Tu nu trebuia să dai la păpuşi?!
De astăzi începe o nouă serie de texte produse la cursul de jurnalism narativ (ediția de vară).
Mi-a plăcut din primul moment ideea Anei Maria. Vroia să scrie despre pasiunea ei de o viață, teatrul, și despre examenul care i-a pus capăt (sau, cel puțin, a forțat-o să o pună deoparte). Mi-a plăcut pentru că deseori visăm la ceva și trăim cu frica unei ratări. Foarte puțini sunt cei care au curajul să povestească cum e să ratezi.
Ana Maria a făcut-o și a făcut-o frumos și a făcut-o clinic. Unele anecdote din timpul examenului te fac să strângi din dinți și să-ți dorești s-o scoți din sală cu mâna ta.
Dar acest eseu personal, indiferent de cât de dureroasă ar fi fost ratarea, e dovadă că Ana Maria a început s-o accepte și s-o cucerească. Ce-mi pare rău e că nu ați auzit-o citind textul cu voce tare. Timbrul vocii, decisiv pentru examenul despre care povestește, dă textului o savoare nebănuită. Poate, odată, Ana Maria va înregistra acest text și-l vom și putea asculta.
La final puteți citi și un scurt dialog cu Ana Maria pe marginea textului.
==================================
TU NU TREBUIA SÄ‚ DAI LA PÄ‚PUȘI?!
De Ana Maria Ciobanu
==================================
Totul a început cu Eminescu.
La 4 ani am descoperit volumul mare și gri din sufragerie din care recitam zilnic “Venere și Madonă” până mă durea gâtul: “Suflete de-ai fi chiar demon, tu ești sfântă prin iubire…”
În prima zi de școală, când toți copiii stâlceau “Cățeluș cu părul creț”, m-am ridicat în picioare și am răcnit: “Ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este, lume ce gândea în basme și vorbea în poezii”. Învățătoarea, siderată, a chemat-o pe mama la școală.
După ce am ajuns la Clubul Copiilor am început să-mi înțeleg pornirea artistică mult mai bine. Balet, teatru, dans modern, aerobic, marionete – toate îmi făceau cu ochiul și nici una nu-mi dădea voie să renunț la cealaltă.
La cursurile de teatru, fiind nou venită, mi s-a dat un rol micuț pe care l-am învățat într-o singură zi. Eram Floarea și trebuia să fiu gingașă și jucăușă. Plictisindu-mă, am memorat toată piesa și după o săptămână am reușit să obțin rolul principal – Prichindel. Parcă mi-a apăsat cineva un buton de care nu știam. “Teatru, asta e. Asta voi face”, mi-am zis. “Voi fi aplaudată pe marile scene ale lumii”.
Când am aflat că înainte să intre la facultate, Florian Pittiș recita cu creionul în gură pentru a-și îmbunătăți dicția, am simțit că am dat peste o mare taină. Îmi închipuiam că îmi voi construi cea mai grozavă voce. În clasa a V-a nu a fost zi în care să nu îmi umplu gura cu creioane, salivă și versuri.
Am început timid cu Five O’Clock care s-a dovedit un succes, am continuat cu poezii și dansuri și am încheiat cei 8 ani de generală printr-o reprezentație de zile mari: “O scrisoare pierdută”, cu costume, decor și zile fixe de repetiții. Am fost o Zoe Trahanache costumată ca la carte și bocăneam apăsat cu tocurile pe parchetul clasei. A fost nemaipomenit să-l văd pe Cațavencu îngenunchiind să-mi sărute mâinile în timp ce eu îi demonstram vasta mea generozitate: “Ești un om rău… mi-ai dovedit-o… Eu sunt o femeie bună… am să ți-o dovedesc.”
Timp de 3 luni m-am torturat cu un exercițiu de respirație menit să mă învețe să vorbesc din piept și nu din gât. Cu picioarele pe perete și capul atârnând, trăgeam adânc aer în piept și apoi îmi repetam replicile. În afară de a-mi coborî sângele în cap și de a ameți nu știu dacă realizam altceva.
În liceu adevărata mea scenă era stația tramvaiului 5 unde repetam în fiecare dimineață fel și fel de bolboroseli. Pentru dicție. Cu mintea plină de “ti-pi te-pe ta-pa ta-pa ta-pa to-po tu-pu” și “i-ri le-re la-ra la-ra la-ra la-ra lo-ro lu-ru”, capre, sași, saci și alte personaje, stârneam zâmbete și uimire cu un simplu “Bună ziua”.
