formă de CUVINTE de pe tablă.
——–
LITERE CARE PUNCTEAZÄ‚
FHM, mai 2007
Pe 12 octombrie 2006, Michael Cresta, un tâmplar din Lexington, Massachussetts, a zdrobit recordul nord-american și mondial pentru cele mai multe puncte obținute într-un joc de scrabble: 830. Recordul american anterior era de 770 de puncte și rezista din 1993. Cresta, un jucător amator, a avut norocul tâmplarului, punctând 365 cu QUIXOTRY (scheme vizionare) și 239 cu FLATFISH.
Pe 13 aprilie 2007, Geo, un prieten din Târgu Mureș, cartierul Tudor, a zdrobit recordul apartamentului meu, punctând 509 cu FURCÄ‚””ce-i drept, într-o versiune mai jenantă (și mai ieftină) a jocului adevărat.
Despre Cresta s-a scris în toate ziarele și a apărut la cele mai importante buletine de știri. Geo s-a bucurat modest, s-a clătit cu o dușcă de vin și s-a-nfruptat dintr-un drob de miel mixat cu salată de cartofi cu ceapă. Duhnind în gură ca niciodată, și-a chemat un taxi și a plecat acasă. Scorul lui Cresta a fost o anomalie statistică. Geo în schimb punctase 417 cu doar un tur în urmă (cu CHIT) și 480 cu ceva zile în urmă (cu ARGAT).
Știu la ce vă gândiți. Voi sunteți de părere că indiferent de cât punctează cu cuvintele lor, atât Cresta cât și Geo (implicit și eu) sunt niște fătălăi care din lipsă de femei, se joacă cu litere. Dragii mei, femeile au fost cucerite mai des de cuvinte decât de burți odihnite pe volanul unei mașini străine. Geo până una-alta, cu toate că puțea a frigider dezafectat, a plecat acasă cu o femeie. Un campion!
De ce vă spun toate astea? Pentru că am realizat recent că frecarea, amestecarea și așezarea haotică a literelor sunt treburi care nu numai că excită femeile care știu alfabetul, ci și bucură sufletul mai abitir decât meciurile din Liga I. Așa că ascultați la mine cum trebuie să faceți ca să vă preafericiți pe tablă:
* În primul rând trebuie să renunțați la ideea că scrabble-ul (sau scribo-ul, dacă jucați varianta jenantă) e un joc pe care îl joci când ți s-a rupt tăblia de rumi. Pune mâna și organizează în locuință o partidă de scrabble piperată cu niște vin și vei vedea cum stau domnițele la coadă la dozatorul de litere sperând să le pice “X” (statistic se știe că cine are “X” va încerca imediat să pună un SEX pe tablă).
* În al doilea rând trebuie să înțelegeți că scrabble-ul e cea mai bună scuză să enumeri toate cuvintele care se agită în tine. E chiar încurajat să privești tabla pensiv și să spui: “Unde pun și eu o LABÄ‚?” Sau, cu un ochi către DEX (Dumnezeu al cuvintelor ce e el) și cu altul către partenerele de joc, să întrebi: “Oare este FUT în dicționar?” La care ele vor exclama neîntinându-se nicicum: “Păi dacă este, eu pun PUŢĂ sau CURULEÅ¢!” Să-mi spuneți mie BOU dacă o astfel de partidă se poate termina cu tine înnoptând de unul singur jinduind la reclamele pentru vibratoare de pe canalul porno.
* În al treilea rând, un joc bine plănuit îți permite să gâdili misterul creativității umane. Oare ești mai inspirat, mai literat și mai amuzant când bei? Ia-ți o tablă și cercetează. O prietenă de-a mea făcuse un experiment în facultate în care le-a dat oamenilor de băut, iar apoi le-a testat creativitatea. A observat că până la un moment dat, alcoolul îi făcea mai expresivi. Așa e și cu tabla. Butelca bine drămuită face minuni. Dovada că alcoolul funcționează ca și dezinhibitor sunt scorurile, care cresc la fiecare joc. Dacă primul s-a câștigat cu 400-500 de puncte, în al doilea bătălia se dădea pe la 600, iar în al treilea s-a mutat spre 700.
Ca să adaugi dinamism și puțină confuzie e recomandat să joci fiecare joc sub alt nume. În seara în care Geo ne-a distrus am jucat primul joc sub numele de Cristi, al doilea sub porecla fratelui meu (Dudu), iar al treilea sub pseudonimul Hahubfa, un cuvânt inventat din literele existente la un moment dat pe tablă. În ciuda excesului de zel creativ, n-am putut să-l stăvilesc pe Geo, care a cutreierat prin runda întâi ca și George, în a doua a fost Fufi, iar in cea de-a treia a fost Licurg (depersonificarea nu a făcut decât să-l ajute).
Dacă nu v-am convins încă, mai trebuie menționat că o seară de scrabble poate fi un lubricant pentru violență. La un moment dat, survolând carnagiul pe care l-a lăsat în urmă, Geo a spus: “Am făcut o FURCÄ‚ cu BÄ‚ȘINA aia”. Păi să nu scoți tabla la el?
Obamează-te
Și înainte și după alegerile americane, o mulțime de reviste au ales să-l pună pe Obama pe copertă (l-ați văzut și la noi pe Men’s Health). Una din cele mai folosite imagini a fost design-ul lui Shepherd Fairey, pe care l-ați văzut și pe coperta Time în momentul în care Obama a fost desemnat omul anului. Cu aceeași imagine s-a jucat și Esquire-ul american de februarie.
Paste Magazine s-au gândit să pună design-ul la muncă și au creat Obamicon.me, care te lasă să-ți faci propriul poster iconic, cu mesaj cu tot. Cam așa (după cum se vede, nu m-am chinuit prea mult):
