Making of “ViaÅ£a mea în dosarele altora” (din Esquire #7)
Spuneam când am vorbit data trecută despre numărul din aprilie al Esquire că textul despre CNSAS și impactul pe care dosarele îl pot avea asupra vieții unui om obișnuit e unul dintre cele mai reușite pe care le-am publicat. Și nu doar din cauza poveștii lui Vasile Gavrilescu, cât mai ales și din cauza muncii de documentare și scriere.
“Viața mea în dosarele altora” e bun pentru că a trecut prin 4-5 drafturi, fiecare rezolvând încă un hop în calea unei citiri ușoare. S-a schimbat mult de la prima versiune și Dia va fi prima care să recunoască acest lucru. Mai jos găsiți alte detalii despre cum a evoluat textul. Am încercat – pe cât posibil – să nu dezvăluim surpriza care conduce textul.
==================================
Making of “Viața mea în dosarele altora”
de Dia Radu
==================================
Chiar mă gândeam zilele trecute cam cât am lucrat de fapt la Gavrilescu. A fost cale lungă până să ajung să țin revista în brațe cu versiunea finală. Să zicem că a debutat prin vara anului trecut, când am început o documentare despre dosarele CNSAS. Am anchetat câteva luni bune în paralel cu alte treburi pe care le aveam de rezolvat.
Prin octombrie am făcut și o scurtă călătorie prin țară. Strânsesem un dosar serios pe problemă, cam cât unul din cele 22 pe care le avea Gavrilescu. Aveam acolo interviuri cu specialiști, istorici, ceva mărturii de la popi care trădaseră, de la scriitori care se dedaseră și ei acestui păcat. Am răsucit problema pe toate părțile în redacția Esquire. Până la urmă a devenit o evidență: din tot ce aveam, subiectul meu era el, omul simplu, cea mai ignorată victimă a Securității.
În decembrie l-am vizitat pe Gavrilescu și povestea a început să se închege.
Nu mai știu câte drafturi au fost. 4? 5? Mi-am făcut întâi o schemă pe hârtie: ce vreau să spun, în ce ordine, unde vreau să ajung.
M-am pus în fața calculatorului și mi-am dat drumul la scris. Veneau scene și imagini una după alta. Potriveam ca într-un aluat declarații, fragmente din dosar, mărturii. Mă întorceam la înregistrare să mai ascult câte un detaliu, răsfoiam caietul de notițe, care se umpluse de semne de carte de toate culorile.
Aveam 171 de mega de înregistrare cu Gavrilescu, cam 6 ore și jumătate, plus jumătate de carnet de note.. Care însă nu mi-au ajuns. Vorbisem despre toată viața lui și când m-am pus în fața Word-ului și am reușit să separ povestea pe care vreau s-o spun de balast, mi-am dat seama că îmi lipseau informații esențiale. Cred că l-am sunat pe Gavrilescu de vreo 12 ori în timp ce scriam. Pentru câte un detaliu, un an, o culoare, un anotimp. Pentru câte o întrebare pe care o ratasem la momentul respectiv.
L-am revăzut și în București, unde am petrecut iar ore bune.
Pe măsură ce scriam apăreau imagini noi. Într-un final am simțit că am pus cam tot ce știam în pagină. Am recitit. Scârțâia încă în multe locuri. I l-am dat surorii mele să-l citească. Un prim cititor care mi-a spus unde se înfundă povestea. Am mai defrișat puțin prin text, să-l fac mai cursiv. Eram, să spun, destul de mulțumită.
Doar finalul nu-mi ieșise. Știam că pot mai bine de atâta, dar mă simțeam epuizată. I l-am trimis lui Cristi. L-am discutat. Entuziasmul lui m-a molipsit și mi-a dat energie pentru încă un tur de forță. Textul meu era un puzzle, voit la origine, pentru efect cinematografic, dar totuși cam prea încâlcit. Mișcarea esențială era să schimb ordinea paragrafelor în așa fel încât cititorul să ajungă la “trădare” o dată cu personajul.
Era nevoie de o construcție puțin mai liniară, care să se amplifice treptat, să se tensioneze până la un punct culminant al deschiderii dosarelor. Am făcut-o și, rearanjată, povestea mi se părea alta. Mă durea cumva să renunț la cea veche, ca la un copil pe care îl luasem de suflet, dar cea nouă îmi făcea cu ochiul și-mi deschidea alte perspective. De data asta totul curgea bine. Doar finalul era tot ca nuca-n perete. Am pierdut o zi întreagă încercând să lucrez pe el. Nu-mi ieșea, era ca și cum l-ar fi scris o altă mână. Aveam două ritmuri diferite de scriitură care nu se potriveau. Și în plus nu era prea clar ce vreau de fapt să spun.
