Mă operez, deci public
Mi-au plăcut întotdeauna articolele-experiment – mai ales dacă prin experiment autorul reușea să transmită ceva ce nu putea fi documentat într-un alt mod. A.J. Jacobs e expert în ele. Dar nici ce a făcut venerabilul Christopher Hitchens nu e de lepădat. Nu știu însă ce să spun despre editorii unei reviste suedeze, care au hotărât să-și facă operații estetice (lifting, liposucție, implanturi) ca să poată vorbi despre asta într-un număr special.
“Dorian Magazine represents an artistic fantasy world with an idealized beauty. Having the editorial team undergo plastic surgery in order to get insight into the ideal we promote was almost a question of credibility,” said creative and fashion director Jake Rydqvist.
.
O vizită tabu la atelierul de poveşti
Am invitat-o sâmbătă la atelierul de depanat idei și povești pe Cristina Bazavan, redactorul-șef de la Tabu. Am făcut-o pentru că îmi spusese că e curioasă să vadă ce facem acolo și pentru că – în secret – vroiam să expun grupul la un om din “lumea reală”, care are putere de decizie asupra conținutului. Cristina mi-a spus că nu vrea să vorbească, dar am păcălit-o până la urmă. M-am bucurat să o aud repetând că facerea de jurnalism narativ la acest moment în presa românească e importantă, iar cei care se apucă, deschizători de drumuri.
Nu e ușor și există frici și e bine că există. Standardele pentru un astfel de text sunt mari (citiți la întâmplare dintre cele recomandate aici și veți vedea despre ce vorbesc). Dar călătoria pentru a crea o astfel de poveste merită. Și – are dreptate Cristina – e un privilegiu să fii printre cei care curăță cărarea. Citiți reacțiile ei, aici.
Un fragment:
la capatul drumului unii dintre ei vor face cariera in genul asta de scriitura, altii vor sti sa citeasca si sa aprecieze corect munca acelora care scriu jurnalism narativ.
mi-ar placea sa stiu ca fiecare dintre ei sunt constienti cit de important este faptul ca sunt printre primii in Romania care invata asta. si ca de ei depinde ca genul asta de scriere sa fie inteles si apreciat corect, prin urmare si munca lor sa le fie rasplatita pe masura. de modul in care vor sti sa se prezinte altora, sa se vinda, dar mai ales sa se ajute intre ei.
Conferinţă de narativ
Nieman a lansat oficial pagina conferinței de jurnalism narativ din 2009. Nieman Conference on Narrative Journalism există de câțiva ani buni și adună pentru un weekend în Boston câțiva zeci de vorbitori și câteva sute de practicanți. Vorbitorii sunt printre cei mai buni jurnaliști de gen – în special reporteri și editori de ziar -Â iar seminariile pe care le țin (de la cum să-ți organizezi notițele până la cum să “antrenezi” un reporter) te umplu de energie.
Am fost la Nieman de trei ori până acum – inclusiv anul trecut – și de fiecare dată am plecat de acolo încărcat. O primă listă de vorbitori o găsiți aici. Dacă vi se pare că e o conferință prea scumpă, există și burse.
10 ponturi pentru interviuri mai bune
Mai jos sunt 10 ponturi care te pot ajuta să faci interviuri mai bune. Majoritatea sunt sugestii de bun simț, dar prea des uităm de ele și ne întoarcem de pe teren bosumflați că n-am aflat nimic, că omul nu s-a deschis, că n-am adunat nici un citat utilizabil. Așa că poate ar fi cazul să ne reamintim de cum am putea face munca mai bine (și cum am putea aduna mai mult material pentru scris povești mai profunde).
Sugestiile punctuale aparțin minunatei Jacqui Banaszynski, fost reporter, editor și unul din cei mai buni profesori pe care i-am văzut la lucru vreodată. Comentariile sunt ale mele.
1. Înțelege și comunică ce vrei.
De cele mai mult ori mergem la un interviu cu un scop. Măcar cu o idee despre ce căutăm. Eu sunt sincer cu subiecții mei și le spun ce ipoteze testez și cum cred că m-ar putea ajuta. Acest lucru îi transformă într-un fel în niște complici. Sinceritatea ajută ulterior să pui întrebările care se par grele.
2. Intervievează oamenii în mediul lor.
Aceste sfaturi pornesc de la premisa că facem interviurile – pe cât posibil – față în față. Încercați să ajungeți în mediul în care omul se simte confortabil. Ideal, acasă. Dacă nu, în cafeneaua lor preferată. Fugiți de birouri pe cât posibil.
