Amintiri înşurubate
Victor povestește în acest text despre cele trei operații pe care le-a suferit la genunchi și cum acestea i-au încheiat prematur o potențială carieră în baschet. Victor a vrut să scrie o poveste cât se poate de neutră, nedorind să provoace o reacție de milă. E la latitudinea cititorilor dacă a reușit. Cu siguranță a arătat că a renunța la un vis doare mai tare decât o succesiune de intervenții chirurgicale – chiar dacă ele implică o groază de gaz (vezi mai jos).
La final puteți citi și un scurt dialog cu Victor pe marginea textului.
==================================
AMINTIRI ÎNȘURUBATE
De Victor Ernuțeanu
==================================
Jucam la echipa de juniori din Ploiești, orașul meu natal. Credeam că procedez corect când nu țineam cont de sfaturile nimănui și făceam totul conform mie. Antrenorul îmi repeta să mă încălzesc bine înainte de orice meci, iar tatăl meu îmi amintea de importanța nutriției, pentru că “mă lungisem” brusc și riscam să am probleme cu oasele și articulațiile. Eu vroiam doar să joc baschet. Aveam poza lui Michael Jordan deasupra patului, zeci de CD-uri cu meciuri din NBA și așteptam cu nerăbdare momentul în care voi fi ales să joc pentru o echipă din prima ligă a țarii, visul meu însă, era să ajung să joc în State.
Cum adoram orice fel de competiție sportivă, m-am hotărât într-o vară să particip la un campionat bucureștean de “baschet stradal”, unde accentul se punea mai mult pe spectacol și aptitudinile de a mânui mingea. Aveam paisprezece ani, eram în cea mai bună formă de până atunci și urma să plec în turneu prin țară, cu echipa. Antrenorul îmi spunea în fiecare zi să fiu atent, să nu mă accidentez, deoarece are nevoie de mine pentru a duce echipa pe primul loc.
Dar, în acea zi de august, din cauză că m-am grăbit să intru pe teren fără a mă încălzi, la o întoarcere bruscă am simțit cum îmi fuge genunchiul drept din articulație. Am șchiopătat până la cea mai apropiată bancă și mi-am dat seama că ceva grav se întâmplase printre articulațiile genunchiului.
M-am urcat în mașina tatălui meu, care inițial era prezent la competiție pe post de suporter și nu de șofer de ambulanța, și am mers la spital. Speram că în cel mai rău caz va fi nevoie doar de un ghips. După câteva teste, doctorul Tănase, ortoped la Spitalul Floreasca, a decis că voi avea nevoie de trei operații pentru a “repara” genunchiul: prima, pentru a extrage chistul(ce generase slăbirea și ruperea ligamentului) care se formase în interiorul genunchiului, a doua pentru a lipi ligamentul și meniscul cu ajutorul a două șuruburi, iar a treia pentru a extrage acele șuruburi.
Prima intervenție a avut loc la o lună după accidentare. Indivizii cu halate albe mișunau în sala de operație, în timp ce eu stăteam întins pe masă, luminat de reflectoare ca la spectacol. Eram îmbrăcat într-un halat verde și toată lumea mi se adresa cu “puișor”. Un bărbat cu o seringă de metal în mână m-a întors pe o parte pentru a mă anestezia. În următoarea clipă am simțit o săgeata ascuțită cum îmi străpunge spinarea. Din reflex, mi-am încordat tot corpul. “Puișor!”, s-a răstit el, pe un ton sever. Am simțit fiecare miligram de “rahie” ““ nume sinistru pentru o substanță ““ cum intră în corpul meu și în câteva secunde a început sa-mi amorțească.
“Acum te ciupesc, n-ar trebui să mai simți”, mi-a zis doctorul Tănase. Dar, după cum prea bine îmi cunoșteam scutul anti-anestezic, simțeam degetele lui cum se strângeau pe piele. Le-am explicat că la dentist am aceeași problema. “Îi dăm gaz, nu mai pierdem timpul!”, au hotărât. Mi s-a cerut să respir printr-un tub și o asistentă cu o mască chirurgicală cu Mickey Mouse, m-a liniștit și m-a invitat să număr pana la 10. În cazul în care simțeam vreo durere trebuia să ridic o mâna. Am reușit să număr până la 1.
