Măria sa drumul
Dan e un împătimit al drumului și a vrut neapărat să transmite acest sentiment în textul pe care l-a scris. Cât timp a lucrat la drafturile acestui material s-a și pregătit pentru aventura auto pe care o prevestește în text. L-am văzut cu toții tot mai bucuros pe măsură ce se apropia plecarea. Iar când s-a întors era de-a dreptul extaziat.
Tot Dan și-a făcut la finalul cursului o autoevaluare destul de drastică. Vorbind despre poveștile pe care le poți spune folosind tehnicile jurnalismului narativ – pe care a ajuns să-l îndrăgească -, Dan spune:
Nu cred că aș putea să scriu așa ceva. Pentru că nu mai cred în oameni. Oamenii m-au dezamăgit, de obicei în mod direct proporțional cu încrederea investită în ei. Am cunoscut o mulțime de oameni minunați (de povești minunate) și câteva lichele (alte povești minunate). Iar acum aș vrea să-i țin pe toți la o distanță respectabilă, acolo de unde nu li se văd defectele. Acolo unde rămân doar potențiale povești minunate.
Citiți la final un dialog cu Dan despre cum a scris textul.
==================================
MÄ‚RIA SA DRUMUL
De Dan Rădulescu
==================================
A început cu o accelerație de începător pe macadamul prăfuit al luncii Argeșului. Au urmat frâne îmbufnate și ore nesfârșite de șofat într-un dreptunghi imperfect. Învățam să conduc pe Dacia albă a bunicului meu. Avea douăzeci și șase de ani vechime, iar eu abia jumătate din vârsta ei. Drumul bolovănos pe care mă zdruncina de zor avea numai linii drepte, intersecții bruște și se ferea de sonde petroliere ruginite, lanuri ponosite de porumb și de malurile betonate ale râului. Era cel mai deosebit drum din lume pentru că era primul.
Pământul bătătorit pe care am învățat să conduc a fost începutul căutării drumului perfect. Mi-am imaginat întotdeauna că este o pătură delicată de asfalt întins prin inima munților. Are benzile demarcate de linii albe strălucitoare și mirosul pajiștilor de munte amestecat cu aroma asfaltului răsfățat de cauciucuri încinse. Din când în când trece pe el câte o mașină ai cărei pasageri sunt acolo din pasiune pentru drum și nu destinație.
Și deodată nu a mai fost nevoie să visez. La televizor am văzut drumul perfect, adorat de trei bolizi și ascuns în inima Alpilor la 2757 de metri altitudine în parcul național Stelvio din Italia. Era gata să-mi dăruiască 60 de ace de păr și 373 de kilometri de relaxare totală. Așa am trecut de la vise la planuri.
Acum camera mea arată precum un comandament de război. Pe monitoare sunt imagini din satelit ale Elveției și Italiei. Pe jos sunt întinse hărți enorme ale celor două țări. Pe pat sunt zeci de foi cu informații despre cele mai înalte drumuri din Alpi, trecătorile și tunelurile lor incredibil de lungi. Acestea au pustiit munții pentru cei care asemenea mie vor să guste din libertatea unei șosele mai importante decât destinația sa. Caut cu mare grijă drumurile ascunse peste tot. Pe lângă trecătoarea Stelvio plănuiesc să mai ajung și la 2830 de metri și la 2750 de metri pe ghețarii Ötztal și Kaunertal în Austria. Așa că urmăresc cu vârful ascuțit al unui creion firicelele albe care se ghemuiesc în păienjenișul de autostrăzi, sate și orășele. Am crezut că sunt ușor de găsit dar GPS-ul le ocolește cu încăpățânare. Într-un final ajung să le alcătuiesc din tot felul de puncte obscure identificate prin coordonate geografice. O foaie plină de cifre este rezultatul muncii mele și tot ceea ce este palpabil din marea călătorie ce urmează.
De când mi-am luat carnetul, în urmă cu opt ani, am început să conduc fără o destinație anume. De la străzile pustii ale Bucureștiului noaptea am ajuns la șoselele părăsite din jur. Primul drum lung ca șofer mi-a dezvăluit miracolul din asfalt și sudoare al cheilor Bicazului. Au urmat șoselele Transilvaniei și cam toate trecătorile din Carpați. M-am învățat cu relaxarea pe care o aduc drumurile fără constrângerea unei destinații anume. Am mângâiat kilometrii nesfârșiți de asfalt. Dar nu aflasem adevărul despre magia drumului. Cheia mă aștepta ferecată într-un tunel din inima Alpilor.
