O zi în jurul portocalei
Roxana a încercat în textul ei să transmită sentimentul pe care îl simți când timpul și spațiul te separă de cea mai bună prietenă. E un eseu despre maturizare, despre schimbare, despre cine suntem și cum ne schimbăm când pășim în etape de viață mai responsabile.
==================================
O ZI ÎN JURUL PORTOCALEI
De Roxana Ciucur
==================================
E vineri, ultima zi pe care o petrecem împreună. Am hotărât să petrecem aceste ultime ore pe o plajă privată, în Ostia, vechi port al Romei. Stăm tolănite pe șezlonguri din plastic alb, păzite de două umbrele albastre ce țin departe razele unui soare nostalgic, de început de septembrie. Agitația zilelor toride de vară, de pe riviera italiană a trecut. Un nisip perfect întins și fin se așează la picioarele noastre. Valuri mici, copii care se joacă în apă, părinți urmărindu-i cu privirea, de pe mal.
Port costumul cumpărat special pentru această vacanță la Roma. E galben strălucitor, din două piese, fără imprimeuri sau zorzoane. Pe cap, am o pălărie albă, din pânză, cu boruri mari și o panglică roșie. Mă uit la Cristina. O văd din profil, aproape adormită, sub cercul aruncat de umbrelă. Costumul dintr-o singură piesă, albastru cu flori mici, albe îi conturează și mai bine sarcina ajunsă în luna a cincea. Își ține ochii închiși. Are un zâmbet abia schițat, iar genele negre, puternic rimelate, îi umbresc cearcănele abia ivite.
“Dormi?”
“Nu, mă gândeam ce frumos ar fi dacă ai putea să rămîi, măcar până se naște Francesca.”
“Da, și mie mi-ar plăcea să mai stăm împreună. A trecut prea repede vacanța asta.”
“Da, a trecut foarte repede. Știi, eu aici nu am reușit să-mi fac o altă prietenă, așa cum eram noi două. Oamenii sunt altfel aici, și nici nu mai pot să mă apropii așa de oricine.”
Nu știu ce să-i zic. Nici eu, după ce ea a plecat în Italia, acum doi ani, imediat după primul nostru an de facultate, nu am mai avut o prietenă ca ea.
Timp de zece ani, succesele mele au fost și ale ei, iar cei care i-au frânt inima, mi-au frânt-o și pe a mea. Îmi aduc aminte ce mi-a spus în seara în care m-a anunțat că pleacă să trăiască la Roma, că renunță la facultate și că se va căsători cu un italian. “Prietenia noastră e unică, pentru că ne cunoaștem în detaliu, pentru că am trecut prin clipe unice ce ne vor lega mereu, indiferent de cât de departe vom fi.”
Când mi-a făcut această mărturisire, nu am cântărit cu adevărat fiecare cuvânt pe care mi-l spunea și cât de importantă era hotărârea ei pentru prietenia noastră. La nici 20 de ani, cât aveam atunci, căutam un job care să-mi placă, încercam să mă acomodez cu viața din București și speram să supraviețuiesc cu bine sesiunii de vara. Am crezut, mai bine de un an după plecarea ei, că se va întoarce până la urmă și că totul va reveni la normal. Doar în momentul în care, la 7 dimineața, m-a sunat și mi-a spus că este însărcinată am înțeles că este de-adevăratelea. Prietena mea cea mai bună nu se mai întoarce.
“De ce nu mai faci plajă topless?”, mă întreabă brusc. Izbucnesc în râs. “Pentru că acum mă gândesc mai mult la sănătate, decât la frumusețe!” “Prostii. Ai devenit pudică peste noapte, tu care voiai să mă convingi în clasa a zecea să mergem la nudiști”. Râdem cu poftă. “Cel puțin, acum sunt mai slabă decât tine”, îi spun “Bun, dar eu cântăresc acum cât pentru doi, deci nu se pune.” “Așa, răsucește cuțitul în rană, de parcă nu mi-ar fi îndeajuns întreaga viață petrecută la dietă.”
Nu mai zice nimic. Mă gândesc că poate își aduce aminte de acea vară, la 16 ani, când am hotărât să trăiesc cu iaurt, pâine prăjită și fructe, până într-o seară, la mare, când, disperată de foame, am început să plâng și să-i spun că am să fiu mereu grasă și că e oribil că ea poate să mănânce orice vrea fără să pună un gram pe ea. A început și ea să plângă. M-a luat în brațe și îmi repeta: “Ești frumoasă și eu te iubesc!” Mi-au zis și alții vorbele astea, dar nimeni nu m-a convins ca ea.
Cristina stă acum pe marginea șezlongului și se joacă cu degetele în nisip. Are aceleași degete subțiri, ușor curbate, cu manichiura perfectă. Încerc să-mi imaginez că avem din nou 16 ani și că suntem la Costinești, pe plajă. O surprind cum își mângâie burtica. Pare atât de matură și de serioasă în noul ei rol-un rol în care eu nu aș fi văzut-o atât de curând. În toți anii de liceu, îmi repeta că ea nu va avea copii decât după 30 de ani. “Un copil îți ia tot, tinerețea, timpul și toată atenția”, îmi zicea.