Habar n-aveam că vorbesc prea subțire și nu mă deranja că băieții mai mari îmi spuneau Mimi sau Memo (după roboțelul din “Cartea Cărților”). Credeam că mă avantajează. M-a ajutat să ajung redactor la o revistă pentru copii, unde am prezentat evenimente, am înregistrat povești audio și m-am alăturat pentru o vară clovnului Pompilică, modelând baloane și făcând teatru de păpuși.
Când în sfârșit m-am înscris la admitere am fost entuziasmată la culme. De-abia așteptam toamna repetițiile și spectacolele; așteptam să vină El și să îmi arunce trandafiri albaștrii pe scenă, să îmi încep zilele cântând: “regardez moi je suis le plus beau du quartier!”
Apoi a venit examenul. Mi-l amintesc de parcă acum aș fi coborât de pe scenă.
***
În teatrul Cassandra roiesc tot felul de personaje ciudate. Candidații se plimbă înfipți, vorbesc tare și intimidant sau stau prin colțuri bolborosindu-și replicile. O fată cu un look a la Sinéad O’Connor târăște după ea o chitară și ne privește pe toți ușor nedumerit și trist. Îmi e simpatică și aș vrea să-i vorbesc, să o întreb de repertoriu și să-i spun că are niște bocanci excepționali. În timp ce mă gândesc la asta fumez, mă maimuțăresc, vorbesc mult, tare și prost. Nu apuc să o văd intrând la examen.
După vreo 20 de minute și șase țigări ale mele, iese cu capul în pământ. Înțeleg că nu a fost bine și mi se pune un nod în gât. Câțiva posibili viitori colegi îmi spun să mă odihnesc ca să nu rămân fără energie pe scenă, dar mi-e prea frică să tac și să rămân singură cu toate speranțele pe care le-am agățat de ziua asta.
După mai bine de 2 ore îmi desfac al doilea pachet de Lucky. Liniștea mea e ancorată în țigări și conversații. Dacă renunț la astea voi fi o altă candidată la teatru care leșină înainte de a urca pe scenă.
După încă două ore aud: “Se pregătește Ana Maria Ciobanu…”
Mai trag un fum disperat, îmi adun tremurând dosarul de repertoriu și amestecând în gând 3 rugăciuni diferite mă îndrept către foaierul teatrului. Domnul care adună buletine și care le înapoiază celor picați îmi spune să nu fiu emoționată, să zâmbesc, să privesc în ochi membrii comisiei. Bâigui un răspuns și el capătă privirea uimită pe care o au în general oamenii când mă aud vorbind pentru prima oară. “Dar tu nu trebuia să dai la păpuși?”
Îmi face semn să-l urmez și mă conduce în întunericul sălii de teatru. Trag aer în piept, îmi montez un zâmbet cât mai drăgălaș și nechez: “Bună ziua”.
“Poftim?!”, exclamă amuzat un membru al comisiei.
Repet salutul și mă îndrept către scenă. Mi se spune să stau cum vreau- fie în picioare, fie așezată. Unul dintre profesori pare amabil. Mă întreabă câți ani am, de ce dau la teatru, cu ce mă ocup. Pare interesat de revistă și spectacolele pe care le prezint acolo.
Discuția nu mă liniștește. Domnul amabil mă invită să încep cu ce poezie vreau. În loc să încep cu ceva haios, cum ar fi “Mi-am chemat îngerul meu păzitor și i-am zis: pe unde umbli, mă bodyguard nenorocit?” eu mă arunc în “O tu, eu te doresc, tu moarte, vino, ia-mă!”
Asta le mai lipsea; un glas ascuțit implorând moartea – încă puțin și o chemau ei. Pe la a cincea strofă mi se recomandă să recit poezia de dragoste. Smiorcăit și trist, nicidecum pasional și plin de speranță cum îmi propusesem, încerc cu: “Sărută-mi ochii grei de-atâta plâns, Doar sărutarea ta ar fi în stare, Să stingă focul rău ce i-a cuprins, Să-i umple de iubire și de soare“.
Doamna din comisie mă privește neîncrezătoare.
La fabulă prind curaj pentru că sunt stăpână pe toate personajele și le pot interpreta pe patru voci de toată frumusețea. Încep să sper văzând că profesorii mă ascultă. Nu apuc să îmi termin însă acest gând că domnul amabil îmi recomandă să le povestesc o întâmplare tristă din viața mea.