3. Imaginează-ți interviul ideal.
E un exercițiu care-mi place la nebunie și care mă relaxează: înainte de un interviu îmi imaginez interacțiunea ideală – fără bâlbe, fără tăceri paralizante, fără fricțiuni etc. O întâlnire din care scot tot ce vreau și în care totul e spectaculos. Exercițiul mă motivează și îmi dă idei noi.
4. Stabilește/negociază regulile interacțiunii devreme.
E important ca oamenii să înțeleagă rolul tău. Dacă e cineva care nu are experiență cu presa, e bine să știe că, în principiu, tu vei folosi tot ce îți va spune dacă nu negociați niște protocoale. Iar când sunteți în preajma unor oameni care au experiență cu media, încercați să-i faceți să nu abuzeze de cerința de off the record.
5. Folosește mediul înconjurător ca punct de pornire.
Întreabă ce e cu fotografiile de pe perete, cu decorul camerei, cu abțibildul de pe bord. Obiectele ascund povești.
6. Transformă subiecții în povestitori (pune-i în scena pe care vrei s-o recreezi).
Oamenii înțeleg rolul de intervievat ca unul de “răspunzător la întrebări”. Arătă-le că nu e așa și încearcă să transformi discuția într-o conversație. Dacă te interesează un anumit moment, pune intervievatul în acel moment: “Deci ai ajuns la club. Povestește-mi ce ai văzut acolo…”
7. Decojește ceapa (pentru fiecare întrebare, încă cinci).
Sunt foarte puțini oameni care îți vor da natural toate datele necesare ca să reconstruiești un moment sau să înțelegi o decizie. Și atunci trebuie să sapi și să ajungi la detaliul cel mai relevant.
8. Pune întrebarea evidentă și cea de care îți e frică.
Prima s-ar putea să producă un răspuns neașteptat. A doua unul surprinzător de sincer.
9. Empatizează, taci, ascultă (cu toate simțurile).
10. Întotdeauna fă un al doilea (și un al treilea, și un al patrulea…) interviu.
Rar ne întoarcem la subiecții noștri, chiar dacă ne dăm seama că mai avem nevoie de informație. Al doilea interviu poate fi o discuție telefonică, o altă ieșire, sau chiar ceva mai mic. Momentul în care închizi carnețelul (sau reportofonul) e deseori începutul unui al doilea interviu.
A fi acolo
Fac reporting. Pentru un articol mic, a cărui scriere e pur formativă. Antrenamentul la perete de care am nevoie ca să învăț să iau notițe mai multe și mai complexe, să vorbesc cu mai mulți oameni, să mă gândesc mai mult la subiectul meu. Apoi să lucrez după o schemă, să depind mai puțin de citate, să scriu cu mai multă siguranță. Dar, până la acea parte dură și complicată (pentru mine), exersez ceea ce Gay Talese numește “œthe art of hanging out” și mi se pare extraordinar.
Citisem mai demult, și mi-a zis-o și Cristi, că oamenii sunt dispuși să-ți spună despre ei mai mult decât crezi tu că ar vrea. Că important e să taci, să asculți și să-ți amintești că nu tu ești protagonistul întâlnirii, ci ei. Totul depinde până la urmă de încredere, pe care nu au cum s-o capete în jumătate de oră de întrebări mitraliate, așa cum nici tu nu ai cum să capeți esența articolului de la primul interviu. De-asta îmi place documentarea prelungită.
Stând cu personajul meu de acum, mă minunez continuu că sunt acolo ca să o privesc lucrând, bându-și ceaiul de dimineață și interacționând cu colegii. Sunt o intrusă primită cald, o umbră acceptată senin și cred că tot ce derivă din acest acces face reportingul atât de minunat. Aproape că nu-mi mai doresc să citesc altceva decât notițele strâmbe din carnețelul meu.
Dar pentru că pe acelea chiar n-ați vrea să le vedeți, și pentru că s-a scris acum o lună despre genii și despre Malcolm Gladwell pe blog, vă recomand profilul lui (sau portret) din revista New York. Articolul încearcă să explice succesul imens al acestui jurnalist aparent timid și modest, care primește mii de dolari ca să vorbească în public și care expune simplu idei complexe, într-un un stil copiat de din ce în ce mai mulți tineri scriitori.
