Rămas bun copilărie
Astăzi, ultimul text născut la sesiunea de vară a cursului de jurnalism narativ. Mihaela a ales să scrie despre copilărie, un subiect dificil nu atât pentru că amintirile sunt greu de stăpânit jurnalistic, cât datorită pericolelor care mișună în jurul lui: patetism, nostalgie exacerbată, simplificare etc. Cred că Mihaela a evitat capcanele, scriind un text melancolic dar bine ancorat în prezent, îmbrățișând imaginea idilică a copilăriei dar despărțindu-se de ea în același timp. În plus, Mihaela scrie foarte senzorial ““ textul ei e plin de imagini, sunete, mirosuri și câteva alăturări delicioase.
Citiți la final un dialog cu Mihaela despre cum a scris textul.
==================================
RÄ‚MAS BUN COPILÄ‚RIE
De Mihaela Enache
==================================
Din toamnă va trebui să renegociez prețul biletelor de autobuz. Pentru a obține reducere, trebuie să îndeplinesc una din cele două condiții: ori sunt studentă, ori nu am prieten. Și cum ștampila de pe carnetul de student expiră în septembrie, va trebui să ascund orice dovadă că aș avea o relație amoroasă.
Asta e doar una din glumele celor doi prieteni ai mei, domnul Nicușor și domnul Costicuță, șoferii autobuzului cu care merg de la București la Fălticeni, sau invers. M-am mutat în capitală acum trei ani, și, înainte de a-i cunoaște, am avut de supraviețuit copiilor de țigani care urlă în gura mare, moșilor parfumați cu zer de brânză și tonelor de bagaje ale bazariștilor care umpleau și ultimul culoar de aer. Apoi am descoperit autobuzul de la ora 9. A fost ca și cum aș fi dat cârciuma de la țară pe-o braserie franțuzească. Așa a început Tarsin-ul să lege pentru mine copilăria de viața de om mare și “acasă” de o lume străină. Cei doi șoferi se pricep cel mai bine să alunge călătorilor neliniștea drumului, iar nouă, fetelor tinere, să ne împartă din grija lor părintească. “Ia uite cum dorm fetele astea. Numai Feți-Frumoși probabil că visează!”œ
Dar eu am în continuare coșmaruri. Îmi visez o frică subconștientă că odată ajunsă acasă nu voi mai putea pleca. Nu mai există drumuri, nu mai există autobuze, nu mai am bani, nu mă ia nimeni să mă ducă înapoi la București. Și rămân blocată în orașul din care am vrut atât de tare să plec. În strâmtoarea în care n-am încăput niciodată. Sau, cum a spus și Sadoveanu la vremea lui: “Locul în care nu se întâmplă nimic”¦”œ
Ä‚sta e Fălticeniul în care mi-au crescut ambițiile pe care tata a încercat să le strunească spre realizări mărețe. Spre “cineva-ul”œ care eu încă trebuie să devin. Aici sunt străzile mereu denivelate pe care acum pășesc timid și străină, bolovanul din fața blocului vecin, pe care am pierdut zile și nopți cu Ela analizând băieții care treceau prin fața noastră. Aici e bara de bătut covoare pe care mă imaginam gimnastă și pe care mă zbânțuiam ca o maimuță. Aici e cutia poștală prin găurile căreia încă mă uit: “vreo scrisoare?”œ Dar cine să ne trimită răvașe decât firmele de utilități, sub forma facturilor multicolore. Aici, după ce bag cheia în ușă, mă întâmpină bucuria și îmbrățișarea prelungă a mamei: «Care-i hoț acolo?». Numai ea singură a rămas să însuflețească casa. Toate au rămas cum le știu dintotdeauna: peretele plin cu icoane, tabloul tatei înconjurat de îngerași cu aripi din pene, grădinița zoologică cu animale din pluș cocoțată pe dulap, trofeul Miss Boboc de la bal, raftul cu cărțile de povești, bomboniera cu caramele. Mai sunt toate astea parte din mine, așa cum au fost cândva?
Nu a fost plecarea mea de vină, nu a fost nici plecarea de mult mai devreme a soră-mii. Când ea a intrat la facultate, eu eram abia boboc de liceu. Toate ar fi rămas la fel dacă el n-ar fi plecat. Dacă tata ar fi trăit mai mult decât prin amintiri și dialoguri imaginare. Dacă nu mi-ar fi luat pământul de sub picioare la 18 ani. Era mândru c-a scăpat de minori, iar eu nerăbdătoare să termin clasa a 12-a, să intru la facultate și să-i arăt că pot. Acum s-ar fi lăudat că fetele lui sunt singurele licențiate din familie. Și l-am fi regăsit preocupat de rânduirea vieților noastre. Așa cum era candva…
Mama se apucă și-mi face plăcinte. Mă uit pe geam la casele din depărtare. Plouă mărunt. Aproape c-a venit toamna. În Fălticeni toamna vine mereu mai repede. Și, odată cu ea, mirosul de bostani, de cartofi, de porumb copt. Copt nu pe vatră. Copt în pământ. Belșugul de altădată, pe care l-am știut dintotdeauna. Pe când mergeam toți patru cu noaptea în cap la țară, înarmați cu felurite unelte să ne adunăm proviziile pentru iarnă.
