Cum am fost învăţată să cred

Am ajuns la penultimul text din seria eseurilor personale. Sandra scrie despre Moș Crăciun și despre cum e să continui să crezi și să-ți păstrezi o parte din inocența cu care priveai lumea când erai copil. Fascinația și deschiderea sinceră față de lume e o boală recomandabilă când încerci să spui povești. Cu siguranță mai sănătoasă decât cinismul. Citiți restul eseurilor aici.

==================================
CUM AM FOST ÎNVAÅ¢ATÄ‚ SÄ‚ CRED

De Alexandra Popescu
==================================

Pe la șase ani, în preajma Crăciunului, am văzut în vitrina unui magazin o caleașcă de jucărie cu doi însurăței. Å¢in minte că prețul mi se părea enorm, că am mers atât de departe încât să-mi întreb părinții cât câștigă, să fac calcule, să realizez că ar fi o risipă, că e imposibil, că nu merită.

Costa 20.000 – cât salariul mamei. Am ajuns acasă, am luat o foaie de hârtie și, cu litere mari, caligrafice, abia învățate, i-am scris Moșului. Am cerut jucăria de-abia la final, jenată parcă de preț. I-am dat apoi scrisoarea tatălui meu să o pună la poștă și am așteptat.

Read more

Ce faci înainte să te apuci de scris? (Cosmaciuc)

V-am rămas dator cu un răspuns la întrebarea de săptămâna trecută. Citiți și regăsiți-vă. Eu am făcut-o.

Răspunde: Călin Cosmaciuc.

Au răspuns: Luiza Ilie (aici), Dia Radu (aici), Georgiana Ilie și Brăduț Ulmanu (aici).

Călin Cosmaciuc, 30 de ani, este jurnalist freelance. Are 12 ani de experiență în presa scrisă. Ultima lui slujbă a fost la Evenimentului Zilei ca editor la departamentul “Reporteri Speciali”. Are și blog.

Ultima dată am început cu o…pauză. Vineri terminasem interviurile, aveam înregistrate vreo trei ore pe reportofon. De asta mi-e groază – de transcrieri.

M-am hotărât să nu le transcriu. Și, da, să încep cu o binemeritată pauză. Am închiriat un film de la mall, unde am mai pierdut vremea la o cafea, apoi acasă am terminat de citit un roman de spionaj. Am adormit târziu, după film, cu gândul ca o să mă trezesc cat mai devreme, ca să încep la zece. In timp ce făceam toate astea, îmi treceau prin cap tot felul de lucruri legate de povestea pe care urma să o scriu: de la construcție, pana la lucrurile pe care le-as mai putea afla pana sa termin textul.

Oare mai puteam afla lucruri care să rotunjească story-ul? Ar merita efortul de a lungi timpul de documentare? Ar fi schimbat construcția aceste eventuale noi informații? N-ar fi schimbat mare lucru, dar ar fi colorat un pic povestea. În fine, am zis, hai să încep cu ce am si pe parcurs voi mai afla poate lucruri noi. Chiar ar fi prins bine niște pauze de la scris pentru telefoane, o întâlnire, o căutare pe Internet.

E 10 și ceva dimineața. Cafea sau ness? Ness, că se face mai repede. Å¢igări am destule. Încep să ascult înregistrările și îmi notez time-code-uri. Povestea mea are doua părți, așa că mă hotărăsc să încep cu profilul personajului – îl aveam proaspăt în minte, mă întâlnisem cu el cu o zi înainte pentru interviu. Să încep cu o scenă. Să fie una de la interviu? Nuuuuu. El e violonist și îl văzusem în concert cu o lună și jumătate în urmă.

Îmi dau seama că a trecut cam mult de atunci. Aprind o țigară, mă duc să mai fac o cafea. Îmi deschid blogul, dar n-am chef de scris. Doar verific dacă a postat cineva vreun comentariu. Iau ziarele online la rând, să vad ce mai e nou pe la noi și prin lume. Mă întorc la Word-ul meu gol. Degeaba. Vreau să fie foarte bună “deschiderea”.

