Eu, roz
De multe ori scrisul poate ajuta să ne lămurească. Încă de când am citit prima oară propunerile aduse de Ani pentru eseul personal m-a intrigat conflictul ei cu rozul, pe care l-a prefațat astfel: “Mă lupt cu rozul. Încerc să mă împac cu această culoare pe care am urât-o atât de mult timp, acum mi se pare că fără motiv.”
Ani nu era convinsă că vroia să atace această temă pentru că nu era sigură unde se va duce textul. Am încercat s-o conving că ăsta e un motiv îndeajuns de bun să încerce. După două drafturi, ideea a început să capete claritate. După patru a dat naștere unui text închegat, dinamic și amuzant despre ce se ascunde uneori în spatele micilor noastre obsesii.
La final puteți citi și un scurt dialog cu Ani pe marginea textului.
==================================
EU, ROZ
De Ani Sandu
==================================
Am ajuns la serviciu ușor în întârziere. Am dat grăbită bună ziua la portar, am chemat liftul și am urcat până la etajul 7. Nu-mi aduc aminte ce-am făcut toată ziua, semn că lucrurile au decurs normal. La plecare, am urmat ritualul: am ieșit pe ușă, am chemat liftul, am apăsat butonul de parter și am așteptat mica zgâlțâietură de la etajul 1.
Abia când s-au deschis ușile am dat cu ochii de el, fix pe peretele de vizavi de lift: un abțibild roz, cât palma, pe care scria Parter și era desenată o săgeată cu vârful în sus. De unde răsărise? De ce mă trimitea înapoi la etaj, când tocmai ajunsesem acolo unde trebuia să fiu, la parter? Părea absurd. Și tocmai roz, culoarea pe care o urăsc. Cred.
Nu m-am împăcat cu rozul de când mă știu, poate pentru că am crescut cu dorința de a fi diferită. În copilărie, eroina mea preferată nu a fost Sailor Moon, ci o karatistă dintr-un desen animat obscur, o fată care-i băga în sperieți pe toți băieții din școală. Încă de mică mi s-a repetat că fetițele poartă roz, iar băieții albastru. Fetițele roz, băieții albastru.
Și totuși, mama nu m-a îmbrăcat în roz pentru că așa i se părea că trebuie, ci pentru că astea erau hainele care se găseau pe vremuri. Roșii, albe și roz. Nu-și aduce aminte ca eu să fi protestat la roz sau să fi avut cochetării. Purtam ce aveam. Povestește că la vreo trei ani, când mi-a adus bunicul o rochiță roz, am cercetat-o cu atenție după care am dat verdictul: e cam male, da”™ e bună.
Ceva mai târziu, când mergeam deja la școală, m-a trimis la joacă îmbrăcată într-o costumație roz deschis, o fustă cu pliuri și o bluziță asortată, gen sacou. Ne-am strâns mai multe fete din bloc, iar la un moment dat cea mai mare dintre noi, cea care se pupase deja cu băieți (motiv pentru care o bârfeam toate) a comentat că nu-i place rozul, că i se pare copilăros. Nu era răutăcioasă și nu mi se adresa mie, dar m-am simțit atât de ridicolă încât de atunci am renunțat la acele haine.
Prin liceu am trecut așa cum credeam că i se cuvine unei adevărate rockerițe: purtând mult negru. Cu părul lung și drept, vopsit întâi în negru, apoi în diferite nuanțe de șaten, roșu, portocaliu și blond. Cu haine ori largi, îmbrăcată direct pentru ora de sport, ori cu blugi strâmți peste care atârna o bluză lălâie. Într-o vreme am purtat și acei bocaci denumiți ironic “œBucuria piticilor” pentru că aveau talpă înaltă de vreo 10 centimetri. Negri, desigur. Ba chiar m-am certat cu mama atunci când nu a vrut să-mi cumpere unii și mai înalți, pe care-i văzusem în vitrina unui magazin din Brașov. Apoi, când mi-am dat seama că bocancii deveniseră o adevărată modă printre fetele din liceu, am renunțat la ei și am ales doar adidași și încălțări cu talpă joasă. În dulapul meu a existat un singur pulover roz, împletit de mama, care-mi plăcea pentru că era foarte larg și dacă-mi ridicam genunchii la piept încăpeam cu totul în el. Pulover pe care la vremea aia probabil l-aș fi descris ca fiind mov.
Aversiunea față de roz a rămas cu mine și în facultate, deși nu i-am dat prea multă atenție. Am purtat în mare parte aceleași haine din liceu, pentru că banii preferam să-i dau pe bilete la cinema. Stăteam în gazdă la o babă și voiam să ajung în cameră cât mai târziu, așa că mergeam și la patru filme pe zi, unul după altul. Am uitat multe din filmele pe care le-am văzut în acea perioadă, dar țin minte foarte bine senzația de greață cu care am ieșit din cinema după “Blonda de la Drept”. A fost mult prea roz.
