Esquire România, Mai 2008
Am citit o grămadă de interviuri cu Robert Turcescu înainte să-l întâlnesc. Ba chiar îmi formasem o părere – omul e atât de prins în vâltoarea vieții pe care o duce, încât nu are timp să facă un pas înapoi și să o evalueze. Spunea mereu că e obosit, că ar vrea să doarmă. Eram decis să explorez această tensiune când m-a întâmpinat spunându-mi că s-ar putea să plece în Spania, să renunțe la ce are aici – radio, TV, presă scrisă – și să încerce să construiască studioul Realitatea TV de la Madrid. M-am reorientat rapid și i-am cerut să-mi povestească cum, în pragul vârstei de 33 de ani, a ajuns să considere că e necesar să facă o pauză. Povestea pe care o spune o găsiți în numărul de mai.
Turcescu îi urmează lui Arnold pe copertă, iar numărul de mai urmează unui număr de aprilie cu texte puternice și șlefuite. Cred că am reușit să menținem standardul pe care ni l-am impus. Unul din cele mai interesante lucruri pe care le veți găsi în acest număr e un pachet de articole despre primari mari și mici din toate colțurile țării. Am hotărât că trebuie să punctăm momentul alegerilor locale și am făcut printr-o serie de portrete (atât scrise cât și fotografiate), dar și prin articole de analiză semnate de Cristian Pîrvulescu și Bogdan Teodorescu.
Tot în mai se împlinește un an de când Cristian Mungiu a câștigat Palme D’Or pentru 4, 3, 2. Iulia Blaga a vrut să vadă cum se simte Mungiu după atâta alergătură și nebunie. Încercarea ei de a-l convinge să abordeze subiectul a dus la un text minunat.
Alte minunății în numărul de mai:
– Povestea Stradivariusului românesc și a violonistului care o strunește.
– Anul cățărătorului David Neacșu.
– O mulțime de animale bine îmbrăcate.
– Ce am învățat: Bogdan Baltazar.
– Odă către Gmail.
– Brăduț Ulmanu despre sex.
– O glumă bună spusă de VJ Elena.
Pentru și mai multe informații, descărcați sumarul în format PDF.
Spread-urile de deschidere a materialelor despre Turcescu și Mungiu.
* Design: Raymond Bobar și Cătălina Zlotea.
Lectură de weekend (25.04.2008)
În Cotidianul de vineri a apărut un text de Gabriel Liiceanu despre Monica Lovinescu. S-a vorbit deja despre cât este de cutremurător și de profund. Eu îl aleg pentru un motiv mai simplu: Liiceanu a comis o bucată fantastică de jurnalism personal.
Sigur, omul de litere și filosoful e la tot pasul în text. Dar reflecțiile autorului sunt dublate de momente vii – scene cu Lovinescu și Ierunca, întâlniri, citate din cărți, scrisori, dialoguri la telefon etc. E munca de documentare și autodocumentare a unui jurnalist de poveste de primă mână; unul care scrie cu informații, cu scene, cu personaje, cu dialog și cu o voce distinctă și puternică. Unul care alternează – pe modelul This American Life – momentele de acțiune cu cele de reflecție, și structurează materialul pentru a transmite emoție și experiență mai mult decât informație.
Pentru mine e o dovadă clară că se pot spune povești în România. Da, e o poveste spusă de Liiceanu despre Lovinescu – probabil unul din motivele pentru care și-a găsit locul și spațiul (~ 5.000 de cuvinte) -, dar reacțiile pozitive ale cititorilor ar trebuie să dea de gândit editorilor și managerilor de presă.
Poate e cazul să spunem mai multe povești ale lumii în care trăim și să le dăm spațiul pe care ele le merită. Jurnalistul Gabriel Liiceanu ne ajută.
Sfatul zilei: Stai jos. Scrie.
Într-una din primele postări de pe blog am vorbit despre disciplina de a scrie zilnic. Pentru mine, a scrie bine înseamnă a fi disciplinat. Un text bun necesită antrenament. Dacă nu alergi, ți se atrofiază mușchii.
Cred că pentru o perioadă – două luni cu siguranță – am reușit să mă țin de o normă zilnică de scris. 30 de minute. Fie că scriam un post pentru blog, munceam la un draft sau făceam comentarii pe un text, era un timp pe care trebuia să-l petrec în scaun. Nu încercam să mă disciplinez să scriu bine, ci pur și simplu să mă așez să scriu ceva. Rezultatul era deseori slab, dar mușchiul lucra.
Asta până când, în martie, am plecat două săptămâni din țară. Atunci s-a rupt filmul. Sigur, am scris și pe drum, și am scris și după ce m-am întors. Dar am făcut-o dezordonat. Acea călătorie m-am făcut să uit de ideea celor 30 de minute. Mi-a adus Eddie aminte de ea într-un post despre cartea lui Stephen King, Despre scris.