Și, dacă vreți un articol pe care să nu-l uitați prea ușor, citiți Just Another Father-Son Story, al lui Robert Kurson. Este povestea lui Adragon De Mello, un copil crescut, proiectat de tatăl lui să devină geniu și ce s-a întâmplat până la urmă cu cei doi. Exact tipul de text care îți face chef să-ți cauți personaje și să începi documentarea.
– Gabi
Lectură de weekend: Cele 7 poveşti
În 2003, la aniversarea de 70 de ani, Esquire-ul american a desemnat Frank Sinatra Has a Cold ca fiind cel mai bun articol pe care l-au publicat vreodată. Acum, la aniversarea de 75 de ani, editorii au fost mai generoși și pe lângă capodopera lui Talese, au mai ales șase alte texte cu adevărat senzaționale.
Le puteți citi – integral – aici.
Lista e formată din:
– Frank Sinatra Has a Cold (Gay Talese, 1966)
– The School (C.J. Chivers, 2006)
– The Falling Man (Tom Junod, 2003)
– What Do You Think of Ted Williams Now (Richard Ben Cramer, 1986)
– M (John Sack, 1966)
– The Last American Hero is Junior Johnson. Yes! (Tom Wolfe, 1965)
– Superman Comes to the Supermarket (Norman Mailer, 1960)
Partea cea mai bună e că această decizie de a desemna cele mai bune șapte texte a necesitat încărcarea pe site-ul revistei a ultimelor patru, până acum disponibile doar în antologii de scriitură.
Două portrete. Sau profiluri?
Though I write profiles all the time, I believe some of the assumptions that guide profile-writing need to be reexamined. The idea that drives standard reportorial profiles is that we read and write them to learn about individuals in great depth. When I look back at the profiles I’ve written, I can safely say that none came close to describing who the individual subject really was. That was never my intent.
— Din “The Limits of Profiles” (în “Telling True Stories“), Malcolm Gladwell
“Portret” îmi sună pretențios. Am senzația că dacă spui că ai realizat un portret, te lauzi fără să vrei. “Profil” îmi place mai mult, dar e un cuvânt care în limba română nu are același sens ca în engleză. Și atunci ce sunt articolele în care lumina reflectorului cade pe un personaj principal?
Mai jos, două încercări pe care le-am făcut în Esquire. Primul e profilul (hai să încercăm așa) lui Dragoș Bucurenci (PDF), ecologist inovator, material despre care am mai scris aici și aici. A fost publicat în octombrie. (Foto: Alex Gâlmeanu).
Al doilea e profilul lui Cosmin Alexandru (PDF), învățător de manageri, apărut în martie. (Foto: Roald Aron).
Designul îi aparține lui Raymond Bobar.
Scrisul sau viaţa!
Acest text este scris la repezeală (și este primul draft) – într-o aplicație online care se numește “Write or Die”. WoD te lasă să-ți alegi o unitate de timp în care să scrii și/sau o limită de cuvinte pe care vrei s-o atingi. Dacă te oprești din scris se va supăra pe tine. În funcție de “pedeapsa” aleasă, dacă te oprești, aplicația te va avertiza cu un pop-up, o melodie enervantă sau va începe să-ți șteargă cuvintele.
Eu sunt în acest ultim mod, kamikaze, cu limita de timp de 10 minute. Mai am cam șapte minute să duc acest text la bun sfârșit. Le-am dat cursanților mei o temă pe durata acestui atelier, și anume să-și pună deoparte cel puțin 15 minute în fiecare zi în care să scrie. În 15 minute se poate scrie mult. Se pot scrie paragrafe întregi dintr-un text, se poate clarifica o idee, se poate transcrie o scenă etc. Unul din lucrurile de care ne plângem cel mai des e că nu avem timp să scriem. Dar ne place să ne alintăm pentru că așteptăm ceva ce nu va veni niciodată – ziua ideală.
În care nu ai altceva de făcut, în care ești inspirat, în care nu sună telefonul, în care cafeaua nu se răcește și cineva îți face un masaj la umeri la fiecare două ore. Ziua ideală nu există. Soluția e auto-disciplinarea. Cele 15 minute (sau 10, sau 20) sunt o modalitate de a ne forța să învățăm o lecție: poate nu suntem mereu inspirați, dar putem mereu să ne așezăm să scriem.
Iar ce scriem poate fi un prim draft pentru ceva, un punct de pornire pentru altceva, modalitatea de a ne limpezi niște gânduri. Mai am puțin peste 2 minute. Am scris aproape 300 de cuvinte și am spus cam tot ce-am avut de spus (deci mă voi opri). Nu am făcut pauze de frică să nu-mi șteargă WoD cuvintele. Încercați și voi. Scrisul sau viața.
