Eu cu sora mea mai mare
Descopăr cu plăcere că fiecare sesiune de cursuri întărești niște stereotipuri, și spun asta cu drag. Printre ele este textul cameleon, din ce în ce mai schimbat la fiecare draft. Nu vorbim de detaliat și îmbunătățit o idee existentă de la început, ci de o luptă crâncenă de-a săpa prin hățișul de cuvinte după un înțeles.
Asta a făcut Andreea. Textul ei a devenit mai complex și mai profund la fiecare draft. Probabil, dacă nu trebuia să ne oprim la un moment dat, ar fi putut merge și mai departe. Dar și așa e o mostră specială de scriitură, care ilustrează nu doar travaliul de scriere ci și cel de auto-documentare și cizelare a înțelesului textului.
Citiți la final un dialog cu Andreea despre cum a scris textul.
==================================
EU CU SORA MEA MAI MARE
De Andreea Pavel
==================================
E o seară de miercuri. Mă învârt de 10 minute după maică-mea, care se învârte de 20 de minute după Adelice, plodul de 2 ani al soră-mii, și reușim, într-un sfârșit, să mergem în baie pentru a mă vopsi. Stau cu un picior în burta Adelicei și cu o mână încerc să o gâdil, totul ca să ne putem facem “treburile femeiești”.
“Andreea, tu de ce nu ai păr aici?”, mă întreabă mama speriată.
“Lasă-te de glume d-astea, că nu ține!”, i-o retez eu.
“Mami… nu glumesc, pune mâna.”
Vocea asta speriată mă face să văd totul într-o lumină dramatică. Duc mâna la cap și ating locul indicat de mama. E într-adevăr neted, ca-n palmă. Descopăr, siderată, că am în cap 2 “găuri,” de mărimea unor nuci.
Lectură de weekend: Maria Dinulescu (din Esquire)
Portretul pe care i l-am făcut Mariei Dinulescu în numărul de iulie-august al Esquire e un text la care țin mult. Pe lângă personajul în sine, despre care puteți citi în articol, îmi place acest profil pentru că:
– Maria mi-a acordat un acces nesperat la viața ei. Am fost împreună la cumpărături, la o discuție despre un scenariu și apoi la o noapte de filmare. E greu să nu produci un text reușit când ai ocazia să observi atâtea momente.
– am lucrat după o schemă. Vezi imaginea de mai jos.
– deschiderea ultimei scene s-a născut dintr-un exercițiu de scris făcut la cursul de jurnalism narativ. Le-am dat cursanților 10 minute să-și pună personajul despre care scriau într-o “scenă” în care l-au observat. Am scris alături de ei; scheletul deschiderii părții numărul cinci din text e în caietul pe care îl car cu mine la curs.
Fotografiile au fost făcute de minunatul Alex Gâlmeanu. Design de Raymond Bobar.
Măria sa drumul
Dan e un împătimit al drumului și a vrut neapărat să transmite acest sentiment în textul pe care l-a scris. Cât timp a lucrat la drafturile acestui material s-a și pregătit pentru aventura auto pe care o prevestește în text. L-am văzut cu toții tot mai bucuros pe măsură ce se apropia plecarea. Iar când s-a întors era de-a dreptul extaziat.
Tot Dan și-a făcut la finalul cursului o autoevaluare destul de drastică. Vorbind despre poveștile pe care le poți spune folosind tehnicile jurnalismului narativ – pe care a ajuns să-l îndrăgească -, Dan spune:
Nu cred că aș putea să scriu așa ceva. Pentru că nu mai cred în oameni. Oamenii m-au dezamăgit, de obicei în mod direct proporțional cu încrederea investită în ei. Am cunoscut o mulțime de oameni minunați (de povești minunate) și câteva lichele (alte povești minunate). Iar acum aș vrea să-i țin pe toți la o distanță respectabilă, acolo de unde nu li se văd defectele. Acolo unde rămân doar potențiale povești minunate.
Citiți la final un dialog cu Dan despre cum a scris textul.