De ce mă beștelesc că am abandonat cele 30 de minute (mai ales dacă am scris)?
Simplu. Pentru că am pierdut obișnuința antrenamentului făcut conștient. Dacă uiți că poți produce ceva pentru că trebuie, uiți că poți produce. Și când uiți că poți produce, reapar scuzele. N-am timp. Îmi e somn. Oricum nu pot “scuipa” un draft acum. Nu mai bine citesc bloguri? Ce e la TV?
Cel mai important sfat pentru cineva care vrea să scrie e: stai jos și scrie. Dacă nu ești cu un pix deasupra unui carnețel, sau cu mâinile pe tastatură, nu se va aduna nimic. O spune și Chip Scanlan (the best writing tip of all time: sit). Tot el citează câțiva scriitori vorbind despre asta.
“A lot of young writers wait for inspiration. The inspiration only hits you at the desk.” (Robert Anderson)
“Rituals? Ridiculous! My only ritual is to sit close enough to the typewriter so that my fingers touch the keys.” (Isaac Asimov)
Am să încerc să mă întorc la scrisul conștient. Chiar dacă uneori vor fi 10 minute. Chiar dacă uneori va fi o propoziție. Măcar o propoziție puteți încerca și voi. Șase cuvinte. Un text personal în șase cuvinte – sunt sute de exemple pe SMITH Magazine.
Nu se poate? Se spune că Hemingway a fost provocat odată să scrie o poveste în șase cuvinte. Și cică a făcut-o. Rezultatul?
“œFor sale: baby shoes, never worn.”
David Granger ÅŸi nevoia de a inova
M-am trezit sâmbătă căutând niște cuvinte de inspirație. Avusesem o serie de discuții săptămâna trecută despre ce se poate și ce nu se poate face editorial în România, și vroiam să mă încarc puțin. Fusese și o săptămână cu lansări pe piața revistelor românești și obosisem de atâtea informații despre target, vânzări și nișa de piață în care se plasează unii și alții.
Așa am ajuns – ca și altă dată – la David Granger, redactorul-șef al Esquire-ului american. Acum o lună l-am întâlnit pe Granger în biroul lui de la etajul 21 al Hearst Tower în New York City și am fost fascinat. Biroul, care nu era ieșit din comun, privea de-a lungul 8th Ave.
Granger purta o pereche de blugi albaștri, puțin largi, un blazer peste o cămașa albă și pantofi negri întăriți cu o placă de metal în talpă ca să reziste târșâielii. La 10 era deja în focuri. Am citit ulterior că se trezește la 5 dimineață. La 5:45 e în metrou în drum spre muncă. La 7 a trecut deja sumar prin New York Times.
I-am dat lui Granger numărul din martie al Esquire România – cel cu Florin Piersic Jr. pe copertă și parfumul de la Bulgari inserat în ultima treime a revistei. S-a uitat la gaura din revistă și a început să râdă. “Fuck man, this is great”, mi-a spus.
Trebuie să știți ceva despre Granger. El e același om care spune “Fuck the old Esquire” . Sau spune că The New Yorker e plictisitor. Granger e omul care repetă obsesiv: “I wanna do stuff that’s never been done before”. Pentru el, insertul de parfum era o chestie nouă. Curajoasă. El n-ar putea să o facă, a adăugat, pentru că l-ar omorî Asociația Editorilor de Revistă (ASME). (Cu genul asta de publicitate, n-ar putea să-și înscrie revista în concursurile asociației – nici în categoriile de design și nici în categoriile de editorial). Dar i-a plăcut că a văzut ceva nou.
E o chestie de subtilitate aici. Granger reacționa la nou. Nu la găselnița de marketing. Nu la succesul de publicitate. La nou. La curajul de a face altceva cu revista. De-a inova. De-a împinge limitele. Poate n-ar face așa ceva. Dar e tare că cineva a încercat-o și pe asta.
Mi-a spus că are o zi foarte proastă când o poveste pe care o citește e obișnuită. “Obișnuită” nu înseamnă “proastă”. Doar obișnuită. The New Yorker are multe povești bune, dar majoritatea sunt obișnuite.
Sâmbătă mi-am amintit de Granger și de un discurs pe care l-a avut anul trecut la o conferință a industriei de revistă americană. Acolo, Granger a vorbit despre Esquire și inovație. A povestit despre ziua în care i-a sosit numărul de octombrie (cu Benicio Del Toro pe copertă). Știa că trimisese la tipar un număr bun, cu multe povești bune. Și totuși, când i-a picat în mână revista, reacția lui a fost: “Fuck, I’m still making a magazine”.
