Cum m-au învăţat părinţii să ascult muzică
Iulia a găsit o cale alternativă – și foarte simpatică – de a scrie despre familia ei: folosind muzica. Și nu orice muzică, ci cea pe care a primit-o de la părinții ei. Un text simplu și frumos despre copilărie, maturizare și colecția de casete.
La final puteți citi și un scurt dialog cu Iulia pe marginea textului.
==================================
CUM M-AU ÎNVÄ‚Å¢AT PÄ‚RINÅ¢II SÄ‚ ASCULT MUZICÄ‚
De Iulia Roșca
==================================
Cântam peste bandă, în picioare la mine în cameră, cu fața la ușă. Acolo era publicul meu. Aveam 6 ani. Știam puține cuvinte, pentru că abia terminasem grădinița de engleză, dar cântam cu încredere. Din “Dancing queen”, prima melodie de pe casetă, înțelegeam Friday night, music, dance, chance…și cam atât. “Fernando” mă fascina pentru că intuiam o poveste complicată de dragoste, din cauza începutului cu flaut și tobe și tensiunii care creștea. Făcusem o coregrafie și câteodată îl puneam pe tata să participe. “Mama mia” era preferata mea, datorită ritmului și a refrenului. Era a patra de pe partea A.
Prima mea casetă cu muzică ““ o TDK cu cele mai cunoscute melodii ABBA, primită de la ai mei. O ascultam non-stop la casetofonul mic Goldstar pe care îl câștigasem la trei ani la gala Tip Top Mini Top. Au urmat Ace of Base, cu celebrele “Happy Nation” și “All that she wants”, Ricchi e Poveri ““ preferata mamei, și una cu Bee Gees.
Azi, pe raftul din stânga de pe peretele alb cu tentă de roz din camera mea stau înghesuite casete audio strânse ani de zile. Sunt cam 130 ““ coloana sonoră a copilăriei mele. Pe mare parte le-am cumpărat singură, dar părinții sunt de vină pentru ele.
Tata m-a învățat numele mari din muzică, mama muzica de suflet, și amândoi muzica vremurilor lor. Fără nostalgie exagerată și fără îmbătrânitul “pe vremea mea era muzică adevărată”. Dimportivă, dacă la radio în mașină se aude acum “LDN” a lui Lily Allen, tata dă mai tare și fredonează aiurea.
Fredonatul lui prin casă ““ de multe ori însoțit de “la-la-la-uri” de la mama ““ a fost modalitatea prin care am aflat de mulți dintre artiștii lor preferați. Degeaba mi-ar fi ținut tata lecția despre Bee Gees ““ “aștia au rupt topurile în “˜78″ ““ pe care mi-o repetă și azi, dacă nu ar fi fost însoțită de un “Ah, ah, ah, ah, stayin alive, stayin alive” cântat foarte sus și puțin sugrumat, dar corect, în încercarea de a-l imita pe acel Gibb cu cea mai subțire voce. La fel cu “I can”™t dance” de la Genesis ““ mereu însoțit, spre distracția mea, de dansul în stil tribal din videoclip, câteva de la Queen ““ “cum cântă ăsta … voce ca Freddie Mercury nu o sa mai aibă nimeni niciodată”, multe de la Boney M ““ “și ăștia au dominat tare de tot topurile prin “™74-“˜75″.
Tata povestește cam o dată pe an cum boala cu muzica a început în liceu la Sinaia când “s-a deșteptat”. “Stăteam seara în gazdă … aveam un radio Gloria, negru, împrumutat de la unu’ , și ascultam topurile de la Europa Liberă.” Memora clasamentele și a doua zi la școală le comenta cu colegii. “Jumătate din engleza pe care o știu am învățat-o de la Andrei Voiculescu pentru că spunea titlurile melodiilor și în engleză și în română și eu le notam.”
Pe măsură ce creșteam și descopeream radioul, MTv-ul, VH1, îmi plăcea când auzeam melodii din tinerețea lor pe care le cântau prin casă.
Playlistul copilăriei mele a fost însă ocupat în mare parte de muzica celor de la Pasărea Colibri. Era formația care ne-a reprezentat familia ““ tata fusese fan Phoenix când era mic, îl ascultase pe Mircea Baniciu în concerte, și împreună îi văzuseră pe fiecare din formație la Cenaclul Flacăra. Știau mare parte din melodii și le cantau prin casă când eu întorceam casetele de pe o parte pe alta.
Pasărea Colibri au fost cei care m-au dus înspre folk, Phoenix, apoi Bob Dylan. Primul album a venit de la ai mei când aveam 8 ani. De la al doilea, apărut un an mai târziu, am știut singură să îi caut în magazine.
Pe partea B de la a doua casetă era o melodie care începe așa… “Locuința mea de vară, e la țară, acolo aș vrea să mor.” “Aia e cea mai tare melodie al lui Baniciu, “ am auzit de câteva ori de-a lungul anilor de la tata. Nimic nu se compara cu “Vara la țară”. A devenit repede melodia cea mai cantată in familie, melodia care primea cea mai puternică reacție când se auzea undeva.
Mama mi-a cumparat primul meu CD. “Selection of Joan Baez” era un dublu-CD original pe care mi l-a luat de la librăria de la parterul blocului, care avea o vitrină micuță cu geam unde aduceau CD-uri mai deosebite. Nu-și amintește exact de unde știa de Joan, dar pentru mine a fost încă o ușă mare către niște vremuri muzicale care, redescoperite acum, au o mult mai mare valoare decât aveau în serile când ascultam la nesfârșit “Three fishers” și plângeam fără să înțeleg mare lucru.