Îmi vine o idee: YouTube. As putea să gasesc ceva asemănător, care să îmi dea un “refresh”. Gasesc o inregistrare de un minut cu el, într-un alt recital decât cel la care fusesem eu. Însă e același personaj, aceeași atitudine. Da! M-a ajutat. Îmi amintesc totul. E chiar mai bine: la spectacol nu îl văzusem de aproape, fiindcă aveam bilet undeva mai în spate – doar acolo mai găsisem.

Data viitoare, însă, chiar dacă e o poveste pe care o voi scrie peste un an, trebuie sa nu mai fiu comod si sa scriu bucata imediat ce mă întorc de la locul faptei! Trecuseră două ore de când am deschis Word-ul, pentru a mă apuca de scris. Croșetez trei rânduri. E bine? Nu. O iau de la început. Ce-i mai greu a trecut. E dupa-amiază și am două sute de cuvinte. Nu-i mult, dar de aici încolo știu foarte bine ce am de făcut. Merge ca uns.

Camera s-a umplut de fum, așa că deschid geamul. Trag aer curat și trec la următorul nivel al story-ului. Greul a trecut!

O zi în jurul portocalei

Roxana a încercat în textul ei să transmită sentimentul pe care îl simți când timpul și spațiul te separă de cea mai bună prietenă. E un eseu despre maturizare, despre schimbare, despre cine suntem și cum ne schimbăm când pășim în etape de viață mai responsabile.

==================================
O ZI ÎN JURUL PORTOCALEI

De Roxana Ciucur
==================================

E vineri, ultima zi pe care o petrecem împreună. Am hotărât să petrecem aceste ultime ore pe o plajă privată, în Ostia, vechi port al Romei. Stăm tolănite pe șezlonguri din plastic alb, păzite de două umbrele albastre ce țin departe razele unui soare nostalgic, de început de septembrie. Agitația zilelor toride de vară, de pe riviera italiană a trecut. Un nisip perfect întins și fin se așează la picioarele noastre. Valuri mici, copii care se joacă în apă, părinți urmărindu-i cu privirea, de pe mal.

Port costumul cumpărat special pentru această vacanță la Roma. E galben strălucitor, din două piese, fără imprimeuri sau zorzoane. Pe cap, am o pălărie albă, din pânză, cu boruri mari și o panglică roșie. Mă uit la Cristina. O văd din profil, aproape adormită, sub cercul aruncat de umbrelă. Costumul dintr-o singură piesă, albastru cu flori mici, albe îi conturează și mai bine sarcina ajunsă în luna a cincea. Își ține ochii închiși. Are un zâmbet abia schițat, iar genele negre, puternic rimelate, îi umbresc cearcănele abia ivite.

“Dormi?”

Read more

Lectura de weekend (08.02.2008)

* Marți a avut loc Super Tuesday, acea zi nebună în procesul american de alegeri primare în care peste 20 de state au votat candidatul/candidata pe care vor să-i vadă la alegerile din noiembrie. Pe lângă articolele de campanie, toată lumea s-a înghesuit să facă un profil candidaților – acel articol care să-i explice și să-i umanizeze. E o provocare să faci un portret coerent și concludent al unui politician, dar genul de jurnalism de care vorbim are uneletele necesare.

Vă recomand, în funcție de preferințele politice:
Hillary Clinton has a Sexy Mouth de Tom Junod. Scris în 1999, înainte ca doamna Clinton săintre în senat. Junod dovedește din nou un curaj ușor nebun – dar ca întotdeauna o face cu mana pe pulsul țării.
John McCain”™s Last War de Chris Jones. Cum a reușit John McCain să găsească forța să rămână în cursă.
Goodbye to All That: Why Obama Matters de Andrew Sullivan. De ce Obama ar fi un alt fel de președinte.
The Wilderness Campaign: Al Gore lives on a street in Nashville de David Remnick. Când toată lumea era concentrată pe duelul Kerry-Bush din 2004, Remnick l-a vizitat pe Gore, care pe atunci nu livra adevăruri incomode. Un portret zguduitor al unui politician uitat.
The Mission: Mitt Romney”™s strategies for success de Ryan Lizza. Despre cum un politican își include religia și experiența de business în campania politică.
It’s Kucinich Time! de Scott Raab. Portretul unui om fără nici o șansă la nominalizare. Și totuși…

Ce faci înainte să te apuci de scris? (Luiza Ilie)

Vorbeam astăzi cu o prietenă care se mira cât de asemănător e procesul ei de pre-lucru cu al altora. Eu întotdeauna m-am simțit împlinit de ideea că fac parte dintr-o comunitate de scriitori care se confruntă cu probleme similare. În acest spirit voi adauga încă un răspuns la întrebarea: Ce faci înainte să te apuci de scris?