==================================
MÄ‚RIA SA DRUMUL
De Dan Rădulescu
==================================
A început cu o accelerație de începător pe macadamul prăfuit al luncii Argeșului. Au urmat frâne îmbufnate și ore nesfârșite de șofat într-un dreptunghi imperfect. Învățam să conduc pe Dacia albă a bunicului meu. Avea douăzeci și șase de ani vechime, iar eu abia jumătate din vârsta ei. Drumul bolovănos pe care mă zdruncina de zor avea numai linii drepte, intersecții bruște și se ferea de sonde petroliere ruginite, lanuri ponosite de porumb și de malurile betonate ale râului. Era cel mai deosebit drum din lume pentru că era primul.
Pământul bătătorit pe care am învățat să conduc a fost începutul căutării drumului perfect. Mi-am imaginat întotdeauna că este o pătură delicată de asfalt întins prin inima munților. Are benzile demarcate de linii albe strălucitoare și mirosul pajiștilor de munte amestecat cu aroma asfaltului răsfățat de cauciucuri încinse. Din când în când trece pe el câte o mașină ai cărei pasageri sunt acolo din pasiune pentru drum și nu destinație.
Esquire România, Octombrie 2008
Despre articolul de copertă al Esquire-ului de octombrie (pe tarabe într-o săptămână) am scris deja o gramadă. Nu am scris despre omul din articol, dar am scris un foileton în cinci episoade despre procesul care a dus la nașterea textului.
A sosit timpul să aflați și despre cine era vorba. Personajul meu e Dragoș Bucurenci, care astăzi conduce asociația MaiMultVerde. Spun “astăzi” pentru că nu poți vorbi despre Bucurenci fără a stabili ce moment e la mijloc. Mulți știu de el, mulți l-au văzut la TV, mulți l-au citit și mulți au rămas cu întrebarea: E Bucurenci pe bune? Sau, cum mi-am permis să formulez întrebarea în titlu, Poți avea încredere în acest om?
Ce am încercat să fac în acest text e nu doar să argumentez un răspuns la această întrebare (pe care eu mi l-am dat – aflați citind care e acesta), ci să încerc (subtil) să conving cititorul că dacă Bucurenci va continua să lucreze și să creeze în ritmul în care o face acum, această întrebare va fi una la care mulți dintre noi va trebui să răspundem.
Sub titlu e șapoul acestui text. Îl reproduc mai jos în întregime.
Dragoș Bucurenci a tânjit să scape de copilărie. Nefiind bun la nimic anume, s-a risipit în toate: fizică, chimie, filosofie. A renunțat la facultate pentru o slujbă. A dublat regimul de club cu un regim de vicii: alcool, tutun, iarbă, K, pastile. A publicat zeci de articole, a scris o carte și a fugărit trenduri. A devenit vedetă de televiziune și copilul teribil care s-a duelat cu intelectualimea română în interpretarea comunismului. A preluat Salvați Dunărea și Delta și a făcut din ea cea mai puternică organizație de mediu din țară. S-a construit pe sine ca brand cu atâta sârg încât lumea a uitat că el se ocupă de ecologie. “Tu ești pretutindenar”, i-a spus un profesor în liceu. “Asta o să te piardă pe tine.” Astăzi, la 27 de ani, Bucurenci conduce MaiMultVerde, o asociație ecologistă care reinventează modul de funcționare al unui ONG. E hiper-competitiv, tranșant, nemulțumit, pedant, vanitos, idealist și hotărât să domolească pretutindenarul din el, ca să poată termina ce începe.
Bucurenci e doar unul dintre cei 15 oameni pe care i-am identificat în acest număr ca fiind “inovatorii“: oameni care inspiră, provoacă și schimbă lumea în care trăim. Într-un pachet fantastic de 30 de pagini, îi veți mai cunoaște printre alți pe Ion Băraru, profesorul care e “de vină” pentru succesele atâtor liceeni români la concursurile NASA, Răzvan Penescu, fondatorul portalului de cultură Liternet sau Victor Velculescu, un doctor în genetică care caută un tratatment pentru cancer. În același pachet, veți putea vedea proiecte realizate de artiștii Iosif Kiraly și Ciprian Mureșan.