Poate că atunci aș fi trecut pe lângă un abțibild roz fără să-l bag în seamă. Între timp însă am terminat facultatea, m-am mutat singură și am început să mă joc cu haine și culori. Mai puțin cu roz, pe care am continuat să îl evit.
Acum câteva zile, într-o dimineață de aprilie încă destul de răcoroasă, mi-am luat totuși inima în dinți. Am ieșit din casă îmbrăcată într-o rochiță roz, cu adidași albi și șosete cu inimioare roz. A trebuit să mă opresc într-o intersecție, unde niște muncitori schimbau șinele de tramvai. În timp ce încercam să pășesc peste ele, unul dintre ei a ridicat ochii spre mine și a tras semnalul către ceilalți: Ia uite!. Altul a completat cu un fluierat furat parcă din desene animate. Altul a zis-o pe șleau: Ia mâna, bă!.
Simpla traversare a unei străzi a devenit o adevărată cursă cu obstacole, din care am ieșit ușor stingherită, dar zâmbind. În curte la liceul Jean Monet, nouă fete se străduiau să ducă la bun sfârșit turele de teren impuse de un profesor masiv, cu început de chelie și gesturi precise. Dintre toate, doar două defilau fără pic de roz. La polul opus, trei fete erau complet în roz, cu pantaloni de trening aprinși și tricouri roz de intensități diferite. Celelalte aveau câte un detaliu roz, de cele mai multe ori în desenul de pe tricou. Băieții, mai mulți la număr ca fetele, pluteau în jurul lor în negru, albastru închis, verde și alb. Ceva mai târziu, în tramvai, o fată brunetă cu păr lung și breton à la Elena Băsescu, vorbea la telefon. Ce cenți, fă, ne dic-străm… Era supărată, cu o voce îngroșată de tutun sau de atitudinea exersată de tupeistă. Pișa-m-aș pe ochii lui! Ieșise să-și ia balerini și, pentru că murea de foame, a intrat la Mac. Nu-i venea să creadă ce auzea la telefon. Jură-te, mă, pe roz.
N-o să fac niciodată pace cu domnișoara care se jură pe roz. Am revăzut “Blonda de la Drept” și, cu toată indulgența față de roz, tot nu mi-a plăcut filmul. Simt în continuare că pielea mea se revoltă ușor atunci când o acopăr cu roz. Dar cum rămâne cu momentul în care am avut rozul pe mine, lumea s-a comportat exact așa cum mă așteptam, doar că reacția mea a fost diferită și, în loc să mă întorc să le arăt un deget bărbaților care m-au fluierat pe stradă, am trecut mai departe flatată, ba chiar ușor încântată?
La capătul zilei în care mi-am purtat rochița roz prin lume mi-am dat seama că oamenii reacționau nu la culoare, ci la faptul că eram îmbrăcată în rochie. Că unul din motivele pentru care mă lupt cu rozul este că nu reușesc să fac pace cu acea parte din mine care tânjește ca ceilalți să mă placă înainte să mă cunoască, aceea care mă face să zâmbesc necunoscuților pe stradă și să plâng atunci când simt că sunt jignită pe nedrept. E adevărat, eroina mea karatistă nu ar plânge, dar ei îi e simplu: trăiește în desene animate.
==================================
Un dialog cu Ani:
* Cum ai ales subiectul și ce-ai vrut să transmiți?
Am ales lupta cu rozul din curiozitate. Mi-am dat seama încă de acum un an că evit rozul fără să am un motiv anume, dar n-am făcut nimic în acest sens. Mint, mi-am luat un maieu roz, pe care l-am purtat de vreo 2 ori, după care l-am lăsat să zacă în dulap. Când a trebuit să vin cu idei pentru eseu, mi s-a părut un subiect bun, pentru că îmi dădea ocazia să duc lupta cu rozul mai departe. Am luat-o ca o provocare, ca experiment, și am vrut ca textul să fie despre micile chestii pe care le evităm, dar care de fapt nu sunt chiar așa de mici.
* Ce îți place/nu îți place la cum a ieșit? Sau, pusă altfel problema – ce ti-a reușit și ce nu?
Nu îmi mai dau seama foarte bine ce a ieșit și ce nu, pentru că textul mi-e prea familiar. Am trecut de atâtea ori prin el încât mi-e greu să îl privesc cu ochi noi, iar asta îmi place și mă enervează în același timp. Sper ca textul să curgă, poveștile să fie interesante, iar finalul să vină natural.
* Tehnic, care a fost cel mai greu lucru de făcut?