Răspunde: Luiza Ilie.

Au răspuns: Dia Radu (aici), Georgiana Ilie și Brăduț Ulmanu (aici)

Luiza Ilie este jurnalist. În 2005, unul din articolele pe care le-a scris în timpul unui program de master în America a fost coperta alt-weekly-ului Illinois Times.

Nu scriu niciodată înainte de a aduna (mai mult decât) toate informațiile care îmi trebuie. Mai trec o dată prin tot după care îmi scot ideile la plimbare. La propriu. Le scot în oraș, de preferință pe străzi golașe de oameni – Calea Victoriei duminică dimineața, genul ăsta de decor. Le las câteva zile să se așeze cum vor ele. Mă uit pe geam la oameni, apusuri, și răsărituri, accidente de mașină, Jerry”™s Pizza de la colț, porumbeii vecinului de peste drum. Vorbesc mai putin, evit oameni – sunt ocupată observând mișcarea ideilor dintr-un colț.

Primele fraze se conturează aproape întotdeauna pe hârtie, de regulă în timpul plimbărilor sau melancoliilor de fereastră mai sus pomenite – poate și unul dintre motivele pentru care nu plec niciunde fără hârtie și pentru care la mine în casă găsești carnețele și pixuri împrăștiate peste tot – în dulapul de lângă chiuvetă, lângă pat, pe birou, în dulapul de pe hol.

Odată ce văd că ideile curg pe hârtie mă apucă așa o nerăbdare să ajung cât mai repede la calculator unde lucrez începutul textului fără să-mi pese de nimic din jur – de fapt, țigări sa fie. De-abia după ce am începutul vin tabieturile – cafea, scrumieră curată, spațiu pe birou, documentele întinse în șir indian pe podea în jurul meu, ciocolată, susan, alune… pentru că odată ce am începutul îmi place să scriu primul draft deodată.

Ce faci înainte să te apuci de scris? (Dia Radu)

Continuăm seria răspunsurilor la întrebarea: Ce faci înainte să te apuci de scris?

Răspunde astăzi: Dia Radu.

Dia Radu este jurnalist. În decembrie a publicat în Esquire un material despre Experimentul Pitești.

Cu o zi înainte de ziua cea mare, îmi propun să mă trezesc foarte devreme, ca să fiu eficientă. La 8 dimineața, când sună ceasul, realizez însă că raționamentul meu a fost complet eronat. O zi eficientă ai atunci când te trezești bine dispus și simți zbătându-se în piept dorința de a face ceva măreț. A te trezi forțat, împotriva voinței tale, aduce atingeri libertății personale. Or, un scriitor e un om fundamental liber, care prin natura lui detestă constrângerile de orice fel. În numele literaturii și al jurnalismului narativ, mă întorc pe cealaltă parte.

Inspirația nu trebuie forțată, trebuie tratată cu delicatețe, ca o amantă gata să facă nazuri și să se care când ți-e lumea mai dragă. Pe la 11 deschid messengerul și-mi postez ca avatar “busy” sau “working”. Nimeni nu îndrăznește să mă abordeze și asta mă frustrează groaznic. Chiar nu-i pasă nimănui de mine că muncesc? Deschid două trei conversații să mă plâng. După 50 de minute îmi zic că nu se mai poate și trec pe invisible. Și constat că mi-e foarte, foarte foame. Nu pierd timpul prețios să-mi fac de mâncare. Comand la chinezi. În așteptarea mâncării, îmi dau seama că în biroul meu e un haos și că sub nici o formă nu pot lucra în asemenea condiții. Mă apuc de curățenie. Nu doar așa, pe masa de lucru, ci chiar și prin sertarele prin care n-am mai umblat de cinci ani. Un suflu de înnoire pune stăpânire pe mine.

