Lectură de weekend: Despre geniu
Cum definim un geniu? Care sunt calitățile lui/ei? Le-am putea sesiza dacă trecem grăbiți pe lângă posesorul lor?
Întrebări mari pentru un jurnalist. Dar, dacă jurnalistul are măcar ceva din profunzimea subiecților pe care îi investighează, întrebările se pot transforma într-o călătorie de neuitat. Aseară, am citit unul după altul două texte care ating acest subiect. Primul este de Malcolm Gladwell, un explorator devotat al minții umane, care și-a transformat articolele pe care le scrie pentru The New Yorker în două bestseller-uri: The Tipping Point (despre cum un fenomen de nișă poate schimba lumea) și Blink (despre intuiție și deciziile luate pe baza ei). Articolul pe care l-am citit aseară prefigurează noul volum, Outliers, care va apărea în noiembrie și va trata, printre altele, chestiunea geniului. Gladwell e un fin organizator al materialului de care dispune. Și pentru că e un reporter neobosit, are întotdeauna o groază de material.
Articolul din New Yorker, Late Bloomers, este despre diferența dintre geniile care explodează la o vârstă fragedă și cele care au nevoie de zeci de ani să se dezvolte. Noi prețuim de obicei doar geniile din prima categorie și spunem despre a doua că e alcătuită din oameni care au fost genii dintotdeauna, doar că i-am descoperit noi prea târziu. Gladwell însă pune o altă întrebare: dacă există două tipuri de personalitate creativă? Una care știe de tânără ce vrea să spună și una care are nevoie de zeci de ani să-și găsească scopul, înotând prin oceane de nesiguranță?
Una din cele mai bine redate diferențe din textul lui Gladwell – acesta fiind un blog despre scris – este cea dintre Jonathan Safran Foer, copilul-minune al literaturii americane, care a avut nevoie de doar trei zile de documentare ca să-și găsească ancora romanului de debut, Everything is Illuminated, și Ben Fountain, care a avut nevoie de aproape 20 de ani și peste 30 de vizite în Haiti până să poată cuprinde locul în povestirile lui.
Al doilea text, Pearls Before Breakfast, a fost publicat în The Washington Post și a câștigat anul acesta Pulitzer-ul pentru feature writing. Ideea pare simplă: un violonist de talie mondială coboară într-o stație de metrou din Washington, D.C. și cântă șase compoziții clasice. Vor realiza cei peste 1,000 de oameni care trec pe lângă el în 43 de minute ce li se întâmplă?
Citiți textul nu doar pentru răspunsul la această întrebare, ci pentru tehnica jurnalistică: urmăriți cum Gene Weingarten creează suspans, cum reușește să vorbească cu trecătorii și întrebați-vă la final cum se face că un articol de ziar reușește, pornind de la un experiment inocent la gura de metrou, să creioneze imaginea lumii în care trăim și a relației pe care o avem cu ea.
Genial, nu?
PS: Trei dintre cei care au aplicat la Atelierul de la CJI au nominalizat măcar unul dintre aceste texte ca inspirație.
Comments
6 Responses to “Lectură de weekend: Despre geniu”
Leave a Reply
Adaug ÅŸi propun răspunsul lui Weingarten la Weingarten, reacÅ£ia lui când a aflat că ideea poveÅŸtii, recompesată cu Pulitzer pentru „originalitateâ€, nu era nouă deloc.
Mie asta îmi zice două chestii: 1. că ideile circulă (şi e normal să fie aşa); 2. că poveştile nu trebuie să fie unicat, pentru că important e să fie spuse bine.
Ani: Mersi de precizare. Uitasem să includ asta. De acord că puÅ£ine idei vor fi inovatoare. Dar asta nu trebuie să le elimine. Un fost profesor mi-a spus odată: “Ce contează dacă s-a scris despre asta? Tu încă nu ai făcut-o.”
La naiba, am prea multe reviste americane pe care tre sa le citesc in weekend din scoarta virtuala in scoarta virtuala. Iar Esquire tinde sa piarda prima pozitie in favoarea lui Slate…
linkul la pearls before breakfast e broken:(
Khora: L-am rezolvat. Mersi că mi-ai atras atenţia.
[…] pentru că pe acelea chiar n-aÅ£i vrea să le vedeÅ£i, ÅŸi pentru că s-a scris acum o lună despre genii ÅŸi despre Malcolm Gladwell pe blog, vă recomand profilul lui (sau portret) din revista New York. […]