ÃŽn coabitare cu 46 mp
Acesta este ultimul text din seria eseurilor personale scrise de prima serie care a absolvit cursul de jurnalism narativ pe care îl predau la CJI. Textul Siminei excelează în simplitate și e plin de imagini amuzante. Mi-a plăcut din prima clipă modul în care Simina a ales să provoace râsul. Umorul nu e căutat ori forțat; el reiese din naturalețea descrierii scenelor. Puteți citi restul eseurilor aici.
==================================
ÎN COABITARE CU 46 MP
De Simina Mistreanu
==================================
Unii oameni se apucă de scris doar după ce și-au reglat scaunul la înălțimea potrivită, după ce și-au așezat cafeaua sau berea în dreapta tastaturii sau după ce și-au aspirat covorul. Spațiul trebuie să fie confortabil și să îți dea ghes să scrii.
Eu stau ghemuită pe o saltea gonflabilă, cu laptopul in brațe, străjuită de două aeroterme mici și vânjoase și de un calorifer electric. Încerc să ignor găleata cu mortar din stânga și îmi fac curaj să mă trezesc la 6 ca să ajung în celălalt capăt al Bucureștiului, pentru un duș înainte de cursuri.
Sunt acasă.
Acasă e o garsonieră pe Șoseaua Giurgiului. Are 46 de metri pătrați, balconul mai mare decât bucătăria, cinci țevi verzi care acoperă o treime dintr-un perete, patru calorifere reci și exact șapte găuri în tavan. Mai are și o dată fictivă de finalizare a blocului, care se amână săptămână după săptămână. Hotărâtă să nu mai abuzez de bunăvoința prietenilor care m-au ținut la ei cu două luni peste cât era vorba și asigurată că urmează să locuiesc “în condiții decente, și în două-trei zile chiar e gata totul”, m-am mutat.
Mi-am spus că îi voi avea pe meșteri mai aproape și voi reuși cumva să-i bag în viteză. Mai aproape de atât nu cred că aș fi reușit să-i am, dat fiind că o parte din ei dorm provizoriu pe undeva pe la mansarda blocului și joacă cărți noaptea la două pe casa scărilor. Relația dintre noi merge într-o direcție bună. Le explic că nu e frumos să dea buzna în garsoniera mea fără să bată la ușă, oricând și-au uitat aici o șurubelniță. Purtăm discuții interesante despre motivele pentru care podeaua băii mele e acoperită pe sfert cu gresie de bucătărie, ușa de la intrare nu are prag și țeava de gaz se prelinge din belșug pe aproape toți pereții garsonierei, când ar fi putut frumos să meargă direct în bucătărie. E lungă, cromată, contrastează cu pereții albi și îmi fuge mereu ochiul drept la ea.
Cu unii muncitori am dezvoltat relații strânse. Lui Vasile, electricianul, i-am dat și numărul de telefon, ca să mă sune dacă apare vreo problemă. Și Vasile a înțeles mesajul. Indiferent dacă mă aflu în toiul unui seminar cu un profesor încordat, într-o conferință de presă sau chiar într-un interviu, dacă sună Vasile îmi cer scuze și răspund grăbită. Mamei, redactorului-șef sau prietenei din copilărie le resping apelurile. Lui Vasile însă, nu.
“Lasă, că lucrurile încep să se contureze, vei vedea”, îmi spunea mama la telefon într-o seară când, odată cu o siguranță de curent arsă, am cedat și eu și am izbucnit in plâns. Nu mai suportam aerotermele care ridică praful de pe podea. Mă enervau miile de genți, plase și cutii, care ocupă o treime din cameră. Voiam să mănânc la o masă normală și să dorm pe o saltea pe care să nu risc să o găsesc complet dezumflată dimineața. Și mai voiam să dispară toți muncitorii, cu bocancii lor gri care lasă urme mari pe parchet.
Practic, nici unul din lucrurile astea nu era motiv de smiorcăială. Mă număr printre oamenii norocoși care au deja o casă a lor. Dar m-am trezit față în față cu o mie de noi responsabilități mărunte, cu lucruri care nu funcționează cum trebuie și pe care n-o să le rezolve altcineva în locul meu.
Și mai era ceva. Eram absolut singură în tot acest proces. Proaspăt despărțită de iubit, cu mama și sora afundate în propriile probleme care au loc în celălalt capăt al țării și cu prietenii prinși în alte activități. Câțiva stropi de ghinion, un gram de oboseală și o siguranță arsă au fost de ajuns ca să agite copilul răsfățat din mine și să-mi doboare moralul. Măcar pentru o seară.
