Despre asemănări şi frici
În 2004, într-una din întâlnirile cursului de Advanced Writing pe care îl făceam la Missouri, profesorul ne-a adus o duzină de instrumente; unul pentru fiecare. Fluiere, bongos și chestii care nu făceau mare lucru în afară de gălăgie. La un moment dat, ne-a rugat pe toți să începem să le folosim ““ să suflăm, să batem, să tragem, să gâdilăm. Întâi pe rând, apoi deodată. El făcea la fel, contribuind din plin la haosul din jur.
Când am terminat “concertul”, ne-a spus: fiecare din noi are o voce ca autor. Unii sunt imperceptibili și nu fac zgomot în text. Alții sunt stridenți. Alții zguduie cititorul prin prezență. Trebuie să ne găsim vocea și să învățăm să o stăpânim și s-o folosim în favoarea poveștilor pe care vrem să le spunem.
E una din cele mai bune lecții pe care le-am primit vreodată și una din cele mai personale experiențe pe care le-am trăit într-un mediu academic.
De la Berkley Hudson, profesorul care ne-a adus instrumente, am învățat două lucruri esențiale despre scris și cum îi înveți pe alții să se apropie de jurnalism narativ:
1. Comunitatea celor care fac același lucru ca mine e grupul meu de sprijin. Cine altcineva ar înțelege căutarea unei voci? A scenei perfecte de deschidere? A modalității de-a convinge omul despre care scriu să mă lase în viața lui?
2. Autosuficiența e letală. Berkley s-a poziționat de la prima întâlnire pe o poziție egală cu noi. El scrie. Învață în continuare despre scris. Simte că nu știe ce face și bâjbâie de fiecare dată după răspunsuri. Și nu ne predă. Eventual ne ghidează, folosind în avantajul nostru, al tuturor, realitatea experienței mai bogate pe care o are.
Spun povestea asta ca să explic că fac la fel cu cursanții mei. Nu le “predau”, pentru că sunt doar puțin mai avansat decât ei. Și mă încăpățânez să creez această legătură emoțională între cei prezenți. O legătură emoțională care să-i facă să realizeze că nu sunt singuri și că obstacolele pe care le întâlnesc trebuie împărtășite pentru că există posibilitatea ca unul dintre colegi să fi găsit deja o soluție. De multe ori, asta transformă întâlnirea într-o sesiune de terapie jurnalistică.
S-a întâmplat sâmbătă, când am început atelierul de depanat idei și texte. Participanții abia se așezaseră când i-am rugat să scrie timp de 10 minute despre fricile/temerile lor legate de acest tip de jurnalism. Am scris odată cu ei.
Primul lucru pe care l-am așternut pe foaie e conținut în cele de mai sus: “mi-e frică: că n-am nimic să vă spun”. Am adăugat:
– că nu petrec îndeajuns de mult timp pe teren;
– că nu execut destule idei și le las să moară ca fișiere în carnețel sau idei în carnețel;
– că ajung la “locul faptei” și nu notez ce trebuie. Am fost la repetițiile unei piese de teatru și simt că nu am scris nimic. Ca n-am înțeles nimic. Ca n-am notat detaliile importante.
– că nu știu să gestionez momentul dintre terminarea documentării și interviurilor și cel în care mă apuc de scris;
– că șlefuiesc ca un tâmplar orb: pe pipăite. Că nu mă înțeleg îndeajuns de bine cu limba ca să o controlez;
– că poate aș fi mai de folos (și mai competent) ca editor decât ca reporter/scriitor.
Da, e un exercițiu de vulnerabilitate și expunere și am vrut să-l fac nu doar ca să stabilim similaritatea dintre noi, ci să înțelegem puțin din ce le cerem oamenilor despre care scriem. Le cerem să ne explice lucruri intime despre ce fac, DE CE FAC CE FAC, ce cred, ce îi motivează, supără, bucură, întristează etc.
Mi-ar fi plăcut să pot împărtăși exact temerile fiecărui participant, dar foile de hârtie ““ așa cum le-au scris ei ““ au rămas în posesia lor. Am doar o listă sumară, pe care o redau mai jos. Ordinea e aleatorie.
Mi-e teamă:
– că nu citesc suficient;
– de cei care mă vor citi;
– să intervievez și să scriu despre oamenii cunoscuți;
– că n-am o voce;
– că n-are cine să mă editeze;
– că voi abandona;
– de dinamica cu subiecții mei;
– de cum structurez povestea;
– că voi trișa ca să obțin ce vreau;
– să rescriu;
– de eșec;
– de primul telefon;
– că nu am timp;
– că povestea se va schimba și eu mă voi încăpățâna să nu văd asta;
– că pierd ideea când scriu;
– că nu știu să-mi transform notițele într-o poveste;
– de cum găsesc idei;
– de scris.
Comments
2 Responses to “Despre asemănări ÅŸi frici”
Leave a Reply
Frumos debut de curs…
M-am gândit ÅŸi eu (deÅŸi triÅŸez pentru că citisem deja lista fricile celorlalÅ£i ÅŸi le’aÅŸ ÅŸi bifa pe unele dintre ele) ÅŸi cred că frica de a trăda primează, ori pe cel din faÅ£a mea ori pe mine, în funcÅ£ie de cine îl absoarbe mai mult pe celălalt: pentru că un proces de absorbÅ£ie trebuie să aibă loc, într’un fel sau altul, nu?
…hmmm si cum se descopera acesta voce, daca nu folosind-o? felicitari profului, super inceput de curs! ah e primul post citit aici si imi suna blogul a interesant. spor la scris, la “vociferat”:)