Granger e fantastic pentru că e mereu nemulțumit, mereu gata să riște. Chit că e vorba de o bucată de ficțiune despre moartea unui actor, sau de un articol de peste 16.000 de cuvinte, Granger vrea să facă altceva – chiar dacă acel altceva va fi un eșec total. Pentru că dacă nu ar face mereu altceva ar fi un editor obișnuit, care conduce o revistă obișnuită, ca toate celelalte de pe piață.
Urmăriți mai jos speech-ul lui Granger. E inspirațional pentru oricine care dorește să schimbe domeniul în care lucrează – mai ales unul atât de conservator cum e presa tipărită (nu degeaba design director-ul lor e considerat un “influențator” în industrie). Ascultați cum au schimbat titlurile de pe copertă, cum au revigorat bucățile de ficțiune și cum au ratat experimentele de-a face logo-ul revistei un element dinamic.
La un moment dat, spune despre una dintre propunerile pe care i le-a făcut un editor: “It was so large, so impossible, that I had to say ‘yes'”. Pentru că – punctează el foarte bine, mama invenției e disperarea. Iar Granger e disperat să producă ceva nou.
Și mai mult Granger: Interviuri mai vechi la KCRW și la Charlie Rose (1998 și 2005).
Lectura de weekend (18.04.2008)
Am fost puțin leneș cu aceste lecturi de weekend. De fapt, trăiesc de ceva vreme cu o situație foarte bine punctată de un personaj pe care l-am intervievat recent: am ajuns să scriu mai mult decât să citesc. E de discutat pe tema asta. Până atunci:
* Am descoperit acum o lună un articol fantastic scris de Michael Paterniti în 2000 pentru Esquire: “The Long Fall of One Eleven Heavy”. Articolul e despre prăbușirea zborului Swiss Air 111. Scriitura e cutremurătoare. Paterniti scrie acum pentru GQ.
* Le povesteam ieri cursanților mei despre cum trebuie să găsească lucrul concret care să ilustreze o idee mare. Nu poți scrie “despre graffiti” sau “despre încălzirea globală”. Poți scrie în schimb despre un graffer și bucata lui preferată, sau despre cum au ajuns francezii să planteze vii în Anglia pentru că e prea cald la ei. Ca exemplu de ilustrat o idee mare printr-o chestie tangibilă le-am dat o serie din The Oregonian care explică globalizarea și criza economică de la sfârșitul aniilor ’90 urmărind un cartof prin lume – din America în Asia. Se numește “The French Fry Connection” și a câștigat un Pulitzer.
* Școala unde am făcut masterul împlinește anul ăsta 100 de ani. Cu ocazia asta s-au gândit să-și scrie o istorie și l-au rugat pe unul dintre experții lor în jurnalism de investigație să o facă. Concluziile lui despre toate conflictele de interese cu care s-a zbătut sunt folositoare oricui trebuie să scrie “despre ai săi”.
Căşti şi placaje (Bucharest Warriors)
În august, prietena mea a găsit pe un stâlp un anunț care spunea că o echipă de fotbal american din București caută oameni. În aceeași zi, am intrat pe site-ul Bucharest Warriors și le-am trimis un e-mail celor patru căpitani. Le-am spus că mă interesează să scriu despre ei.
Timp de două luni am asistat la antrenamente și i-am văzut progresând de la o gașcă entuziastă de băieți în pantaloni scurți și tricouri, până la o echipă în devenire, cu echipament și scheme. Articolul despre ei a apărut în numărul de noiembrie al Esquire (puteți să-l descărcați de aici în format PDF).
Warriors au continuat să crească și în acest weekend joacă primul amical oficial în România, contra celor de la Chișinău Barbarians. Dacă vreți să-i vedeți, mergeți sâmbătă, 19 aprilie de la ora 17:00 pe terenul “Parcul Studențesc” din complexul Tei.
Pozele pentru articol au fost făcute de Andrei Pungovschi. Articolul – așa cum a apărut el în revistă – e aici.
A scrie despre celebrităţi
M-a întrebat cineva recent dacă mi s-a întâmplat să fiu dezamăgit de cât reporting am făcut la un articol. Întotdeauna. Nu există text pentru care să nu-mi fi dorit să mai citesc ceva, să mai văd un loc, să mai vorbesc cu o persoană. Cred că această nemulțumire e necesară – altfel riști să cazi în capcană și să spui: “Ajunge. Am totul.”
Nu cred că ai vreodată totul. Ai cât ai reușit să strângi până în momentul în care trebuie să te așezi și să scrii, pentru că-ți suflă deadline-ul în ceafă. Ca să scrii bine trebuie să scrii cu informații și, ca să scrii cu informații, trebuie să-ți petreci cea mai mare a timpului din procesul de lucru la un articol făcând reporting.
