Neterminare
De astăzi până spre sfârșitul lunii voi posta o nouă serie de eseuri personale, scrise de data aceasta de a doua grupă de cursanți pe care i-am avut la CJI. Sunt texte bune, profunde și șlefuite, de care aproape nici unul dintre autori nu este mulțumit.
Nu e o atitudine greșită cât timp fiecare dintre noi înțelege că dacă continuăm să exersăm, nu putem decât să scriem mai bine. Îmi place să le repet o vorbă pe care o spune jurnalista Diana Sugg. “Jurnalismul nu e ca gimnastica – nu ți se încheie cariera la 18 ani”. Și dacă îți pasă de ce faci, fiecare text va fi puțin mai bun decât cel dinainte.
Textul de azi e un text despre construcție și maturizare și felul în care ne agățăm simțim nevoia unor certitudini când totul în jurul nostru se schimbă. Sorana scrie despre casa pe care părinții ei o construiesc de 18 ani încoace și despre dorința ei ca acest proces să continue.
La final puteți citi și un scurt dialog cu Sorana pe marginea textului.
==================================
NETERMINARE
Există lucruri care se sfârșesc inevitabil. Și există altele al căror sfârsit îl putem întârzia.
De Sorana Stănescu
==================================
Îmi amintesc ziua în care am început. Dormisem după-amiază și, când m-am trezit, am ieșit în curte. L-am văzut pe tata cu cotețul câinelui în brațe. Tocmai îl demontase, împreună cu o parte din gard. L-am întrebat ce face. “Ne apucăm de casă”, a zis el.
Eram în 1990, vara. Aveam 5 ani. Părinții mei tocmai primiseră posturi de medici în oraș, în Câmpulung Muscel, după ce vreme de trei ani făcuseră naveta la Dragoslavele, o comună situată la 15 km depărtare. Odată cu noile posturi, calvarul consultațiilor la domiciliu se terminase. Când au început casa, tata avea 35 de ani, iar mama ““ 32. Mă aveau pe mine și pe sora mea, care avea un an. Locuiam cu toții în casa bunicilor mei. Casa noastră au construit-o lângă ““ sau, mai exact, lipită. Aveau salarii de medici la început de carieră ““ 6 000 lei – nu neapărat puțin, dar cu siguranță nu îndeajuns ca să poată construi o casă. Au avut însă ceva curaj și voință, ca să înceapă la câteva luni după Revoluție, când inflația o luase razna și când nu puteai ști cât aveau să coste materialele în ziua următoare.
De atunci au trecut 18 ani. Casa nu e gata. Și, cu toate astea, nici nu aș vrea să se termine prea curând. Am crescut odată cu ea și m-am construit odată cu ea. Momente semnificative din viața mea sunt, într-un fel sau altul, legate de casă.
La 6 ani, îmi plăcea mai mult să mă joc cu bucăți de smoală topită și cu electrozii de sudură, decât cu păpușile. Din resturile de țeavă verde ““ folosită la instalația electrică ““ făceam puști, mai mari sau mai mici, lipite cu bandă lată de scoci maro. Și nu le făceam doar pentru mine, ci le mai și împărțeam tuturor copiilor din cartier.
La 8 ani, știam ce înseamnă “œsalahori” (muncitori necalificați în construcții) și, mai ales, știam că sunt greu de găsit. Îmi petreceam cu ei mai mult timp decât petreceam cu prietenii. Îmi plăcea să văd cum amestecă betonul și cum urcă apoi cu scripeții gălețile pline. Și mai știam că, dacă nu se mișcă suficient de repede, cimentul riscă să se întărească și nu mai poate fi folosit.
Nu-mi era frică să mă urc pe scara făcuta din cofraje (panouri din lemn care aveau în loc de trepte, stinghii subțiri din lemn), ba, mai mult, îmi plăcea să mă urc până la jumătate și să mă arunc în grămada de nisip de dedesubt.
Casa mea era cazemata mea și o inspectam atent în fiecare zi. Deși pereții nu fuseseră încă ridicați, știam exact unde începe dormitorul și unde se termină bucătăria, unde și cât de mari aveau să fie ferestrele. Și știam că urma să folosim cărămidă de Jimbolia (o cărămidă mai mare, compactă, care nu se sfărâmă), pentru care tata mersese special la Timișoara. Eram mândră, pentru că nu multă lume avea și mi se spusese că e mai bună decât bolțarii, care “țin rece”.