PS: Puteți vedea aici un tutorial despre cum funcționează această aplicație.
Despre asemănări şi frici
În 2004, într-una din întâlnirile cursului de Advanced Writing pe care îl făceam la Missouri, profesorul ne-a adus o duzină de instrumente; unul pentru fiecare. Fluiere, bongos și chestii care nu făceau mare lucru în afară de gălăgie. La un moment dat, ne-a rugat pe toți să începem să le folosim ““ să suflăm, să batem, să tragem, să gâdilăm. Întâi pe rând, apoi deodată. El făcea la fel, contribuind din plin la haosul din jur.
Când am terminat “concertul”, ne-a spus: fiecare din noi are o voce ca autor. Unii sunt imperceptibili și nu fac zgomot în text. Alții sunt stridenți. Alții zguduie cititorul prin prezență. Trebuie să ne găsim vocea și să învățăm să o stăpânim și s-o folosim în favoarea poveștilor pe care vrem să le spunem.
E una din cele mai bune lecții pe care le-am primit vreodată și una din cele mai personale experiențe pe care le-am trăit într-un mediu academic.
Azi se scriu poveÅŸti electorale
Acum patru ani locuiam în Columbia, Missouri, un orășel de aproape 100.000 de oameni, din care peste 10.000 lucrau pentru universitate, care era – și este – “compania” ce domina orașul. În ziua alegerilor, ziua în care John Kerry încerca să-l bată pe George W. Bush, m-am trezit la cinci dimineață, am făcut un duș și am ieșit pe stradă.
Nu puteam vota, dar vroiam să văd cum votează americanii; trăisem campania de parcă aveam un vot în joc. Mă uitasem la dezbateri cum te uiți la Champions League când ai senzația că echipa ta va face puncte. Am fost la petreceri cu temă politică. Am coordonat și editat un pachet de articole despre cum privesc studenții alegerile (textul despre scrijelelile electorale din toaletele facultății a fost o nebunie). Iar în acea dimineață, vroiam să văd americanii mergând la vot. Am bătut cât se putea bate pe jos din oraș, am făcut poze și am cerut abțibilduri cu “I voted”. Apoi, pe la 9 dimineață, m-am plantat în redacție unde am stat o zi întreagă în fața calculatorului, urmărind cum se adună voturile electorale și încercând să prezic rezultatul folosind o hartă interactivă creată de New York Times.
A fost una din acele zile în care în redacție se stă atât de târziu încât se comandă pizza. Am editat. Am ajutat cu idei. Și m-am trezit scriind un articol mic de opinie pentru ziarul de a doua zi: ajunsesem străinul care avea ceva de spus despre viața post-vot. Am dormit în acea seară la prietena mea și, la trei dimineață, eram singurul din casă care mai era treaz, strâns pe fotoliu, așteptând să văd către cine s-au dus ultimele state.
Astăzi, din București, România, nu am cum să fac cele de mai sus. Dar nici nu pot să înfrânez acest puseu de nostalgie pentru o zi în care fiecare moment era îmbibat în esență de poveste. Sunt curios cum se vor trata alegerile americane în România și dacă publicațiile românești vor găsi soluții să localizeze povestea.
Tot în 2004, în a patra seară după alegeri, am fost la un party organizat de tinerii democrați din campus. Am scris atunci despre asta pentru Euractiv, iar scena arăta cam așa (mă voi abține s-o rescriu):
Lori locuiește într-o casă care se integrează perfect in peisajul străzii. Casa nu pare să fi fost specială niciodată – vopsita într-un alb lipsit de personalitate, cu două trepte dintre care nici una nu pare să scârțăie, o veranda de lemn unde te poți ascunde cu o țigară și o ușă dubla care filtrează țânțari și alte insecte care se bucură de aerul umed care domina vara în Missouri.
Nici măcar “semnul de gradină” cu numele lui John Kerry și John Edwards nu era ceva special, având în vedere că fiecare a treia familie a avut grijă pe parcursul campaniei să-și înfigă preferința politică în gazonul din fața casei.
Sâmbătă noaptea, la patru zile după alegeri, casa lui Lori păstra același alb – doar semnul cu numele lui Kerry dispăruse. Si totuși, casa a devenit pentru câteva ore specială din cauza faptului că Lori a găsit de cuviință să pună alt semn, un semn făcut si desenat de ea cu un marker negru si gros care miroase ușor a spirt: “Interzis republicanilor!”