Deodată mi se pare că biroul ar trebui mutat mai la lumină. Ar trebui să-mi cumpăr un scaun nou, ăsta e mult prea șubred. Și am mare, mare nevoie de un raft de cd-uri. Pe când mă poziționez confortabil cu catalogul Ikea în brațe să studiez oferta, sună la ușă mâncarea. După masă, mă simt ca un șarpe boa care a înghițit o căprioară sălbatică. E musai să mă întind puțin pe pat. Când mă trezesc, e destul de întuneric și pe ecranul laptopului tronează un offline de la un editor: “Ce se mai aude cu textul ăla?”

Moonlight Allegretto

Textul Cameliei este despre lucrurile făcute pe jumătate – dar asta o afli citindu-l. Nu iese din poveste ca să îți spună asta; ți-o arată prin anecdote (Show, don’t tell). Îmi place modul în care Cami reconstruiește scenele. Are ochi pentru detaliu și reusește să te ducă acolo. Și da, detaliile sunt adevărate – Cami chiar a numărat cele 23 de trepte care duc spre intrarea Clubului Școlar.

Găsiți restul eseurilor personale din această serie aici.

==================================
MOONLIGHT ALLEGRETTO

De Camelia Bucioveanu
==================================

Nici nu împlinisem șapte ani, când, într-o zi de toamnă destul de blândă cât să mă pot îmbrăca cu rochița roșie cu mâneci trei sferturi, învățătoarea m-a ridicat în picioare împreună cu alți câțiva colegi, ne-a așezat în șir indian și ne-a condus către cabinetul de muzică.

Acolo, purtând bască și-un pulover gri, un domn între două vârste așezat pe un scaun din lemn cu spătar, a lovit ușor diapazonul de colțul catedrei. După câteva secunde de tăcere, am cântat în cor un “la” prelung. Apoi domnul s-a ridicat de pe scaun și s-a plimbat cu pas cadențat prin fața fiecăruia dintre noi, uitându-se atent la mâini. Apoi ne-a separat așa cum separi piesele negre de cele albe pentru un joc de șah. Pe tabla de joc, vioara, flautul sau chitara clasică nici măcar nu au intrat în discuție. Mi s-a spus că mâinile mele nu erau potrivite decât pentru pian. Printr-o selecție ad-hoc, nici acum nu știu bine cum, am ajuns să iau lecții de pian.

Read more

Ce faci înainte să te apuci de scris? (Eu, Ulmanu, Ilie)

Într-o zi, la un curs, una dintre participante a spus că e înconjurată de profesori. După câteva săptămâni de discuție despre procesul de scriere, despre frici, despre probleme, despre soluții, despre tabieturi, ea rostise un gând care știam că e în mintea multora.

Când desfaci scrisul în bucăți, realizezi ce multe piese avem în comun. De atunci încolo vei știi că nu ești singura persoană care se luptă cu o anumită problemă. Iar când o piesă se strică, te inspiră când vezi cum a găsit altcineva soluția.

De săptămâna asta voi începe să deconspir ceva din modul de lucru a unor oameni la care țin și pe care îi respect ca jurnaliști de poveste. Chiar dacă nu îi știți pe unii dintre ei, credeți-mă când vă spun că înțeleg și abordează o idee cu o pasiune și o seriozitate rară. Iar rezultatul muncii lor este de cele mai multe ori o poveste care merită citită.

I-am întrebat care e rutina lor înainte de a se așeza la masa de scris. Nu cum fac documentare, interviuri, transcrieri, planuri și alte etape mari care preced scrisul. Ce vroiam eu să știu e care e rutina și care sunt gândurile pe care le au înainte să pună primele cuvinte pe ecran.

Întrebarea e: Ce faci înainte să te apuci de scris?

Răspund astăzi: eu, Braduț Ulmanu și Georgiana Ilie.