Dar până să-i dezleg tainele i-am învățat lecțiile nescrise. Am aflat de la început că un drum este perfect când este parcurs alături de compania potrivită. Copilotul meu preferat a primit numele de cod Sunshine pentru că asta îmi sugera de fiecare dată când zâmbea. Împreună am explorat o mulțime dintre drumurile superbe ale Ungariei. Am bântuit în jurul lacului Balaton și am fugit spre un viaduct spectaculos de autostradă doar pentru a sfârși în cu totul altă țară. Am urmărit Dunărea până s-a ascuns de noi și am ajuns pentru prima dată pe o bucată din Autobahn-ul german la 220 de kilometri la oră. Indiferent de viteză am învățat de la Sunshine să apreciez drumul înainte de apus. Atunci când lumina este perfectă. Am ajuns să conduc ore întregi spre zenit și să fac mii de fotografii drumurilor mele dragi.
Când mi se face dor de libertate răsfoiesc poze. Am sute de clipe captive. Sunt toate anotimpurile îmbrăcând drumul cu mantia lor ““ un pod înghețat pe lângă Snagov, colinele dulci ale împrejurimilor Branului, asfaltul impecabil al drumului spre Sighișoara, gropile înfiorătoare dintre Predeal și cabana Trei Brazi. Am și o fotografie favorită. Reușește să prindă într-un singur cadru o pădure austriacă de poveste, un bolid negru cu vopseaua sa metalizată strălucind în razele de soare evadate printre copaci și un drum din inima munților care nu era pe nici o hartă.
Apoi am plecat singur aproape 3000 de kilometri. Învățasem unele dintre lecțiile drumului perfect și companie îmi erau un Saab 9-3 negru, muzică selectată atent și aparatul foto. La intrarea în primul tunel din Alpi pe care-l vedeam vreodată muzica din surdină mi-a atras atenția cu o melodie clasică pentru drumurile fără destinație ““ Sweet Home Alabama. În tunelul de 8 kilometrii am coborât geamul și am dat volumul la maxim. M-am bucurat precum un puști de ecoul magic al monstrului de beton din inima muntelui. Drumul s-a transformat în libertate absolută. Totul a devenit clar în spatele volanului unui bolid suedez superb cu Lynyrd Skynyrd în boxe. Atunci am dezlegat definitiv enigma drumului.
Când mă întorc la planurile de viitor verific dacă totul este pregătit. Am sortat o geantă enormă de CD-uri și am pus de-o parte directorul meu de muzică pentru drum. Mi-am pregătit aparatul foto, obiectivele și filtrele. Mi-am luat pe post de copilot pe cel mai bun prieten. Mi-am închiriat cu mare grijă o mașină superbă fără nici un fel de milă față de buget. Toate condițiile par îndeplinite. Acum când tot ce mai aștept este ziua plecării mă mai uit odată pe hărțile care mi-au umplut camera. Știu că o să plec spre cel mai frumos drum dar mai știu că el nu există cu adevărat.
Am știut din totdeauna. Am aflat când bunicul meu m-a învățat să conduc pe marginea Argeșului. Dar nu am vrut să recunosc când am trecut cu frică printre cheile Bicazului. Eram încă încrezător când am străpuns prima dată Carpații pe Valea Oltului. Mai speram că drumul perfect există când am ajuns în vârful Transfăgărășanului. Ultima fărâmă de speranță mi-am pierdut-o în cele câteva clipe în care am fost în aer cu mașina după un dâmb enorm luat în viteză prin dealurile Ungariei. M-am liniștit când am străpuns în viteză Alpii și am înțeles că drumul este pur si simplu libertate. Am înțeles că nu trebuie să ducă neapărat undeva. Am înțeles că viteza este relativă, că muzica de atmosferă are rolul ei, că valorează cineva alături, că lumina apusului este importantă în cromatica drumului și mi-am dat seama că drumul vindecă absolut orice.
Pe drum libertatea ajunge la destinație. Ajung și visele. Pentru că mai sunt câteva zile până când plec din nou spre măria sa Drumul o să visez încă un pic. Văd deja avionul aterizând la Munchen. Acolo sunt întâmpinat de zâmbetul profesionist al fetei de la compania de închirieri care îmi dă cheile unei mașini superbe. O găsesc în parcarea enormă, îi deschid ușa și primul lucru pe care îl fac este sa bag CD-ul pregătit de acasă. De data aceasta totul începe cu The Doors și John Lee Hooker și al lor “Roadhouse Blues”…
“Keep your eyes on the road
Your hands upon the wheel…”
==================================
Un dialog cu Dan:
* Cum ai ales subiectul și ce-ai vrut să transmiți?