Și mai e ceva. (Numărul acesta e ultimul la care am contribuit ca senior editor) așa că mă simt dator să punctez textele care mi-a făcut plăcere să le “ating”). Tot în acest număr găsiți un portret făcut de Dia Radu lui Sergiu Nicolaescu, cel mai longeviv și productiv regizor român. În acest text veți găsi un Nicolaescu neliniștit și neîmpăcat. La 78 de ani, cu zeci de filme în spate, regizorul se simte nedreptățit de critică și de noua generație a filmului românesc.
Tot în numărul de octombrie:
–Medeea Marinescu îți spune 10 lucruri pe care nu le știi despre femei.
– Ce am învățat: Justin Capra.
– Brăduț Ulmanu despre București.
– O glumă bună spusă de Daiana Anghel.
* Design: Raymond Bobar.
Fotografie de weekend (20.09.2009)
Andrei îmi e prieten de mai mulți ani de cât e fotograf. Când l-am cunoscut, nu știa să facă decât poze la zile de naștere cu o săpunieră, iar eu nu știam să scriu decât opinii vehemente. De atunci a trecut ceva timp. Andrei e acum unul dintre cei mai buni fotojurnaliști români – și cu siguranță unul dintre cei mai muncitori.
Mă bucur că și-a găsit în sfârșit timp ca să-și adune o parte din fotografii pe un site. Le găsiți la andreipungovschi.com.
Ce-l face pe Andrei special e dorința de-a fotografia povești. De asta stă cu un subiect până reușește să-i spună povestea într-o serie de fotografii. Am apucat să lucrez doar odată cu el de când s-a întors în țară anul trecut, dar a ieșit o poveste mișto: un articol despre echipa de fotbal american Bucharest Warriors. Găsiți articolul, așa cum a apărut în Esquire, aici.
PS: Blogul foto a lui Andrei – mai puțin ordonat dar la fel de minunat, e aici.
PS 2: Warriors au meci duminică contra unei echipe din Minsk.
Ce am învăţat (de la curs în vara lui 2008)
Ieri am ținut ultima sedință din sesiunea de vară a cursului de jurnalism narativ de la CJI. E momentul în care fiecare cursant împărtășește cu restul ce a învățat și care e prioritatea lui/ei de acum încolo. Pentru mine e momentul în care evaluez dacă premisele cu care am pornit cursul au fost acceptate. Le-am spus în prima zi că pentru mine scriitura ține mai puțin de talent cât de răbdare și meșteșug.
A scrie, i-am provocat, e:
– un proces;
– a citi;
– a gândi;
– a rescrie;
– a renunța la ideea că muzele te vor inspira;
– a greși.
Iată ce au avut de spus cei care au trecut prin cursul de vară:
* Am descoperit și m-am lăsat convinsă că scriitura nu e un moment de inspirație, e, într-adevăr, un meșteșug. Ä‚sta e cel mai important lucru dobândit. Că nu muza face jocurile să meargă, ci strategia de a construi povestea. Acum știu că scriitura nu e a “oamenilor aleși”œ cum credeam până acum, ci a oricui are de investit un strop de pasiune.
* Consider că am dobândit rigurozitate. Am înțeles că nu se rezumă totul la fler, talent, noroc, inspirație etc. și că succesul stă de fapt în munca enormă pe care trebuie să o depui în documentare, planificare și scriere. Am dobândit mai multă atenție la detalii, am învățat să ascult mai bine, să recitesc un text cu voce tare până când sună cât mai cursiv, cât mai muzical. Pe scurt cel mai important lucru pe care l-am învățat este faptul că întotdeauna se poate “și mai bine” și că trebuie să îți impui niște standarde realiste dar suficient de ridicate încât să te provoace să îți depășești limitele și să muncești cu adevărat la un text.