Le povestesc ceva ce mă face repede să lăcrimez, dar nu mă simt patetic. Simt că în sfârșit sunt eu, mă recunosc și abia acum deschid cu adevărat ochii. Numai doi dintre membrii comisiei mă privesc și mă cuprinde o răceală infernală. Spre surprinderea mea sunt invitată să mai recit și alte poezii. Șapte la număr.
Vine momentul cântecului și văd zâmbetele uimite ale profesorilor din fața mea la auzul versurilor. “Veronicaaaa fată bună și cuminte”.
Un singur gând mă sâcâie: “Ce-o să fac de mâine?”
Unul din membrii comisiei apasă un buton, se aude piesa lui Moby și trebuie să dansez. Un dans drăcesc, agitat și lipsit de control se desfășoară pe scena Teatrului Cassandra; un dans al uitării, și al nepăsării, al resemnării înainte de final.
Domnul simpatic îmi mulțumește și îmi urează succes: “Du-te și la păpuși! E săptămâna viitoare admiterea…”
***
Au trecut 2 ani de la reprezentația mea de pe strada Franceză și forumul studenților la UNATC râde de mine. Mă are acolo, vorbind despre repertoriu, despre vise, despre emoții și despre cum am picat la cel mai important examen din viața mea. Eu am ieșit din scenă și nu am avut curaj să mă întorc. El a continuat să adune amintiri și speranțe. Citind cuvintele unor oameni care nu m-au întâlnit niciodată, dar care m-au auzit, mă întreb și acum dacă ar fi trebuit să mă duc “la păpuși”:
“Anul trecut a fost o fată care avea aceeași problemă: vocea foarte subțire, o voce superbă după părerea mea. Din câte știu eu a picat din cu totul și cu totul alte motive decât proba de canto. Numele ei de user este Ana Maria. citește la topicul : cum am picat…(nu mai știu cum) intră și pe linkul cu liliput să vezi ce voce superbă are chiar dacă e subțire.”
“Ai dreptate sammy. Ana Maria are o voce suuuuuper. Eu o am un pic mai accentuată… dar ce s-a întâmplat cu ea? a intrat până la urmă la actorie? Acum înțeleg de ce i se spunea să se ducă la păpuși… Dar îmi place la nebunie vocea ei…”
==================================
Un dialog cu Ana Maria:
* Cum ai ales subiectul și ce-ai vrut să transmiți?
Mi-a fost destul de ușor să îl aleg pentru că implica să povestesc una dintre cele mai puternice experiențe din viața mea. Nu mai povestisem niciodată cu atâtea amănunte cum s-a desfășurat examenul meu de admitere la teatru.
Am vrut să transmit ce înseamnă să îți dorești enorm un singur lucru, ce înseamnă să îți închipui atâta vreme că dacă vrei ceva cu adevărat sigur se va întâmpla și cât de diferit se poate desfășura totul când te afli la un pas de a-ți împlini visele.
* Ce îți place/nu îți place la cum a ieșit? Sau, pusă altfel problema – ce ti-a reușit și ce nu?
Îmi place cum am descris examenul și faptul că am reușit să fiu foarte sinceră pe tot parcursul eseului.
Nu sunt foarte mulțumită de impresia generală pe care mi-o lasă textul, în sensul că nu cred că reușesc să țin cititorul lângă mine în fiecare moment și nu sunt sigură că reușesc să transmit suficientă emoție pentru ca eseul meu să însemne ceva și pentru un om care nu și-a dorit vreodată să dea la teatru.
* Tehnic, care a fost cel mai greu lucru de făcut?
Trecerea de la cele peste 3.000 de cuvinte care reprezentau draftul 1 la cele 1.800 câte au fost în draftul 2. Mi-a fost foarte greu să renunț la anumite paragrafe, momente, citate și să reușesc să găsesc firul central al textului. Am rătăcit multă vreme printre rânduri, fără să găsesc un fir narativ.
Foarte greu a fost, de asemenea, să scap de senzațiile mixte pe care le aveam în legătură cu acest episod. Am fost la câțiva pași de a mă înscrie din nou la teatru și la alți câțiva de a decreta că teatrul nu e pentru mine. Răzgândirile acestea nu mă ajutau deloc să găsesc ideea centrală.
* Câte drafturi ai scris până la varianta finală? Care a fost cel mai greu?
Trei și jumătate. Cu siguranță draftul 2 a fost cel mai dificil pentru că a reprezentat o schimbare radicală. Draftul 1 este un mult prea lung prilej de amuzament acum.
* Cât de mult te-ai expus prin el? Cât de mult consideri că ai lăsat să se vadă?