Read more

Talent făcut cioburi

Gabriela a scris un text minunat despre talent, sau mai degrabă, despre căutarea lui. Mi-a plăcut ideea din primul moment pentru că încerca să “agațe” un sentiment destul de greu de ilustrat. Căutarea și poziționarea anecdotelor au fost pașii esențiali în cizelarea articolului, care s-a așezat odată ce Gabi a găsit începutul și sfârșitul poveștii. Nici o rușine că a ajuns la al patrulea draft și asta pentru că fiecare a fost mai bun decât cel dinainte. Ä‚sta e și motivul pentru care textul se citește dintr-o suflare.

======================================
TALENT FÄ‚CUT CIOBURI
CÇŽutarea unui talent este, poate, primul semn cÇŽ nu ai nici unul

De Gabriela Pițurlea
======================================

Într-o zi de toamnÇŽ m-am urcat pe ,,miniscena” din vitrina coaforului de lângÇŽ piațÇŽ. M-am întors cu spatele la geamurile prÇŽfuite și pÇŽtate și, dupÇŽ ce am studiat spectatoarele entuziaste, mama mi-a întins un pieptene, ca microfon. L-am refuzat. Mi-am tras ciorÇŽpeii albi, mi-am aranjat rochița roșie de lânÇŽ, am fixat o agrafÇŽ din bretonul scurt și am început sÇŽ fredonez.

“FatÇŽ dagÇŽ, nu fii tistÇŽ, fiin’cÇŽ e pÇŽcat.”

MÇŽ mutam de pe un picior pe celÇŽlalt, mișcându-mi stângaci mâinile, concentratÇŽ exclusiv asupra cântecului abia învÇŽțat. PelticÇŽ și puțin rÇŽgușitÇŽ, dar cu seriozitate maximÇŽ. În fața mea așteptau niște doamne drÇŽguțe, cu lucruri caraghioase în pÇŽr și trebuia sÇŽ le distrez. Aveam patru ani.

Read more

Lectura de weekend (02.02.2008)

* O singură recomandare în acest weekend, dar una care necesită timp și implicare – poate cea mai potrivită după scurta descriere a ideii de jurnalism narativ.

Frank Sinatra Has a Cold e un articol de revistă cu propria pagină pe Wikipedia. Textul lui Gay Talese fost publicat în aprilie 1966 în Esquire și este definitoriu pentru jurnalismul narativ. Editorii Esquire l-au desemnat în 2003 – la aniversarea de 70 de ani a revistei – ca fiind cea mai bună poveste pe care au publicat-o vreodată (Norman Mailer și Tom Wolfe erau și ei printre candidați). Articolul rămâne și astăzi standardul portretului jurnalistic făcut unei celebrități. Nu există curs de jurnalism de revistă în America care să nu-l discute.

Articolul e un tur de forță de documentare și observație. Partea cea mai interesantă e că deși s-a documentat timp de trei luni pentru acest material, Talese nu a apucat să vorbească cu Sinatra. Sinatra nu a vrut nicicum să colaboreze. Însă, în loc să aștepte ca Sinatra să se răzgândească, Talese și-a petrecut timpul vorbind cu oamenii din jurul artistului și a încercat să fie de față la toate aparițiile acestuia din acea perioadă. Nu era sigur că poate scrie despre cineva fără să intervieveze persoana respectivă dar, până la urmă, și-a dat seama că a dat peste ceva unic în notițele lui. (Talese nu înregistrează. Imaginea de mai jos conține bucăți de notițe și e o parte a schemei de organizare pe care Talese și-a făcut-o înainte de a începe să scrie).

“I may not get the piece we’d hoped for – the real Frank Sinatra”, i-a scris Talese editorului Harold Hayes, “but perhaps, by not getting it””and by getting rejected constantly and by seeing his flunkies protecting his flanks – we will be getting close to the truth about the man.”

Indiferent de părerea pe care o ai despre Sinatra sau despre portretele de celebrități, textul lui Talese e o realizare jurnalistică zdrobitoare. Citește-l aici. (Sau ascultă o parte din el, citit de Gay Talese, într-un episod din This American Life dedicat lui Sinatra).

Gay Talese - notes

← Previous PageNext Page →