* Povestea e o construcție pentru care ridici fiecare cărămidă și mesteci mortar, cauți cea mai bună combinație doar-doar s-or lipi ca un întreg. E o casă în care încerci să atragi câți mai mulți curioși, îi plimbi, le arăți confortul, le arăți zonele de joacă, le arăți cotloanele, presori pe alocuri mici pocnitori-surprize pentru ei și apoi îi conduci spre ieșire sperând că au sufletul la gură.
* Am învățat că a scrie un text bun înseamnă a re-scrie ceea ce ai scris, având în minte cititorul, ceea ce își dorește el și modul în care percepe textul. A urmat apoi lecția despre documentare, despre ceea ce înseamnă interviul și despre importanța obținerii cât mai multor informații despre persoana pe care o ai în față, pentru a putea reda apoi o imagine reală.
* Am învățat despre cât de greu este să faci oamenii să vorbească despre lucruri cu adevărat importante. Am învățat că orice etapă de scriere parcursă în fugă se reflectă în text. E nevoie de timp, de răbdare, de concentrare, de perseverență pentru a crea un text valoros.
* Mi-a plăcut faza cu feedback de la colegi: m-a distrat și mi-am îndeplinit dorința să citesc și textele celorlalți.
* Poate să sune melodramatic sau numai bun de un scenariu de film categorie B dar cel mai valoros lucru pe care l-am primit de la curs este încrederea. De acolo vine determinarea necesară abordării unui asemenea stil de jurnalism. Tot un lucru important este faptul că am conștientizat cât de mult este de muncă și cât de important este să fie totul cât mai bine planificat. Nu mă așteptam în nici un caz la story-board-uri, fișe, zeci de ore de înregistrări, poze, filme, etc. Privit din exterior totul părea foarte simplu. Acum pare îngrozitor și în același timp minunat de complicat.
*Am aflat cum funcționez eu atunci când scriu. Care îmi sunt punctele slabe și unde stau lucrurile mai bine. Până înainte de curs, puteam să intuiesc, dar acum lucrurile sunt clare. A fost bine și să văd câte dintre probleme sunt numai ale mele și câte sunt cele cu care ne confruntăm cu toții.
* Am să insist exact pe aceea parte pe care o ignoram înainte să fiu la curs – documentarea și organizarea. Am înțeles cât de esențiale sunt încât am să uit pentru moment de faptul că în trecut aș fi preferat să-mi cizelez cuvintele decât ceea ce se află în spatele lor.
* Am învățat că poveștile nu doar se spun, ci trebuie să spună ceva.
Găsiți aici mai multe “lecții” de la cursurile anterioare.
Când cititul (de jurnalism) e o experienţă
Uneori mă întreb de ce îmi plac așa mult autorii permanenți care scriu pentru Esquire-ul american. Vezi Scott Raab, Tom Junod, A.J. Jacobs, Chris Jones etc. Sigur că mai am mulți alții pe care îi citesc indiferent de ce și unde scriu (Malcolm Gladwell, David Sedaris, Michael Patterniti, David Remnick etc).
Dar pe aștia simt că îi cunosc. Citind un interviu minunat cu unul dintre ei, Tom Chiarella, mi-am dat seama de ce. Pentru că lucrează pentru un redactor șef care nu vrea să publice articole scrise după o formulă. Vrea să fie surprins. Chiar dacă nu iese. Vrea texte scrise într-un mod care te mișcă într-un fel – fie că e de bine, fie că e de rău.
Imaginați-vă un editor cu care stați de vorbă despre un material, iar el face cum spune Chiarella că procedează David Granger:
David Granger always says is “Don’t come back with a magazine article.” He wants something new and different, something that ultimately could challenge the conception of what a magazine article is.
În România, ne plângem cu toții – ziariști de revistă, de online, de ziar – că lumea nu citește. Dar noi suntem rareori dispuși să le oferim un alt gen de experiență. Eu sunt printre cei care cred că majoritatea jurnaliștilor sunt comozi. Nu leneși neapărat. Dar comozi. Și comoditatea nu tinde să creeze experiențe și texte memorabile.
Citiți restul interviului cu Chiarella aici. Vă mai îmbiez cu un fragment în care vorbește despre portretizat celebrități:
My friend Scott Raab — he’s also a writer at large — and I talk about this. When the car’s coming to pick you up to go talk to a celebrity, it’s a sickening, deadening moment that makes you feel utterly inadequate. Every writer knows this.