Am ales un subiect care să mă acapareze în totalitate. Așa că am scris despre cea mai mare pasiune a mea – drumul. Am vrut să transmit (pe cât posibil) libertatea deosebită oferită de drumurile care sunt parcurse fără constrângerea unei destinații
* Ce îți place/nu îți place la cum a ieșit? Sau, pusă altfel problema – ce ti-a reușit și ce nu?
Textul are dinamismul pe care-l vroiam dar nu am reușit să ating toate aspectele care fac din drum o pasiune și nici nu cred că am reușit îndeajuns să explic cum a apărut această pasiune.
* Tehnic, care a fost cel mai greu lucru de făcut?
Cel mai greu mi-a fost să aleg scenele care vor apărea în varianta finală. Apoi cel mai dificil lucru a fost ca aceste scene să reușească să surprindă esențialul și să formeze o poveste închegată în ciuda scenelor care nu au mai ajuns în draftul final.
* Câte drafturi ai scris până la varianta finală? Care a fost cel mai greu?
Au fost 3 drafturi din care două foarte diferite și unul (cel final) modificat doar la nivelul de finisaje de text.
* Cât de mult te-ai expus prin el? Cât de mult consideri că ai lăsat să se vadă?
În ceea ce privește această pasiune nebună pentru drum, cred că am lăsat să se vadă tot. Mi-am asumat integral riscul de a fi privit (citit) ciudat din cauza unui “hobby” atât de atipic și atât de acaparator.
Comments
7 Responses to “Măria sa drumul”
Leave a Reply
Bravo Dan!
Pe mine m-ai prins cu textul de la primul draft. Ideea drumului ca pasiune m-a cucerit pe loc; cand am vazut si pozele am intepenit in fata monitorului si mi-am promis ca voi ajunge acolo orice ar fi.
Cel mai mult imi plac pasajul cu primul tunel din Alpi si ultimul paragraf.
“Yeah, we’re going to the roadhouse,
Gonna have a real good-time.”
P.S. Astept cu interes sa citesc textul tau nr.2 :D
e misto per ansamblu. dar ce nu inteleg aici si la textul colegei… de ce un limbaj asa simplists si direct? oare subtilitatile de limba, sensurile ascunse pe care cititorul inca le descopera si la a doua lectura, figurile de stil au iesit complet din trend?? totul se rezuma la descriere? la constructii simple a propozitiei si frazei si la superlative?
Mirabela: Mersi de comentariu. Premisa noastra e ca prea multi jurnalisti exagereaza cu figurile de stil si metaforele in textele lor. Povestea e deseori ascunsa sub o patura de nepatruns pe care autorul a intins-o ca sa nu para prea simplu in exprimare. Sigur ca se poate ceva mai spectaculos. Dar constructia clara e primul pas.
de acord cu tine, criti. dar de ce vedem alb negru? exista si nuante de gri.ma refer la subtilitate si un stil pe masura… uf… ca exemplu imi vin in minte acum doar din literatura. Oscar wilde de ex. Ironie fina care reiese si din firhuri de stil… care figuri nu sunt intortocheate sau in execs.. simple, insa cu multe subintelesuri. dar ai dreptate, primul pas este claritatea. astept si al doilea :)
Simplitatea e prima conditie pentru un text bun. “Maria sa drumul” e un text care te si agata.
uf. nu am zis ca nu e. chiar te agata si chiar simt ca autorul a asternut o parte din el pe hartie. ceea ce merita felicitari, pentru ca e o dovada de curaj… nu e usor sa te prezinti in cuvinte, sa iti arati partea vulnerabila… efectul e misto.
ceea ce se simte insa, mi se pare mie ca observato si de asemenea aspirant, este o mica nesiguranta in ceea ce priveste stilul. se stie ca fiecare autor are un stil propriu, o semnatura daca vreti, o tusa personala. spun doar ca se simte o nesiguranta. inca nu si l-a desavarsit si asumat cu adevarat. dar telentul se simte, are potential, repet, in opinia mea.
ceea ce aduca eu este mai degraba o critica la adresa numelor deja consacrate. citesc diferite editoriale scrise de autori “mari” care nu se remarca prin nimic… nu ramai cu vreo senzatie sau stare specifica.. nu este o lume a scriitorului. pentru ca, atunci cand scri practic propui o lume a ta. lumea propusa de text imi plce insa ii reprosez doar o mica nesiguranta, o cautare a identitatii.
‘Sitting in an automobile was where I first remember understanding how drama works … Hidden in the back seat of a sedan, I quickly realized how deep the chasm or intense the claustrophobia could be inside your average family car.’