Refacerea după prima operație a fost ușoară: câteva ore de bicicletă medicală, împreună cu exerciții de extensii. Simțeam o jenă apăsătoare în interioriul genunchiului și chiar dacă speram la recuperare completă, mă gândeam deseori că nu voi mai putea juca vreodată baschet de performanță. Îmi doream foarte mult să-mi recâștig libertatea de a alerga pe teren, de a dribla, de a arunca la coș. De a juca baschet.
După trei luni de la prima operație, într-o dimineață la ora șase, am ajuns la Floreasca. Mirosul de spital mi-a inundat simțurile și mi-a trimis un fior pe șira spinării. Mi-am pus ghiozdanul pe patul din rezerva în care urma să îmi petrec următoarele nopți. Fiind o procedură mai complexă, eram nevoit să rămân sub atenta supraveghere a doctorului. Împreună cu mama am așteptat calm pe marginea patului să fiu chemat in sală, unde mă așteptau asistenții împreună cu Tănase.
M-am întins pe masă de operație, special aranjată pentru mine și am auzit bubuind din radio The Real Slim Shady. Procedura a început cu anestezia. Am resimțit durerea injecției în coloana vertebrala. O asistentă își trecea unghiile pe tălpile mele, așteptându-se să nu o simt. I-am spus pe un ton calm că nu aveam de gând sa amorțesc total. Ortopedul Tănase, amintindu-și de pățania de data trecuta, le-a spus colegilor săi că va fi nevoie de tub. Am fost nevoit să respir din nou acel aer proaspăt îmbuibat cu chimicale și gaze. Apoi, întuneric.
După patru ore m-am trezit cu doua șuruburi între oasele genunchiului. Recunosc, poza radiografiei părea incredibilă, șuruburile formând o iluzie din filmul “Frankenstein”, ceea ce mă făcea să zâmbesc uneori.
Au urmat câteva săptămâni de nopți albe și dureri. Părinții au stat lângă mine in fiecare moment, dar in special mama m-a tratat ca pe un mic prinț. După ce durerile s-au diminuat și am prins energie, am început programul de recuperare. Au urmat, timp de patru luni, ședințe zilnice de fizioterapie și sesiuni de genuflexiuni. Treptat, am tonifiat mușchii piciorului drept și am întărit ligamentul nou-lipit. Momentele în care mă chinuiam să execut genuflexiunile, erau însoțite de amintirile clipelor în care zburam pe terenul de baschet și mă agățam de inel. Prietenii și colegii de echipă mă vizitau des și mă făceau să râd. La școală, chiar dacă o perioadă am folosit cârjele, mă simțeam privilegiat pentru ca eram deliciul colegelor pregătite să sară in ajutorul meu și să ma compătimească. După ce aceste luni s-au scurs, am fost programat pentru extragerea șuruburilor și verificarea stării ligamentului.
Din nou, dimineața la spital. Rezerva, orele de așteptare până la operație, ghiozdanul, gândurile macabre. Reușește, nu reușește, mă voi reface complet sau voi rămâne cu sechele? Anestezistul m-a condus până în sala de operație, unde asistenții au început să lipească pe pieptul meu tot felul de linguri, fire și butoane ciudate. Eram obișnuit cu procedura de început, trebuia să mă întorc pe o parte. Am încercat să le amintesc de pățaniile trecute legate de anestezie, dar păreau că nu mă aud.
Înțepătura în coloană, junghiul, durerea, tremuratul, amorțeala parțială. Doar că, de aceasta dată am început să tremur atât de rău încât aproape am căzut de pe masa de operație. Îmi era foarte frig. O asistentă m-a întrebat dacă tremur de frică și eu i-am răspuns că simt cuburi de gheață care cad pe mine. Altă asistentă s-a chinuit de trei ori sa îmi puna perfuzia la mana. Un tip ce semăna cu Piersic Junior mi-a spus că în câteva momente aveam să mă liniștesc. I-am zis că poate să îmi facă orice, dar să nu mă mai pună să respir acel gaz nenorocit. Pentru prima oară, m-au ascultat.
Am fost înțepat din nou, de data asta în mâna dreapta. O stranie căldură mi-a învăluit corpul și m-a oprit din tremurat. Dintr-o dată, mă simțeam atât de bine încât am început să zâmbesc. Simțeam cum mă cufund in pernă, atât de moleșit încât nici pleoapele nu mai puteam să le ridic.