Nu mi-a plăcut niciodată sa scot cartofi. Până acum. Acum, când nu mai am cartofi de scos, când rămân închisă în palate de beton, îmi place la nebunie scosul cartofilor. Scăldatul în țărâna proaspăt scornită și mirosul sacilor prăfuiți legați cu sârmă. Toate năzbâtiile și toate divergențele pe care le aveam cu tata: ba că sunt leneșă, ba că nu fac cum trebuie, erau normalul din viața mea, singura versiune de viață pe care o știam.
Nici la cărat bostani nu-mi era simplu. Mă trimitea tata dintr-o vorbă scurtă și fără drept de apel. Bostanii erau mari și grei, eu mică și visătoare. Și trebuia să-i culeg de pe întreg peticul de pământ: jumătate dat de bunicul, jumătate cumpărat de tata. Apoi să-i duc până la căruță. Sau până lângă sacii cu cartofi. Dar se merita lupta. Pentru că seara, ajunsă acasă, mă îndreptam cu o poftă nebună spre grămada uriașă și portocalie ce aștepta sfioasă.
“Tataaaaaaa!”œ strigam eu. “Unde e bărdița?”œ
“Nu știu, întreabă pe bunicu”™”œ.
“Bunicuuuuuuuuu”™!! Unde ești, bunicu”™? Ah, în șură? A muls maica vaca? Tataie, unde e bărdița? Aa, după șandrama? Mă duc să o caut că îmi trebuie”œ.
Îmi plăcea cu bărdița. Îmi dădea impresia că sunt foarte dibace. Dar și mai mult îmi plăcea când ridicam bostanul până la înălțimea umerilor și apoi îl făceam dintr-o trântitură la pământ. E o adevărată simfonie scârțâitul bostanului bine copt când se crapă. Și apoi dai de grețosul miez și mai portocaliu. Dacă te joci câteva minute cu mâna prin el, sâmburii sunt mai ușor de ales. Spărgeam bostani până se umplea castron cu sâmburi.
“Mamaaaaaa!!”, strigam eu. “Am strâns sâmburi. E gata tava? La pârpâlit în foc cu ei!”œ
Dacă cineva ar putea închide într-un parfum mirosul semințelor proaspăt culese și coapte în rolă, la foc de lemne, m-ar face fericită. L-aș pulveriza în aer ori de câte ori mi se face dor de singurul acasă pe care îl știu. Seara ne adunam pe lângă sobă, la ronțăit sâmburi și stat la taclale. Mai povestea bunicu”™ ceva din tinerețe, mai îl sfădea bunica. Noi râdeam cu gura până la urechi ca cei mai voioși, mai sănătoși și mai îndestulați oameni de pe pământ. Înainte de culcare ne dregeam cu o cană de lapte abia muls și abia fiert. Până la venirea lu”™ nea Ene poveștile erau spuse de flăcările focului din plită, oglindite-n personaje fantastice pe tavan.
Îmi amintesc cât de mare m-am simțit când mi s-a dat și mie o secere să tai păpușoi. După ce se strângeau toți grămadă de pe deal și se adunau sub formă de căpițe în grădina de lângă casă, se adunau băncuțele de prin ogradă și se puneau în cerc, suficient distanțate una de alta. Se aducea și tărăboanța și tot atâtea găleți ruginite. Ne îmbrăcam fiecare cu câte o bondiță, după vârstă și constituție, si uite așa se însuflețea și cea mai ploiasă și mohorâtă zi. Ne apucam de deșfăcat păpușoii. Mai venea Moș Niculai cu o litră de rachiu de încălzea pe amatori. Se povesteau bancuri și năzbâtii. Iar la amiază, bunica, sau cui i-o fi venit rândul să fie gospodină, făcea o mămăligă maaare pe care “o mânca puiul”œ. Puiul gătit cu smântână de care eu nu m-am mai săturat nici până azi. Și uite așa, venea iar seara. Trecea o zi, un anotimp, un an, copilăria mea.
În locul în care nu se întâmpla niciodată nimic, se întâmplau atât de multe”¦
Anul ăsta n-a mai pus nimeni în pământ. Bunicii s-au șubrezit și ei. Grădinile au rămas goale și ale nimănui. Noi ne-am împrăștiat în toate zările. Nu ne mai pasă de proviziile pentru iarnă. Ne unim sporadic și pentru bucăți scurte de timp. Am rămas doar cu o amintire, o mică parte din ceva ce a fost, ce am avut și nu voi mai avea niciodată. Multe s-au dus ca și cum nu ar fi fost, multe s-au uitat, multe nu se mai vor întâmplate.
