Recomandare: Michael Paterniti
Pe Michael Paterniti l-am descoperit târziu (în comparație cu anii de când scrie), într-un zbor de la București la New York. Citeam o antologie/istorie de jurnalism narativ compilată recent de Norman Sims și unul din texte – primul de altfel – era “The Long Fall of One-Eleven Heavy” (pe care l-am mai recomandat odată). Articolul, despre prăbușirea unui zbor Swiss Air a fost publicat în Esquire în 2000 și a fost finalist pentru un premiu de scriitură.
Nu auzisem de Paterniti până atunci și primul lucru pe care l-am făcut când am ajuns acasă a fost să-l trec prin Google. Rezultatul a fost o inundație de referințe la “Driving Mr. Albert”, un articol în Harper’s (premiat în 1997) și apoi o carte care dezvoltă articolul (în 2000). Subiectul? Michael Paterniti (scriitor) și Thomas Stoltz Harvey (un octogenar anatomo-patolog) fac o călătorie de pe-o coastă a Americii pe alta, având în portbagaj creierul lui Albert Einstein.
Harvey este omul care în 1955 i-a extras creierul lui Einstein și nu l-a dat înapoi niciodată – nici executorilor testamentului, nici familiei, nici universității Princeton, în spitalul căreia a murit savantul. Paterniti auzise povestea creierului lui Einstein dar crezuse că e o legendă urbană – asta până un vecin i-a confirmat că există într-adevăr un doctor care ține bucățile în două borcane mari de prăjituri (tăiate în multe bucăți mici).
Cartea e o poveste pe mai multe planuri. A unui bărbat a cărui viață a fost dominată de creierul unui om mai mare decât el. A personajului invizibil dar gigantic, Albert Einstein. A unui jurnalist tânăr (Paterniti avea 32 de ani pe atunci) care își caută un sens conducând un Buick Skylark de la est la vest. E povestea unei călătorii în spațiul și timpul american și o poveste despre spațiu și timp în general (doar vorbim despre Einstein).
Paterniti e nu doar un reporter excelent ci și un scriitor foarte bun. Proza lui – înflorată ici-colo cu o serie de reflecții – e captivantă și puternică.
Mai jos un fragment din articolul din Harper’s. Paterniti și Harvey au plecat către California dar octogenarul nu arată nici un semn de oboseală. Dacă ar adormi, Paterniti ar putea să oprească și să arunce o privire în rucsacul din portbagaj unde e cutia de plastic în care stă creierul.
Despite my expectations that Harvey will sleep a good deal, what I soon realize is that he’s damn perky for eighty-four and never sleeps at all. Nor talks much. In this age of self-revelation, he eschews the orotundity of a confessor.
He speaks in a clipped, spare, almostpenurious way — with with a barely perceptible drawl from his midwestern childhood — letting huge blocks of time fall in between the subject and the verb, and then between the verb and the modifier of a sentence. He pronounces “pleasure” play-sure, and “measurements” may-sure-mints, When my line of questioning makes him uncomfortable, he chuckles flatly like two chops of wood, “Heh-heh,” raspily clears his throat, then says, “Way-ell . . .”
(…)
I admit: this disappoints me. Something in me wants Harvey to sleep. I want Harvey to fall into a deep, blurry, Rip Van Winkle daze, and I want to park the Skylark mothership on top of a mountain and walk around to the trunk and open it. I want Harvey snoring loudly as I unzip the duffel bag and reach my hands inside, and I want to ““ what? ““ touch Einstein’s brain. I want to touch the brain. Yes, I’ve said. it. I want to hold it, coddle it, measure its weight in my palm, handle some of its 15 billion now-dormant neurons.
Does it feel like tofu, urchin, baloney? What, exactly? And what does such a desire makeme? One of the legion of relic freaks who send Harvey letters asking, sometimes begging, for pieces of the brain? One of the pilgrims whocome from as far away as Japan or England or Australia to glimpse it?
Comments
One Response to “Recomandare: Michael Paterniti”
Leave a Reply
[…] blogul A Scrie, Cristian LupÅŸa ne recomandă o carte despre o călătorie mai neobiÅŸnuită: un reporter, un doctor ÅŸi creierul lui Albert Einstein […]