Lectură de weekend: Ce am învăţat
Ca lectură de weekend vă propun niște ultime gânduri ale cursanților mei narativi din sesiunea de primăvară. Sunt sfaturi pertinente pentru orice jurnalist care speră la ceva mai multă profunzime în munca pe care o face.
Puteți citi o parte din textele pe care le-au scris aici.
* A scrie e a rescrie și e incredibil cât de diferit arată un text la al treilea draft. O prietenă mi-a arătat ieri un articol din Jurnalul Național despre un tânăr actor de 20 de ani și mi-a zis: “Uite, un portret așa cum îți trebuie ție”. L-am citit și i-am spus că acela e cel mult un al doilea draft. Pentru că așa era. M-am surprins și pe mine zicând asta.
* Înainte de curs nu obișnuiam să scriu cu o schiță sau cu o structură a textului în față. Scriam și credeam că merge și așa, iar ideile îmi veneau pe parcurs. Al doilea text m-a învățat că nu este suficient să mă așez în fața foii de hârtie, că o persoană nu este unidimensională și că un interviu bun nu se face telefonic. Că trebuie să citești mult, oricât de chinuitor sau fără sens ar putea să fie și că rescriind un text îl faci mai bun. Că fiecare cuvânt își are locul lui într-o fază și nu altul. Că detaliile și structura sunt importante.
* Includerea elementelor de jurnalism narativ (JN) în anumite articole este benefică până la un punct, întrucât amintește lumii că în știri e vorba de oameni și permite răspândirea unor anumite valori în societate. Din acest pdv, jurnalismul de poveste trebuie promovat în România. După ce se atinge un anumit grad de saturare cu povești, mie îmi pare că umanul din text ar putea deveni banal, indiferent de subiect. Iar dacă ar deveni banal, ar fi și mai puțin prețuit. Articolele de JN sunt grozave tocmai din cauza că sunt o picătură de umanitate într-o societate rapidă, informațională, pragmatică și până la urmă rece. Acest contrast dă o valoare mai mare acestor materiale. Mă întreb dacă promovarea JN în toate mediile nu ar însemna de fapt și devalorizarea acestui fel de jurnalism și odată cu el, a valorilor pe care le susține, cu toate că desigur ar însemna obiceiuri de informare și calitate mai bună per total în media românească.
* E super să scrii despre tine, chiar dacă e greu să te distanțezi și să privești din afară.
* În procesul de documentare, am învățat ca nu trebuie să-mi fie frică să rog persoana cu care vorbesc să se deschidă, să povestească, să mă ducă cu amintirile cât de departe poate pentru că orice detaliu poate conta în ansamblul textului; chiar să o întreb, de exemplu, de ce are tabloul pe care îl are pe perete sau de ce bate cu pumnul în masă după ce termină de vorbit. Toate detaliile acestea mărunte pot însufleți un text și pot apropia jurnalismul de om. Nu mai vreau să citesc texte cu fraze standard, întrebari-tip si răspunsuri gândite dinainte. Vreau o poveste care curge, care să mă facă să-l vad în fata ochilor pe omul despre care citesc și să mi-l pot imagina în acțiune, făcând ceea ce îi place.
* Am aflat despre mine că, dacă voi reuși vreodată să scriu un text precum If I Die (sau mai bine zis, precum primul draft din If I Die așa cum trebuie să fi arătat el) mă voi considera mulțumită
* Cred că dacă ai ce spune textul curge și nu pune prea multe probleme de stil. Și întotdeauna mi-a plăcut să lucrez cu materie in exces. Prefer să las pe afară decât să nu am ce pune. Deci, timp petrecut cu oamenii.
* Am învățat ca scrisul necesită răbdare cu carul. Nu am învățat, totuși, cum să fac rost de aceasta răbdare și nu am deslușit de ce as face orice numai să nu ma așez la birou și să mă apuc de scris.
* Despre documentare am aflat că se încheie abia după ce ai terminat de scris. Și poate nici atunci. Ca să spui o poveste nu poți delimita pașii în documentare-scris-editat. De fapt, documentarea intervine în mai multe etape ale procesului, iar cu cât ești mai dispus să pui noi întrebări, cu atât povestea devine mai bogată. Asta cu condiția ca între timp să-ți dai seama ce vrei să spui și să urmărești firul care duce spre acest rezultat, altfel riști să te pierzi în detalii. Planificarea ține foarte mult de uneltele pe care vrei să le folosești pentru a spune povestea. Nu poate decât să-ți fie util să ai la dispoziție cât mai multe unelte, iar cele mai multe dintre ele se culeg citind și scriind. Foarte important, am constatat, e să fii atent cu scheletul textului, să îl ai. Obișnuiam să-mi construiesc structura unui text mai mult intuitiv, pentru că îmi plăcea să îl las să curgă, acum mi se pare că e în interesul poveștii să fie organizată. Nu-i vorba de o planificare la rece de genul: acum scriu o conjuncție, acum un adverb, acum o frază mai lungă… E vorba să fii conștient de ce anume faci în fiecare etapă a textului și să nu te lași purtat prea tare de val, pentru că s-ar putea să-l îndepărtezi pe cititor de malul la care voiai să-l aduci.
* Și alți oameni trec prin ce trec eu.
Comments
7 Responses to “Lectură de weekend: Ce am învăţat”
Leave a Reply
oare ce o sa fac de acum, in serile de joi?
Pai o sa facem acelasi lucru ca si pana acum. Ne vedem la o bere si povestim despre noi si despre altii.
…si despre scris. Neaparat despre scris.
…intotdeauna :)
mi s-a parut mie sau ieri exista un text care acum a disparut? ceva poveste de dragoste… sau am visat? :)
ok deci…maine e joi. ce faceti pe la 8 juma? :)
scuze. maine e miercuri. si totusi, poimaine ce faceti pe la 8 juma?