A doua zi, am stat de vorba cu Tănase in biroul lui. Mi-a spus că a rămas impresionat de faptul că de fiecare dată când am trecut prin spital am avut în ghiozdan mingea de baschet. Am vorbit de anatomia genunchiul meu, de ce urma să fac pentru a mă putea reface in scurt timp. Într-un moment, s-a uitat înspre minge și trecându-și piciorul peste ea mi-a spus sa nu-mi fac griji căci voi mai putea “arunca la coș”. Frântura de speranță pe care o aveam de a mai juca baschet de performanță a pălit în acel moment. Mi-am promis ca voi încerca să mă recuperez cât pot de bine, in așa fel încât să mai pot juca cu foștii coechipieri, măcar în curtea liceului. Mi-am luat mingea de sub biroul doctorului și pe un ton neprietenos i-am spus că într-un Spalding nu se dă cu piciorul.
==================================
Un dialog cu Victor:
* Cum ai ales subiectul și ce-ai vrut să transmiți?
Prima dată, m-am gândit la o experiență prin care să transmit mai multe despre mine: cine sunt, ce îmi place, cum văd lucrurile. Apoi, când am prezentat colegilor ideea, aceștia au fost foarte dornici să afle mai multe detalii. Curiozitatea lor a fost un imbold pentru mine. Mai mult de atât, textul meu prezintă și lecția pe care am învațat-o cam târziu: să ascult de “cei mari”.
* Ce îți place/nu îți place la cum a ieșit? Sau, pusă altfel problema – ce ti-a reușit și ce nu?
Îmi place că am reușit să-l organizez, să-i dau o formă, că are pasaje dinamice (cel puțin așa mi s-a spus) și că am reușit să fur câte un zâmbet de pe chipurile cititorilor. Totuși, consider că unele scene sunt cam șterse, mi-ar fi plăcut să le descriu altfel, cu alte cuvinte.
* Tehnic, care a fost cel mai greu lucru de făcut?
Fără să mă gândesc de două ori: organizarea ideilor și structurarea eficientă a textului. E greu rău! Dar, când reușești e cel mai plăcut sentiment. Am învățat la curs câteva structuri care au facilitat drumul ăsta anevoios, aparent către pierire. Fără organizare, textul e zero.
* Câte drafturi ai scris până la varianta finală? Care a fost cel mai greu?
Trei drafturi + al patrulea, unde am pus virgule corect, diacritice și am eliminat câteva propoziții, la sugestia lui Cristi. Al doilea a fost complet diferit față de primul, deci, draftul secund e cel mai greu pentru că acolo îți dai seama ce vrei să transmiți cu adevărat și cum vrei să o faci. Am fost anunțați de la început că “a scrie înseamnă a rescrie” dar nu ma gândeam că aceasta “rescriere” va conta atât de mult.
* Cât de mult te-ai expus prin el? Cât de mult consideri că ai lăsat să se vadă?
Am vorbit despre clipele pe care le-am petrecut “sub cuțit” și cele de după. Să scriu despre aceste momente, nu a fost foarte ușor, pentru că mi-am reamintit de chinul prin care am trecut (fizic și psihic). Pot spune că am lăsat destul de mult “la vedere”. Am încercat să nu creez o înșiruire de scene lacrimogene și, în final am privit spre viitor cu seninătate. Am vrut să las un sentiment de “așa a fost sa fie…” și nicidecum “vai, săracul de el”.
Comments
4 Responses to “Amintiri înÅŸurubate”
Leave a Reply
Bine victor ;)
BV ochi …frumos…multa bafta pe drumul tau ..app si eu s-ar putea sa ceva probleme de genul asta cu genunchiul insa pot sa merg si sa alerg deocamdata
Citind, ma tot intrebam ce aveai tu in ghiozdanul ala. Si, la sfarsit, ai dat raspunsul :)
E fain eseul si imi place cum ai strunit dramatismul din el.
am dat din intamplare peste eseul tau. cautam o documentatie despre rahie, pe care maine o sa o primesc si eu maine dimineata, tot pentru genunchi. cred ca am inteles despre ce e vb, mai bine decat de la un medic specialist. sunt impresionat. dai inainte