Am început, pe rând, să mă ocup de mobilarea și utilarea garsonierei. Am aflat, cu această ocazie, că hypermarketurile nu au niciodată pe stoc electrocasnicele pe care le vreau și că “transportul gratuit la domiciliu” e o noțiune relativă.
Frigiderul l-am cumpărat de la Selgros. Doamna de la informații m-a anunțat că aparatul îmi va fi transportat doar până în fața blocului, dar eu speram într-o minune și în efectul pe care o privire neajutorată îl poate avea asupra unor șoferi cu suflet mare. Șoferul a apărut zâmbitor, pe la nouă seara, cu 24 de ore întârziere, a oprit în mijlocul șoselei, a pornit avariile și a descărcat frigiderul. Nu a vrut să accepte banii cu care încercam să-l ademenesc și nici să-și imagineze cum voi urca eu un frigider trei etaje. Se grăbea să ajungă la Brașov. Așa că am rămas cu o hârtie în mână și cu electrocasnicul lângă mine, în mijlocul șoselei. Am avut noroc, și de această dată, cu muncitorii de la mansardă.
Cu mobila n-am de ce să mă plâng. Prin recomandarea unei prietene, am dat de doi băieți foarte talentați, proaspeți absolvenți de Arte, respectiv Arhitectură. Am văzut niște lucrări de-ale lor, am rămas impresionată, și am programat o întâlnire pentru măsurători și schiță. De atunci, încerc să-i aduc la mine în fiecare seară, prin glume, rugăminți și argumente. Dar ei, spirite de artiști, își găsesc zilnic câte o activitate inspirațională, ajungând să mă cheme la un rom și un joint, în loc să vină să-mi măsoare pereții.
Garsoniera a devenit o activitate full-time. Mi-a răpit din timpul dedicat facultății și job-ului, din timpul de somn și din cel de socializare. Am dezvoltat o relație bilaterală: eu îi ofer timp, nervi și energie, ea îmi oferă experiențe și învățături.
Dacă înainte nu știam nici cum se schimbă un bec, acum fac diferența între șurubelnița tubulară și cea stelară. Am învățat rolul fiecărui butonaș din tabloul de siguranțe și am aflat că mașinile de spălat sunt livrate împreună cu o bară de protecție pe care, dacă nu o scoți, riști ca mașina să înceapă să tremure și să se lovească cu putere de pereții din baie, pentru a se prăbuși într-un final cu sete de podea.
Sunt convinsă că până la urmă muncitorii își vor lua tălpășița și băieții cu mobila vor veni să-mi măsoare pereții. Între timp, s-ar putea ca eu și garsoniera să ne împrietenim. Dar numai după ce îi vopsesc în portocaliu țeava de gaz.
==================================
Un dialog cu Simina:
* Cum ai ales subiectul și ce-ai vrut să transmiți?
Când am scris textul, garsoniera era o temă foarte prezentă în viața mea. Mă ciocneam de problema asta non-stop. Cred că voiam să pun totul pe hârtie și să las acolo o parte din problemă. Totodată, voiam să ilustrez trăirile unui tânăr care trece printr-o schimbare de unul singur și se confruntă cu multe responsabilități noi.
* Ce iți place/nu iți place la cum a ieșit? Sau, pusă altfel problema – ce ti-a reușit și ce nu?
Îmi place că am reușit sa descriu unele imagini și scene, adică îți poți imagina destul de bine ce se întâmplă acolo. Nu îmi place că nu am reușit să fac textul să curgă mai bine, mi se pare încă fragmentat, cu sincope.
* Câte drafturi ai scris până la varianta finală? Care a fost cel mai greu?
Au fost trei drafturi. Cel mai greu mi s-a părut ultimul, pentru că a fost distanțat temporal față de celelalte, încercam să-i dau o formă finală, să-l fac “œsă curgă”, și nu prea reușeam. Nu aveam nici foarte multă răbdare cu el, îmi era greu să îl iau din nou în mâini și să rescriu fragmente.
* Cât de mult te-ai lăsat expusă prin el? Cât de mult consideri că ai lăsat să se vadă?
Destul de puțin, în comparație cu eseurile altor colegi sau cu alte materiale pe care le-am citit. Problema cu expunerea am simțit-o însă înainte să încep să scriu eseul. Îmi alesesem inițial o altă temă care, da, mă făcea să simt că zic prea multe despre mine. E greu să scrii eseuri personale, să te transformi în propriul tău referent și să găsești tonul potrivit ca să scrii despre tine. Trebuie să reînnoiești un pact cu scrisul și cu tine însuți.
Comments
Leave a Reply