Bucata asta de viață pe care o iubesc, în care aveam totul și care nu va mai bisa niciodată o țin strânsă la piept. E copilăria mea. E un acasă ce se destramă. Mâine seară, autobuzul meu cu cei doi birjari mă va duce înapoi la București, unde eu încă trebuie să devin cineva. Unde nu am un “acasă”œ și pe nimeni din același sânge, dar în care îmi țes în fiecare zi un alt univers căruia să îi aparțin.
==================================
Un dialog cu Mihaela:
* Cum ai ales subiectul și ce-ai vrut să transmiți?
La început m-am gândit ce vreau să spun despre mine. Apoi, ca de fiecare dată când simt impulsul de a scrie un text, a apărut legătura cu ceea ce mă frământa în acel moment. Vara asta am făcut mai multe drumuri decât de obicei acasă și am simțit nevoia să pun cap la cap toate stările prin care trec, să le dau un nume și să le las să se consume. Odată cu textul am realizat că, de fapt, îmi iau Rămas-bun de la copilărie și că asta e și ceea ce vreau să transmit, conștientizarea trecerii de la o etapă a vieții la alta. Că nu mă mai pot agăța de lumea fără griji în care familia mă proteja și că trebuie să merg mai departe, să-mi construiesc, eventual, un alt “acasă”œ.
* Ce îți place/nu îți place la cum a ieșit? Sau, pusă altfel problema – ce ți-a reușit și ce nu?
Îmi place tot. De fapt, îmi place pentru că a plăcut și altora. Eu singură nu aș fi fost în stare să-l clasific: bun sau slab. E scris de mine, dacă aș fi fost nemulțumită de el, nu i-aș fi dat drumul, aș fi scris altceva sau l-aș fi schimbat. Surpriza a fost că mi-au ieșit lucruri pe care nu mi le-am propus. Știam că trebuie să am un început și un sfârșit, dar nu am gândit o strategie să le leg. Mi s-a întâmplat, și a fost un lucru bun. Nu am rezerve față de text. Poate la nivel de propoziție unele cuvinte se împiedică de altele, dar nimic prea supărător.
* Tehnic, care a fost cel mai greu lucru de făcut?
Cel mai greu a fost să conștientizez că există o tehnică. Eu am crezut că toate lucrurile astea vin natural, ca o răbufnire. Apoi am înțeles că așa cum nici în dans nu poți face orice combinație de pași și nici în mâncare nu poți pune oricare 2, 3, 5 ingrediente, există un anumit fel de a tăia textul, există o schița care să-l construiască, există întrebări la care trebuie să răspundă. A fost o surpriză să-mi dau seama: “a, într-adevăr, nu aveam nevoie de propoziția asta.”œ Să-l supun tehnicii, asta a fost cel mai greu.
* Câte drafturi ai scris până la varianta finală? Care a fost cel mai greu?
Cu ultimele mici corecturi, mi-am numit al patrulea draft. Pentru mine au fost toate ca niște pași dintr-o figură mai amplă. A trebuie să îi fac unul după altul pentru că fiecare rezolva altă problemă. La început am creat textul și ideea, apoi a trebuie să o lămuresc, să îi dau forță să se susțină singură, a urmat șlefuirea de colțuri aspre și o ultimă ștergere de praf și amprente. Poate la al doilea draft am întârziat mai mult, a trebuit să mă uit la text din toate părțile, să îmi dau seama unde șchiopătează și ce anume îi trebuie ca să-l repar.
* Cât de mult te-ai expus prin el? Cât de mult consideri că ai lăsat să se vadă?
Consider că am deschis o ușă suficient de mare punând în cuvinte povestea asta, cine îl citește mă poate vedea în confortul și intimitatea copilăriei mele. E o invitație: hai să-ți arăt cum am crescut eu, ce făceam când eram mică, ce mă făcea fericită, poate așa ai să înțelegi omul care sunt acum. Nu a mai rămas nimic ascuns. Știi că mă certam cu tata, că el nu mai e, că lucram cot la cot cu restul familiei, că acum pământul a rămas necultivat, știi că mai am jucăriile de pluș și știi că mi-e dor de acasă, știi că, de fapt, sunt departe de acasă. Dacă cineva ar citi textul gândindu-se la mine în mod special și nu doar ca pe o poveste, aproape că m-aș simți vulnerabilă.
Comments
4 Responses to “Rămas bun copilărie”
Leave a Reply
Este unul dintre textele mele preferate pe care le-am citit aici pe Ascrie.org. Nu mai spun de farmecul aparte pe care-l are in lectura autoarei :) De abia astept sa mai citesc ceva scris de Mihaela.
Foarte frumos, reuseste sa aiba multa empatie.
Bravo Mihaela! Am spus inca de la curs ca asta e textul meu preferat. Ai reusit sa creezi niste imagini minunate si te-ai construit si pe tine foarte foarte frumos.
Textul tau ma intristeaza, ma bucura, ma face sa ma gandesc la copilaria mea, m-a facut sa povestesc si altora despre el, ce sa mai…e o adevarata reusita!
La cat mai multe!
foarte frumos,imi aduc si eu aminte de bunicii mei cand citesc aceste randuri si park ma regasesc in ele .mergi mai departe scoate o carte