It doesn’t matter who you’re interviewing. It’s a difficult thing to have someone who is a little bit reticent about letting go of their secrets, a little bit reticent about opening up, and then sort of say, “Well, I need a day or two to sort of try to open you up,” and it feels like a puzzle. If you take it at its best, it’s a really elegant form of conversation, and at worst it’s a sort of cheap curiosity. I hope that I’m always gearing it towards the elegant conversation.
Tu nu trebuia să dai la păpuşi?!
De astăzi începe o nouă serie de texte produse la cursul de jurnalism narativ (ediția de vară).
Mi-a plăcut din primul moment ideea Anei Maria. Vroia să scrie despre pasiunea ei de o viață, teatrul, și despre examenul care i-a pus capăt (sau, cel puțin, a forțat-o să o pună deoparte). Mi-a plăcut pentru că deseori visăm la ceva și trăim cu frica unei ratări. Foarte puțini sunt cei care au curajul să povestească cum e să ratezi.
Ana Maria a făcut-o și a făcut-o frumos și a făcut-o clinic. Unele anecdote din timpul examenului te fac să strângi din dinți și să-ți dorești s-o scoți din sală cu mâna ta.
Dar acest eseu personal, indiferent de cât de dureroasă ar fi fost ratarea, e dovadă că Ana Maria a început s-o accepte și s-o cucerească. Ce-mi pare rău e că nu ați auzit-o citind textul cu voce tare. Timbrul vocii, decisiv pentru examenul despre care povestește, dă textului o savoare nebănuită. Poate, odată, Ana Maria va înregistra acest text și-l vom și putea asculta.
La final puteți citi și un scurt dialog cu Ana Maria pe marginea textului.
==================================
TU NU TREBUIA SÄ‚ DAI LA PÄ‚PUȘI?!
De Ana Maria Ciobanu
==================================
Totul a început cu Eminescu.
La 4 ani am descoperit volumul mare și gri din sufragerie din care recitam zilnic “Venere și Madonă” până mă durea gâtul: “Suflete de-ai fi chiar demon, tu ești sfântă prin iubire…”
În prima zi de școală, când toți copiii stâlceau “Cățeluș cu părul creț”, m-am ridicat în picioare și am răcnit: “Ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este, lume ce gândea în basme și vorbea în poezii”. Învățătoarea, siderată, a chemat-o pe mama la școală.
Cum se naÅŸte un text (Bonus)
Spusesem acum câteva zile că episodul cinci din seria “Cum se naște un text” va fi ultimul. Uite că nu e așa. Sunt trei motive pentru acest post bonus. Ordinea e aleatorie.
1. Textul. Ultima dată când l-am pomenit, textul era în stadiul de draft 3 și mergea la o corectură la colegii din redacție. Spre bucuria mea, n-am lăsat prea multe dude în el, așa că versiunea puțin modificată a primit numele de 3.5. Asta era vineri, când am și dat câte un print final pentru mine și editorul meu personal (nu e o persoană fictivă, dar nici una care primește bani pentru a mă edita. Îi place s-o facă și, deseori, mă salvează de mine însumi).
Duminică la prânz ne-am așezat la masă, fiecare cu corecturile lui, și am procedat în felul următor: am citit textul cu voce tare, propoziție cu propoziție, și am discutat cuvintele pe care vroiam să le scoatem sau paragrafele care trebuiau modificate. Am netezit unele porțiuni (trei paragrafe ne-au dat reale bătăi de cap) și am eliminat altele. Am introdus 4-5 propoziții noi. (Iată una din cele eliminate, și de care am râs copios: Mi-am scăpat de mult pixul în noroi și-mi simt fața plină de sudoare.)
Seara am introdus corecturile și ele au dat naștere la draftul 4, numit și FINAL. Cu tot cu titlu și subtitlu, e un text de 5,676 de cuvinte.