Cât timp am ridicat casa, adică vreo două veri, obișnuiam să iau micul dejun împreună cu muncitorii, în garaj ““ mâncam covrigi cu ou și zacuscă aduse de ei și îmi plăceau la nebunie. După ce am înălțat zidurile și am montat acoperișul, a început căutarea celor mai buni meseriași care să facă finisajele. Am mers cu tata la Domnești (o comună pe lângă Pitești), cu o Dacie papuc albă, la domnul Nae, ca să îl angajăm să ne pună faianța. Știam că e unul dintre cei mai buni. Frații Brătulescu ne-au făcut tâmplăria, asta după ce am fost câteva luni pe “lista de așteptare”. În Piatra, un sat în munte, am fost după nenea Ionică. El lucra în lemn și tata voia să îmbrace o cameră întreagă în lemn. A durat o lună, timp în care nenea Ionică a locuit la noi.
La 12 ani, aveam deja sarcini specifice ““ în vacanța de vară, la ora 12, trebuia să le pregătesc masa celor care lucrau la casă. Așa era tocmeala. Ouă fierte, chiftele, șuncă, brânză, ceapă, roșii, țuică. Și ceva ce eu și sora mea, care mă asista în acest ritual, am numit “œsalam de muncitori” ““ un salam de o calitate mai slabă, mai prost decât cel pe care tata îl cumpăra pentru noi, dar care nouă ne plăcea mai mult. Și acum pot să recunosc salamul de muncitori dintr-o mie ““ crud și cu mai multă grăsime.
Foarte mult timp am trăit cu impresia că procesul de construcție durează atât de mult doar pentru că tata vrea să facă lucrurile cât se poate de bine și de… “trainic”. Înainte să fie folosită, scândura trebuia uscată doi sau chiar trei ani. Tencuiala trebuia și ea să se usuce câteva săptămâni înainte de a zugrăvi sau de a pune tapetul, iar uneori, nu era suficientă “o mână”, tata insistând să dăm două sau trei.
Dar asta nu era tot. De abia în urma cu trei ani, când l-am auzit pe tata spunând ca au existat zile în care el și mama mâncau slănina cu pâine și dădeau mâncarea “cea bună” muncitorilor, mi-am dat seama de efortul financiar făcut de părinții mei. Iar acum, când am întrebat-o pe mama cum a fost cât timp au construit casa, mi-a răspuns simplu și râzând: “Cum să fie?! Trăgeam mâța de coadă”.
Nouă însă nu ne-a lipsit niciodată nimic. Și se pare că, până la urmă, nici alor mei. Au avut tot ce le-a trebuit: s-au avut unul pe altul, ne-au avut pe noi și au avut determinarea să nu renunțe.
Mulți dintre cei care ne-au ajutat la casă ne-au rămas prieteni: lui nenea Vasile, electricianul, i-am cununat fiul; lui Nicu Irimia, care ne aducea nisip, i-am botezat fetița. Cu mașina lui Georgica Malek (o Dacie bleu), am fost la rudele mamei la Turda. Noi o vânduserăm pe a noastră înainte să ne apucăm de casă. Nenea Make, inginer la fabrica de mobilă din Stâlpeni, ne-a îmbrăcat scara în lemn de stejar și tot de la el am cumpărat primele șase scaune de bucătărie ““ cu tapiserie roșie, la 60 000 bucata. Și acum, tot pe acelea le avem.
Încet, casa s-a ridicat și, odată cu ea, m-am ridicat și eu. În clasa a patra (1996), am terminat parterul și ne-am mutat. În clasa a noua aveam deja camera mea. Când am plecat la facultate, acum patru ani, casa părea terminată. Dar n-a fost chiar așa. În ultimii ani, am dat acoperișul jos de trei ori, ca să modificăm hidroizolația. Mansarda am terminat-o anul trecut. Nu știu încă ce are tata în plan pentru anul acesta.
Cu toate astea, nu vreau să se termine. Pentru că odată cu casa, s-ar termina și această perioadă din viața mea. Și i-ar urma alta, în care eu ar trebui să fiu cea care construiește ““ fie și o casă. Dar atâta timp cât mă întorc acasă și părinții mei încă mai au câte ceva de modificat sau de construit, totul e în regulă. Timpul a rămas pe loc, mama și tata nu au îmbătrânit, iar eu nu am crescut. Și, dacă închid ochii, pot să urc scara și să mă arunc în grămada de nisip.
==================================
Un dialog cu Sorana:
* Cum ai ales subiectul și ce-ai vrut să transmiți?