Am recunoscut însă că frustarea e mai mare când vine vorba de celebrități. Atunci simt cel mai intens că se putea mai mult. E probabil rezultatul faptului că nu ai atâta control asupra procesului. Trebuie să te mulezi pe timpul persoanei respective, trebuie să accepți nivelul de acces pe care ți-l dă, iar, uneori, chiar și limite în ceea ce privește subiectele abordate. Dacă vrei să faci un interviu care să fie publicat în format întrebare/răspuns, e mai simplu. Pregătești întrebările, le pui, transcrii răspunsurile și gata.
Dacă vrei să scrii altceva, un text care transmite o experiență, e mai mult de muncă. Un telefon sau o întâlnire la o cafenea nu ajunge. Vrei să faci ceva cu persoana respectivă, să o vezi interacționând cu mediul din jurul lor. Asta deobicei îți mai temperează frustrarea că nu ai ajuns săpat destul de adânc. George Clooney e recunoscut pentru modul în care facilitează aceste experiențe. Nici el nu vrea ca ce se scrie despre el să fie un Q&A plictisitor. Își înțelege rolul, și vrea măcar să permită reporterului să scrie ceva amuzant. De aceea a acceptat invitația la cină a lui Joel Stein de la Time și apoi la googlit a lui A.J. Jacobs de ls Esquire.
Și dacă vorbim de scris despre celebrități, vroiam să va atrag atenția asupra lui Scott Raab, unul dintre scriitorii (writers) de la Esquire-ul american, un reporter nervos cu o atitudine tranșantă. Scriu d-astea, dar le scriu cum vreau eu, și probabil articolul va enerva persoana respectivă. Raab a scos recent o colecție de articole scrise despre celebrități, Real Hollywood Stories, și a punctat într-un interviu modul în care-și face munca ca să minimizeze frustrarea de a nu putea face atât reporting cât ai fi făcut la un articol care nu e bântuit de celebrități.
ESQ: After reading Real Hollywood Stories, you don’t seem particularly impressed by famous people. In fact, you seem to openly loathe them. Why?
SR: This might sound like a joke, but part of the answer is that I”™m from Cleveland. I”™m an old shoe salesman. I”™m an old bartender. Those are not metaphors — those are things I have done for money! I’m not wowed by anyone”™s station in life. It’s the opposite. I”™m really interested when people are cut down to size. To me — and not to harp on the Cleveland thing, but it”™s a really big part of my personality — it”™s a chance to try and get real with someone whose entire existence is an image. How do you get through that?
Câteva din profilurile făcute de Raab:
– Ewan McGregor
– Robert Downey Jr.
– Bill Murray
– Ryan Seacrest
Making of “ViaÅ£a mea în dosarele altora” (din Esquire #7)
Spuneam când am vorbit data trecută despre numărul din aprilie al Esquire că textul despre CNSAS și impactul pe care dosarele îl pot avea asupra vieții unui om obișnuit e unul dintre cele mai reușite pe care le-am publicat. Și nu doar din cauza poveștii lui Vasile Gavrilescu, cât mai ales și din cauza muncii de documentare și scriere.
“Viața mea în dosarele altora” e bun pentru că a trecut prin 4-5 drafturi, fiecare rezolvând încă un hop în calea unei citiri ușoare. S-a schimbat mult de la prima versiune și Dia va fi prima care să recunoască acest lucru. Mai jos găsiți alte detalii despre cum a evoluat textul. Am încercat – pe cât posibil – să nu dezvăluim surpriza care conduce textul.
==================================
Making of “Viața mea în dosarele altora”
de Dia Radu
==================================
Chiar mă gândeam zilele trecute cam cât am lucrat de fapt la Gavrilescu. A fost cale lungă până să ajung să țin revista în brațe cu versiunea finală. Să zicem că a debutat prin vara anului trecut, când am început o documentare despre dosarele CNSAS. Am anchetat câteva luni bune în paralel cu alte treburi pe care le aveam de rezolvat.
Prin octombrie am făcut și o scurtă călătorie prin țară. Strânsesem un dosar serios pe problemă, cam cât unul din cele 22 pe care le avea Gavrilescu. Aveam acolo interviuri cu specialiști, istorici, ceva mărturii de la popi care trădaseră, de la scriitori care se dedaseră și ei acestui păcat. Am răsucit problema pe toate părțile în redacția Esquire. Până la urmă a devenit o evidență: din tot ce aveam, subiectul meu era el, omul simplu, cea mai ignorată victimă a Securității.
În decembrie l-am vizitat pe Gavrilescu și povestea a început să se închege.