2. Sentimentul. Există un sentiment special pe care îl simți când știi că ai terminat cu un text. E senzația că “ai scris” și e una foarte copleșitoare – de tipul alergat prin casă de parcă ai fi adus victoria echipei în ceva finală mondială. “Am scris” e ca un val de veselie și are tendință să eclipseze stările mai complicate asociate cu senzația de “scriu”. E mai bine să fii scris decât să scrii. Toți cei care scriem simțim asta.
Dar provocarea e să facem actul de scriere în sine la fel de plăcut ca finalitatea lui. În mare pare, eu mă distrez scriind și de data asta au fost momente când am fost chiar entuziasmat de posibilitatea de a mă întoarce la text.
Ce contează e să ai respectul necesar pentru actul de scris. Pentru cititorul pentru care spui această poveste. Pentru acuratețea informațiilor cu care scrii (pentru că un jurnalist, oricât de frumos ar reuși uneori să lege cuvintele, scrie cu informații). Pentru proces. Plăcerea de-a scrie va deveni mai puternică în timp; poate vor fi chiar momente când va fi mai acută chiar decât plăcerea de-a fi scris. Dar, până atunci, poți începe prin a trata actul cu respect.
Stephen King are un fragment emoționant în On Writing (tradus la noi Misterul Regelui. Despre Scris.). Îl citez în engleză pentru că îmi place să mi-l imaginez pe King citindu-l.
You can approach the act of writing with nervousness, excitement, hopefulness or even despair ““ the sense that you can never completely put on the page what”™s in your mind and heart. You can come to the act with your fists clenched and your eyes narrowed, ready to kick ass and take down names. You can come to it because you want a girl to marry you or because you want to change the world. Come to it any way but lightly. Let me say it again: You must not come lightly to the blank page.
I”™m not asking you to come reverently or unquestioningly; I”™m not asking you to be politically correct or cast aside your sense of humor (please God you have one). This isn”™t a popularity contest, it”™s not the moral Olympics, and it”™s not church. But it”™s writing, damn it, not washing the car, or putting on eyeliner.
3. Golf. V-am povestit că de vreo două luni tind să-mi întrerupt ziua de lucru cu niște golf pe Wii. Asta era miercuri, când recordul meu era -5, adică terminam circuitul cu un total de lovituri cu 5 mai mic decât cele normal necesare (așa se punctează la golf). Convingerea mea era că se poate ajunge cu puțin noroc la -6 sau -7. ieri, în pauzele de editare, am pus mâna din nou pe “crosă”. Am făcut un -6 neașteptat pe la prânz, iar seara, contaminat cu sentimentul veseliei de-a fi scris, am făcut un senzațional și incredibil -8. Așa că dacă scrisul nu schimbă lumea, cel puțin te focalizează îndeajuns ca să ai o partidă spectaculoasă de Wii Golf. Vedeți și voi mai jos.
BONUS: Citiți întreaga serie “Cum se naște un text” urmând linkurile de mai jos:
* Ziua 1
* Ziua 2
* Zilele 3-4
* Zilele 5-6
* Bonus
Viaţa de freelancer începe acum
Când mă voi trezi mâine dimineață voi fi, oficial, un freelancer.
Vineri a fost ultima mea zi în poziția de senior editor la Esquire. Am renunțat la o poziție full-time ca să am mai mult timp pentru reporting și scris. Voi continua să colaborez cu Esquire și ocazional voi și edita – e greu de rezistat tentației de a vedea primul draft al oamenilor cu care ai lucrat. Dacă nu cedez tentației de a sta în casă să dorm, probabil mă veți găsi și în paginile altor publicații.
Pe oriunde mă veți citi (asta include bineînțeles acest blog), sediul fizic va fi biroul meu dezordonat de 120 cm x 60 cm, pe care mă întreb dacă nu ar trebui să-l înlocuiesc odată cu această mișcare. Sau să-i fac un upgrade semnificativ.
Se poate trăi ca freelancer? Nu știu încă; îmi place să cred că da. Dar, la fel ca într-un text reușit, ăsta e un răspuns pe care e păcat să-l afli după primele trei paragrafe.