Am expus unul dintre cele mai importante capitole din viața mea, dar a fost plăcut pentru că au trecut doi ani de atunci și dezamăgirea, furia, tristețea, nu mai sunt la fel de proaspete. Cu siguranță dacă aș fi scris acest text la câteva zile după examen, m-aș fi expus în feluri de care nici nu sunt conștientă acum. Într-un fel îmi pare rău că nu am scris mai mult atunci, aș fi avut un material grozav pentru eseul de acum.
Am lăsat să se vadă tot ce mi-am amintit că am simțit și am făcut atunci. A fost poate și un exercițiu cu mine pentru că după examen, de supărare, m-am ferit să privesc totul obiectiv și nu am avut curaj să disec situația.
Comments
10 Responses to “Tu nu trebuia să dai la păpuÅŸi?!”
Leave a Reply
Minunat text.
Dupa ce l-am terminat, mi s-a facut pofta sa il iau de la capat(pentru mine asta e semnul clar ca m-am atasat de text). L-am recitit. Mi s-a parut la fel de proaspat si de intens, chiar daca nu mi-am dorit niciodata sa dau la teatru :)
Sper sa nu se simta nimeni ofensat(a), insa textul nu transmite niciun sentiment intens is concret. In afara de usoara nota de auto-ironie care apare de multe ostentativ, singurul sentiment care raszbeste relativ clar este unul de auto-compatimire, o auto-compatimire care cerseste dupa empatie si intelegere. In general, un text care povesteste o experienta personala, cred eu, este de preferat sa transmita sentimente intense, poate frustrari, poate furie, poate euforie, poate chiar ura. Orice, sentiment sa fie. Prefer sa simt, nu sa fiu pusa in fata unei terapii a scriitorului care incearca sa rationalizeze si sa-si justifice siesi un esec. Dar aceasta este o parere subiectiva.
Frumos text. Minunat
Un text care povesteste o experienta personala, cred eu, este de preferat sa transmita sentimentele care au existat, nu sa le inventeze pe cele care ar da mai bine!
Deja-vu. Doar ca la mine nu a fost vocea. “Domnisoara, talent aveti, ne-a placut cum v-ati prezentat, daaaar va dezavantajeaza statura. N-ati vrea sa incercati la papusi?” Si inca de doua ori.
hei! va multumesc tare mult tuturor! Evident ca aprecierile voastre mi-au facut ziua mai frumoasa.
Mirabela, apreciez ce mi-ai scris pentru ca imi demonstreaza inca o data cat de diferiti sunt cititorii:) Recunosc ca m-au frapat impresiile tale si ca nu m-am regasit in ce ai descris tu; e cu atat mai interesant asa.
Iti pot spune cu siguranta ca nu a fost vorba de terapie sau de justificarea unui esec pentru ca am incercat sa uit complet de perspectiva pe care o am acum si sa ma intorc in trecut complet. Nu am scris nimic din prezent, in afara cuvintelor de final, care nu imi apartin.
La partea cu simtitul, iti dai seama ca imi pare rau ca nu a ajuns la tine. Bineinteles ca putea fi scris furios, plin de frustrare si resentimente. M-am ferit de starile astea atunci si m-am ferit de ele si in scris…o fi mecanism de autoaparare(nu stiu), dar din moment ce nu le-am simtit, nu am vrut sa-mi scriu textul asa. Poate data viitoare:) Cine stie daca mai dau la teatru inca o data ce text frustrat ar iesi?! :))
Cristi,iti multumesc tare mult si tie pentru ca l-ai publicat:)
Imi place eseul tau pentru ca ai reusit sa creezi un text care curge si care are consistenta. Si imi place impartirea lui pe doua “scene” – mi-ai aratat ca cititor de unde ai plecat, de ce este/era teatrul important pentru tine si apoi ai povestit examenul. Ai surprins starile de anxietate si de nerabdare pe care le-ai avut inainte de examen, fara sa le numesti – le-ai descris si ai reusit sa imi creezi imaginea ta din acea zi. Mi-a placut si alternanta intre pasajele in care povesteai intr-un ritm mai alert anumite aspecte, pasaje care sunt urmate apoi de altele in care ritmul este mai lent. Este un stil de a povesti care pe mine ca cititor ma prinde si ma face sa urmaresc textul pana la final. Si poate mai incerci la teatru – fie el si de papusi! (am vazut niste reprezentari frumoase prin Sibiu)
[…] scrise de Ana Maria Ciobanu într-un e-mail, pe marginea ideii “De ce scriu.” Asta vara eu chiar credeam ca pe […]
Un text extraordinar de frumos! Felicitari!