S-a întâmplat ca în ultima perioadă să povestesc mai multor prieteni despre construcția casei și să îmi amintesc tot felul de amănunte. Iar când a trebuit să pitch-uiesc trei idei pentru eseul personal, aceasta a fost una din ele, iar feedback-ul a fost pozitiv. În plus, când m-am apucat să notez idei pe care le-aș putea dezvolta în text, am scris trei pagini. Iar mie nu mi se întâmplă asta niciodată. A fost, așa cum mi-ai spus tu, o poveste care se vrea scrisă.
Ce am vrut ca acest text să transmită?
Am vrut să descrie trăirile unui copil care crește în paralel cu o casă și care, la 23 de ani, ajunge să își înțeleagă mai bine familia și chiar pe sine datorită acestei construcții.
* Ce îți place/nu îți place la cum a ieșit? Sau, pusă altfel problema – ce ti-a reușit și ce nu?
Îmi place că textul curge destul de bine în partea de mijloc, care descrie toate etapele construcției casei. Mă tem însă că ideea mare a textului, care se regăsește în concluzie, nu e suficient susținută de-a lungul textului. Și nu îmi place că am propoziții prea scurte, care imprimă un ritm sacadat.
* Tehnic, care a fost cel mai greu lucru de făcut?
După primul draft, existau multe întrebări fără răspuns, care ar fi putut deturna cititorul de la ideea mare a textului. Mi s-a părut dificil să includ răspunsurile la acele întrebări, fără să rup ritmul și coerența textului și fără să plictisesc. La fel de dificil a fost să găsesc momente semnificative în text, care să mă conducă către concluzie.
* Câte drafturi ai scris până la varianta finală? Care a fost cel mai greu?
Au fost patru drafturi, iar cel mai dificil mi s-a parut al doilea, în care trebuia să se regăsească răspunsurile la întrebările de care vorbeam mai devreme, întrebări cum ar fi: “œUnde am locuit în tot acest timp?”, “œCine sunt părinții mei?”, “œCare au fost motivele pentru care construcția a durat atât de mult?”.
Simt că textul ar putea fi îmbunătățit, cel puțin pe parte de scriitură și de ritm, dar nu sunt în stare să fac asta acum. Cred că mai trebuie să treacă ceva timp, trebuie să uit cum a sunat varianta inițială, ca să pot găsi o altă modalitate de exprimare ““ mai plastică, mai potrivită.
* Cât de mult te-ai expus prin el? Cât de mult consideri că ai lăsat să se vadă?
Nu cred că m-am expus prea mult prin acest text, pentru că, în general, mi-e teamă să fiu vulnerabilă ““ și credeam că un astfel de text m-ar face vulnerabilă. Am expus însă o parte din mine ““ acea parte din mine ““ foarte “œactuală” acum. Una dintre caracteristicile casei este că e încă neterminată.
În contextul în care foarte multe lucruri din viața mea par să se termine în acest moment, casa rămâne tot acolo, iar deznodământul ei ““ spre deosebire de deznodământul celorlalte lucruri ““ îl pot controla. Astfel, a devenit, în parte, un text despre relația mea cu finalurile.
Comments
8 Responses to “Neterminare”
Leave a Reply
povestea este minunata, am citit-o dintr-o rasuflare. felicitari. a inceput in forta seria eseurilor si ma bucur ca de data aceasta le pot citi cu o detasare de care nu am profitat seria trecuta.
Sandra, iti multumesc!
Este cu adevarat o poveste deosebita pe care simti dorinta de a o reciti imediat dupa ce ai incheiat o noua lectura asupra ei.
Contureaza emotionant momente importante ale fiecarei vieti,iar in sens figurat rezuma unele dintre trairile atat de puternice ale unei vieti.
Cu siguranta,nu trebuie sa fie o persoana avizata ca sa`ti dai seama ca este o poveste extraordinara!
Mi-a placut povestea.
Off topic: cand se organizeaza urmatorul curs de jurnalism narativ?
de fapt, chiar mi-a placut povestea. o luna mai tarziu dupa ce-am citit-o si inca mai tin minte pasaje din ea, e bine scrisa. felicitari :)
Multumesc! M-as bucura sa spui asta si peste 3 luni :)
2 luni mai tarziu se pune? :)
Eu cred că ai expus suficient de mult încât să emoÅ£ionezi un om care este legat de familie. Cel puÅ£in mie asta mi-ai transmis. Poate ÅŸi pentru că sentimentul de “acasă” nu se compară, nici pentru mine, cu nimic.
P.S. Am descoperit astăzi acest blog şi voi reveni la el, pentru că îmi place să scriu şi vreau să învăţ să fac asta tot mai bine, din orice sursă care pare şi este pertinentă.