M-a apucat disperarea, la propriu. Până la urmă am citit încă o dată textul, atentă să văd unde se rupe de fapt firul. Am găsit punctul acela sensibil, am șters tot ce urma și am refăcut, înlănțuind cu ritmul de dinainte. Câteva paragrafe și informații au rămas pe afară. Dar n-am stat să plâng după ele, deși mi se păreau bine scrise. Când am pus punct mi-am dat seama că de-abia acum spusesem ce voiam în acest text. Construisem cu migală o poveste ca să spun ceva. Dar pe parcurs, pierdută între aliniate, descrieri și liniuțe de dialog, uitasem de fapt esențialul.
Au mai urmat apoi perierile de rigoare, verificatul de date, ani, Google-ituri pentru nume, locuri, explicații foto, corecturi în pagină.
A fost un efort imens și nu a fost doar al meu. Fără un editor bun riști să te pierzi pe drum. Dar mi-a plăcut senzația de final, că sunt pe deplin mulțumită de text. A meritat.
Ce am învățat după textul cu Gavrilescu?
1. Construcția este esențială, pentru a nu pierde cititorul pe parcurs. Trebuie să-i dai tensiune și suspans, să-l ții ca într-un thriller. Mai ales când textul e lung.
2. Emoția nu trebuie să fie nici în exces, nici gâtuită. Dar trebuie să existe și să se dezvolte puțin câte puțin, până la un preaplin de final.
3. O schimbare de construcție poate aduce o schimbare de perspectivă, o schimbare de viziune și chiar o schimbare de mesaj. Nu ține cu dinții de primul draft! Riscă, ai să vezi ce minunății ies pe parcurs!
4. O poveste despre x nu e niciodată doar o poveste despre x. E mai mult de atât. În cazul meu este o poveste despre iubire, ratare, eșec, libertate, trădare și singurătate. Care poate fi povestea multor oameni.
Iar dacă vreți să știți ce a spus Gavrilescu după ce s-a citit, a spus așa: “Da! Domnișoară, le ziceți bine. Aș vrea și eu 10 exemplare!”
Comments
4 Responses to “Making of “ViaÅ£a mea în dosarele altora” (din Esquire #7)”
Leave a Reply
asta cred ca e cel mai bun text despre victimele securitatii din cate am citit pana acum. dia spune ca a fost un efort imens, dar nu l-am simtit nici o clipa atunci cand am citit articolul. nici acum, nu stiu sa iti spun cate pagini are desi l-am citit de doua ori. nu m-a interesat.
asta cred ca e unul dintre cele mai importante lucuri la un text cu o asemenea miza. plus, ca fara sa ma scoata din povestea lui vasilescu mi-a dat ceva mai mult. e infiorator momentul montarii microfoanelor in apartament.
Uau! Uau! Mai zic odata? UAU! Colega de suferinta de la curs…Bravo!
1. Despre text : (Imi plac la nebunie povestile si istoriile pe tema “cum era inainte”, mai ales din perioada 45-89. Comunism, securitate, torturi, anecdote cu Ceausescu si Dej sau orice G. descopera “amanuntul” cutremurator l-am recitit de 3-4 ori. Ce a simtit omul in acele momente…cred ca nu poate fi descris total in cuvinte. Totusi, Dia a reusit sa creeze o stare. Fara prea multe cuvinte “de umplutura” m-a facut sa SIMT in felul meu, emotia lui Gavrilescu.
2. Despre Making Of : Intr-un fel ma sperie volumul de munca pe care l-ai depus. Dar, cand te-ai vazut cu articolul terminat in brate…cred ca ti-ai dat seama ca a meritat fiecare secunda de cercetare si scris si rescris si rescris!
domnule Lupsa, ce se intampla cu lectura de weekend?
multumesc mult de vorbe gabi, victor!
da, volumul de munca este intr-adevar foarte mare. dar eu nu-l simt ca atare pentru ca pornesc doua trei documentari in paralel. Si apoi sa nu uitam ca nu la toate textele ma documentez asa. Fac si eu multe interviuri la care ma documentez doar 2 ore inainte sa plec spre intalnire. Depinde de subiect. dar gavrilescu apartine unei zone care ma intereseaza foarte tare: mostenirea comunista si cicatricile ei. Si atunci documentarea nu mai e doar documentare, ci si interes personal, pasiune. in plus, la esquire nu dau texte pe banda, ci doar cand am ceva deosebit, adica la 3, 4 luni. Deci tot timpul si efortul sunt justificate.