În această după-amiază, pe o plajă din Italia, eu sunt cea care nu se vede în acest rol, iar ea pare atât de naturală. “Știi, George ar vrea să ne logodim, la anul. Eu, nu știu sigur…”, îi mărturisesc brusc. “Păi, nu-l iubești?”
Tac. Aș vrea să-i spun că nu știu dacă am să mă căsătoresc prea curând, sau că mă sperie ideea de maternitate, că am o mulțime de întrebări și îndoieli în legătură cu ce voi face în următorii ani. Dar mă uit la Cristina și îmi dau seama că pentru ea asemenea dileme nu mai există. Pare că a găsit toate răspunsurile pe care eu încă le mai caut. Nu știu dacă ar înțelege de ce sunt așa de confuză.
Privesc două fete care joacă volei. Vântul plimba firele de nisip din jurul nostru.
Mă ia ușor de mână și-mi spune : “Vei știi tu ce să faci la momentul potrivit, mereu ai știut.” Încearcă să-mi dea curaj. Îi zâmbesc. “Așa e. Am să-mi dau seama la momentul potrivit”. Mă întind pe șezlong și închid ochii în fața portocalei ce stă să apună. E ciudat cum mâna ei mică și caldă a putut să-mi alunge neliniștea. Un gest simplu, repetat încă de când eram mici. Am să găsesc toate răspunsurile, până la urmă.
Ne ridicăm de pe șezlonguri. Soarele s-a pierdut în mare, iar răcoarea serii se face simțită. Cu gesturi meticuloase, Cristina își strânge lucrurile și le pune în geanta roșie, de plajă. Pășim în tăcere pe nisipul cald. Am crescut lângă ea, și credeam că știu fiecare detaliu al sufletelor noastre. Nu le știu și îmi dau seama că mai am de învățat despre prietenia noastră și despre mine. Dar măcar acum nu-mi mai este teamă că am crescut.
==================================
Un dialog cu Roxana:
* Cum ai ales subiectul și ce-ai vrut să transmiți?
Când am ales subiectul, mi-am spus că în acel moment, vorbind despre prietenia dintre mine și Cristina, pot să mă explic cel mai bine pe mine. A fost oarecum terapeutic acest eseu, pentru că mi-a clarificat unele lucruri care au ieșit în timp ce scriam.
* Câte drafturi ai scris până la varianta finală? Care a fost cel mai greu?
Am scris în total 4 drafturi, iar cel mai greu mi s-a părut al treilea, când a trebuit să cizelez. Îmi pierd rabdarea și ochiul critic după ce lucrez o bună perioadă de timp la un text. Sper ca pe viitor să-mi dezvolt ceva mai mult această latură care presupune multă meticulozitate în lucrul cu textul.
* Ce îți place/nu îți place la cum a ieșit? Sau, pusă altfel problema – ce ți-a reușit și ce nu?
Îmi place cum a ieșit, deși în unele locuri nu sunt chiar atât de sigură. Cred că au rămas, pe ici pe colo, pasaje neelucidate întru-totul, dar fiind vorba de mine mi-am permis ca anumite lucruri să le țin ușor neclarificate până la sfârșitul textului. Am ținut mai mult ca mesajul textului și relația strânsă dintre noi două să transpară din fiecare frază, decât să mă pierd în mai multe teme. Dacă am reușit sa transmit dilemele, răceala ce se poate instaura într-o relație de prietenie, nostalgia după anii adolescenței, atunci mă declar mulțumită cu acest text.
* Cât de diferită e versiunea publicată fata de primul draft? Ce s-a schimbat la idee, structura, text etc?
O, da, e mare diferență dintre primul draft și cel publicat. În primul rând, la început nu aveam o structură, era doar o descărcare emoțională sub formă de frază. Treptat am înțeles că trebuie să mă situez într-un anumit timp cu povestea, pentru că oscilam între prezent și trecut, ceea ce poate confuza destul de mult un cititor.
Am ales să spun povestea la timpul prezent, pentru a reda mai mult din intensitatea scenelor, pentru că am vrut ca anumite pasaje să fie citite ca un scenariu de film. O parte destul de dificilă a fost să mă transpun în acea zi, pe acea plajă și să retrăiesc fiecare minut al conversației noastre. A trebuit să fac apel și la memoria prieteniei mele pentru a reconstrui acea zi. Mi se pare foarte important să nu lași memoria sau sentimentele de acum să intervină în cele de atunci. Cred că aici intervine vocea cu care narezi și locul în care te situezi în poveste – ca parte a ei sau ca instanță detașată de acei acolo și atunci.
Comments
2 Responses to “O zi în jurul portocalei”
Leave a Reply
made me cry :( don’t even know why.
m-a emotionat mult, mi-a transmis exact sentimentul de despartire de o “sora” si de o perioada din viata.
mersi roxana.
l-ai facut si mai frumos, roxana :). good job!