Tot de la mama am și casetele cu Adriano Celentano și Toto Cutugno. Spre deosebire de tata, care e cu 7 ani mai mare decât ea și care a prins cele două decenii de muzică exact în cei mai frumoși ani ai săi, mama a ales să-mi prezinte muzica mai ușoară, în mare parte italiană sau românească, pentru că, obligată să învețe rusa la un liceu de fete, nu a reușit să se apropie la fel de mult de melodiile în engleză.
Astăzi dacă ascult “Rivers of Babylon” de la Boney M sau “Wake me up before you go go” de la Wham! mi-i pot imagina pe ai mei dansând în Vox Maris la Costinești. Tata, roșu în obraji, deșirat și cu toate melodiile pe buze, și mama, îmbrăcată cu o fustă scurtă bleu cu cerculețe colorate, care i se ridica când se învârtea, cu părul negru prins în șapte codițe împletite și un breton care îi acoperea toată fruntea, țopăind împreună ținându-se de mâini.
Trecerea de la micutul Goldstar la CD-player s-a produs la 10 ani, de Crăciun. De atunci s-au strâns ceva cd-uri, dar nu multe, pentru că am trecut repede la mp3-urile de pe calculator și cele câteva purtate după mine într-un mp3 player de 512 mega. Puține dintre melodiile copilăriei au intrat din liceu încoace în memoria player-ului agățat de gât, dar între punk, girly rock și Parazitii găseam loc și pentru muzica aceea pe care am crescut, gândindu-mă cu drag că datorită alor mei știu de ea.
Recent am fost la un concert al lui Mircea Baniciu. Nu am mers atât eu fata de 20 de ani, cât mai ales copilul care întorcea de pe o parte pe alta casetele cu Colibri. Lucru care mi-a prins bine la concert pentru că am cântat fără probleme ““ în sfârșit nu în camera mea în fața ușii, ci în primul rând, la mai puțin de un metru în fața lui ““ “Tristeți provinciale” sau “La porțile orientului”.
La “Locuința mea de vară e la țară, acolo era să mor…” am zâmbit fericită și am scos telefonul din buzunar. Am căutat “Tata” în agendă și am apăsat pe butonul verde. Urlând cu toată lumea “Beat de soare, și pârlit îngrozitor!”, am întins telefonul înspre Baniciu și l-am ținut așa preț de un minut și vreo 10 secunde ““ cât să intre refrenul de două ori.
A fost în loc de mulțumesc.
==================================
Un dialog cu Iulia:
* Cum ai ales subiectul și ce-ai vrut să transmiți?
Inițial alesesem altă idee, dar asta m-a lovit pur și simplu când mergeam pe stradă și mi-a fost foarte dragă pentru că am văzut-o scrisă. Aveam momente, detalii, și cel mai important, aveam sentimentul acela plăcut că am găsit ceva personal despre care aș vrea să încerc să povestesc frumos.
Am vrut să transmit exact ideea din titlu: părinții m-au învățat să ascult muzică. În copilărie a existat muzică în casă, ai mei îmi explicau cum era cu muzica din tinerețea lor și atunci am învătțat despre mulți artiști și, prin asta, să îndrăgesc muzica.
* Ce îți place/nu îți place la cum a ieșit? Sau, pusă altfel problema – ce ti-a reușit și ce nu?
Cred că toată lumea are o doză de nemulțumire când lasă un text să plece. Eu sunt destul de mulțumită, la ultima lectură mi-a fost drag, dar am avut momente pe parcurs când mi s-a părut că nu pot transmite ce am vrut inițial și că mai rău am stricat ce făcusem în draftul unu. Aș fi putut alege alte unghiuri din care să-l privesc, sunt lucruri faine pe care aș fi putut să le povestesc și la care am renunțat (și din cauza spațiului), dar până la urmă sunt fericită cu ce am ales să păstrez și mă străduiesc să nu mă gândesc la toate lucrurile pe care le-aș fi schimbat.
* Tehnic, care a fost cel mai greu lucru de făcut?
Să renunț la anumite paragrafe și să îl fac să curgă ca o poveste.
* Câte drafturi ai scris până la varianta finală? Care a fost cel mai greu?
Am scris patru drafturi. Cred că al doilea, pentru că e cel la care chiar am muncit. Primul l-am scris în mai puțin de 2 ore, fără pauze, parcă s-ar fi scris singur, dar apoi a fost nevoie de așezare, structură, alegerea celor mai bune momente.
* Cât de mult te-ai expus prin el? Cât de mult consideri că ai lăsat să se vadă?
Nu mă simt expusă. Povestesc despre copilăria mea și relația cu muzica părinților, așa că nu este chiar atât de personal. Am lăsat să se vadă atât cât era nevoie pentru acest eseu, și evident că muzica vorbește până la urmă despre oamenii care o ascultă.
Comments
4 Responses to “Cum m-au învăţat părinÅ£ii să ascult muzică”
Leave a Reply
duios. frumos. atat.
mi-a placut textul tau, m-am regasit in el. in familia mea se disputa derby-ul abba vs blondie ;) 1 – 2
Ce frumos.
Eu mi-am inceput cartea, cu vadite accente autobiografice, cu imaginea unui pian. Toata scena e inradacinata in realitate, in copilaria mea frageda.
cred k in mare masura ne regasim toate in povestea ta.
Te rog din suflet spune-mi cine cinta melodia Friday Night k i-mi place mult dar nu o gasesc nicaieri