Să mă hotărăsc cu ce încep. Aveam deja un fir pentru eseu, dar îmi lipsea o scenă simplă, care să transmită tensiunea dintre mine și roz. Cele mai multe scene au picat pentru că introduceau personaje noi, care simțeam că îmi complică textul.
* Câte drafturi ai scris până la varianta finală? Care a fost cel mai greu?
Au fost 4. Dintre ele, al doilea mi s-a părut cel mai greu, din cauză că mi-era greu să aleg scena de început. Cel mai mult mi-au plăcut primul și al treilea draft, primul pentru că a venit cu multe surprize, al treilea pentru că a fost cel în care am simțit că textul merge în direcția bună.
* Cât de mult te-ai expus prin el? Cât de mult consideri că ai lăsat să se vadă?
Am lăsat să se vadă tot. Doar asta e ideea unui eseu personal, să te expui. Dacă nu te simți în stare să o faci, mai bine o lași baltă, pentru că odată ce începi să cauți modalități de a nu te expune “œașa de mult”, textul tău devine fals. Și oricâte artificii vei face, oricât de meșteșugit îl vei scrie, cititorul tot o să simtă. Până la urmă e o chestiune de fair-play și de a nu spune lucrurile doar pe jumătate.
Comments
4 Responses to “Eu, roz”
Leave a Reply
Mi-a placut mult eseul facut de Ani.
E ca si cum ar trebui sa unesti punctele prin text pentru explicatie. Nu te plictiseste cu informatii inutile, banale.
Multi oameni simt, vad, au drame personale foarte asemanatoare cu ale altora. Avem impresia ca toate experientele noastre sunt ale noastre si numai ale noastre si ca nimeni nu va putea avea vreodata acces la ceea ce am simtit. Si atunci explicam ceea ce stie deja toata lumea.
Daca ai ceva talent la scris e ok. Forma seduce cititorul.
Cealalta varianta e chiar ce a facut Ani, sa mearga printre, sa renunte la banalitati, sa nu ii dea o importanta exagerata trairii personale. (Nu generalizez, vorbesc doar de textul de fata, cu unghiul de abordare adiacent.)
Ca sa inchei, ceea ce prezinti tu ca fiind “mica obsesie” nu face dreptate textului care in fapt descrie foarte bine mai degraba un (dez)gust pentru un anume fel de a fi perceput care apare si dispare sau cel mult vietuieste in semihibernare, in umbre etc – deloc o obsesie.
Eseul acesta imi place cel mai mult din toate de pana acum.
Este foarte feminin (in sensu bun) in ciuda faptului ca e “against” roz. Si asta e esenta.
Congrats, girl.
hmm, roz. Nici mie nu`mi place rozul, aproape din aceleasi motive ca ale lui Ani. Ma gandesc ca repulsia apare, cel putin pentru mine (si nu numai in privinta rozului), si din nevoia de a nu fi o copie fidela a celorlalti. Dorim sa fim noi, sa fim diferiti si unici. Si da, ne dorim ca ceilalti sa ne placa la prima vedere, sa vedem cum e sa fii ca cei din jurul nostru. Se bat cap in cap: a fi altfel si a fi ca ceilalti.
Un text anormal, pe gustul meu :)
A fost odata o odaie in care salasluiau patru fete cucuiete aduse de vant din trei zari (pentru ca doua erau din aceeasi zare, Medgidia, unde probabil ca albastrul care ar trebui sa fie adus de mistralul Marii Negre se transforma pe drum in ..roz).
Si se facea ca Adelina, care avea si un frate Adelin, worshipea rozul.
Ii aducea ofrande zilnice.
Se facea ca avea lenjeria intima roz, un parfum care era inchis intr-o sticluta roz, un pled roz care ii acoperea patul necalcat de vreun baiat ori fata ci doar de trupul ei, o periuta de dinti roz, o sapuniera roz cu un sapun roz, pantofi roz, hainute roz, fierul de calcat era…rosu, pe biroul maron se afla o felicitare virgina pe care era pictata o fetita mica, mica … cu o rochita roz, nimeni nu ii asternuse macar un rand acolo pe felicitare, sa ii spuna ceva frumos de roz sau macar cu litere roz…
Si se mai facea ca intr-o buna zi Adelina a pus in piciorusele ei, peste ciorapeii roz, pantofi.. negri.
Nu stiu cum se puteau intelege pantofii negri cu ciorapeii roz, asa incat m-am tot intrebat cum a putut sa renunte, macar o data la pantofii roz.
Iar ceasurile treceau si misterul s-a dezlegat: Adelina a ales sa poarte pantofi negri dar cu talpi, pe interior… de un roz puternic de iti luau ochii. Si uite asa am inteles cum se putea ca ciorapiorii roz sa se intelega cu pantofiorii negrii.
Si am incalecat pe-o sa si am spus povestea asa cum s-a intamplat cu ceva vreme in urma. Si e adevarata pe de-antregul.