Moonlight Allegretto
Textul Cameliei este despre lucrurile făcute pe jumătate – dar asta o afli citindu-l. Nu iese din poveste ca să îți spună asta; ți-o arată prin anecdote (Show, don’t tell). Îmi place modul în care Cami reconstruiește scenele. Are ochi pentru detaliu și reusește să te ducă acolo. Și da, detaliile sunt adevărate – Cami chiar a numărat cele 23 de trepte care duc spre intrarea Clubului Școlar.
Găsiți restul eseurilor personale din această serie aici.
==================================
MOONLIGHT ALLEGRETTO
De Camelia Bucioveanu
==================================
Nici nu împlinisem șapte ani, când, într-o zi de toamnă destul de blândă cât să mă pot îmbrăca cu rochița roșie cu mâneci trei sferturi, învățătoarea m-a ridicat în picioare împreună cu alți câțiva colegi, ne-a așezat în șir indian și ne-a condus către cabinetul de muzică.
Acolo, purtând bască și-un pulover gri, un domn între două vârste așezat pe un scaun din lemn cu spătar, a lovit ușor diapazonul de colțul catedrei. După câteva secunde de tăcere, am cântat în cor un “la” prelung. Apoi domnul s-a ridicat de pe scaun și s-a plimbat cu pas cadențat prin fața fiecăruia dintre noi, uitându-se atent la mâini. Apoi ne-a separat așa cum separi piesele negre de cele albe pentru un joc de șah. Pe tabla de joc, vioara, flautul sau chitara clasică nici măcar nu au intrat în discuție. Mi s-a spus că mâinile mele nu erau potrivite decât pentru pian. Printr-o selecție ad-hoc, nici acum nu știu bine cum, am ajuns să iau lecții de pian.
Pentru că nu aveam pian acasă, în fiecare luni și miercuri, la ora patru, după ce urcam cele 23 de trepte ale clădirii în care se află Clubul Școlar, mă așezam în fața celei de-a doua uși pe dreapta, și așteptam. Într-una din zile am hotărât să nu mai trec pe acasă de la școală și să mă duc direct la orele de exercițiu. Am ajuns cu două ore mai devreme. Mi-am așezat ghiozdanul jos, proptit de scaunul de lânga ușă, și am început să mă plimb cu pași mărunți prin fața tablourilor atârnate pe pereții din hol. Am început să număr romburile lila din modelul de pe covor.
În tot acest timp se auzeau clapele pianului apăsate sacadat, grav, de un băiat pe care îl zăream prin ușa lăsată întredeschisă. “Å¢ine minte că trebuie mereu să ții degetele ca și cum ai ține în mână o portocală”, îi repeta domnul Manole. “Așa îmi spune și mie mereu”, gândeam eu încântată. Își lăsa degetele să alunece pe deasupra pianului, de la dreapta la stânga, apoi și mai la stânga, apăsa scurt, repede, întâi o clapă albă, apoi una neagră, așa cum îmi plimbam și eu degetele pe masa din bucătărie când îmi imaginam că pot face orice în afară de a mânca omleta bunicii. “Și eu pot să cânt ca el. Numai să aflu cum se numește piesa.”
“Ce ai cântat?” am întrebat curioasă când băiatul își terminase ora și ieșea pe culoar.
“Moonlight Allegretto”, mi-a răspuns grăbit și s-a făcut nevăzut închizând ușa.
Domnul Manole nu a vrut să exersăm Moonlight Allegretto din concertul lui Beethoven la pian. “Piesa asta se cântă în registrul grav și în cel mediu. Noi abia repetăm câteva note din Trecând batalioane române Carpații. În plus, ca să poți cânta Beethoven, distanța dintre degetul mare și arătător trebuie să fie mai mare de cinci clape.”
La vremea aceea, eu nu puteam cuprinde decât patru. În fiecare pauză la școală, obișnuiam să mă trag de degete. Doar, doar s-or lungi . La sfârșitul caietului de matematică aveam pagini întregi pe care trasam cu un creion conturul palmei. Mereu prea mică.
Credeam că, dacă mă prefac bolnavă câteva zile, profesorul se va îndupleca și îmi va face hatârul. Așa că am hotărât să îmi conving părinții că am febră – țineam termometrul lipit de caloriferul din baie până când mercurul trecea de 37 de grade – și că trebuie să lipsesc de la școală. În timp ce mă prefăceam răcită, mama, ca să mă mai înveselească, mi-a promis că îmi va cumpăra un pian.
“Ce să fac cu el?” mă gândeam. “Nu-mi ajunge că de aproape un an învăț melodii care nu îmi plac ? Azi am luat o portocală, și mi-am dat seama că, dacă țin portocala în mână, nu pot să ating cu degetele fața de masă. Sunt prea mici”. Nu m-am gândit o clipă că poate portocala e prea mare.
După trei săptămâni de presupusă febră, domnul Manole a hotărat că dorința de a cânta piesa nu era decât un moft al unei fetițe și nu a cedat. A refuzat în continuare să exersăm. Să învăț să cânt fără să exersez acasă este un lucru făcut pe jumătate, spunea el. Eu credeam că adevăratul lucru neterminat era să învăț – și la școală și acasă – să cânt piese care nu îmi plăceau.
Am început să mă obișnuiesc să stau acasă și am înlocuit, fără regret, pianul cu Yoggy Bear. I-am mărturisit mamei că, de fapt, nu îmi place pianul și că mi-ar plăcea să-l înlocuiesc cu joaca copiilor din fața blocului. La un an de zile după ce am apăsat prima dată clapele pianului, am renunțat.
După doisprezece ani, când m-am mutat în București, la parterul blocului, după ce treci de lifturi, am găsit un pian. Era mai mic decât cel pe care învățasem eu, negru și zgâriat pe alocuri. Era așezat in boxă, exact sub casa scărilor, și, deși stăteam la etajul nouă, luam liftul de la unu, numai ca să-l pot vedea când urcam scările.
Într-o zi, ușa de la boxa era deschisă. Pe scară, nimeni. M-am apropiat de pian. Și pe capacul de sus, și pe cel de la clape erau așezate ghivece cu cactuși, mușcate și violete de Parma – florile preferate ale mamei. Sub unul din ghivece am recunoscut coperta verde cu albastru a cărții de partituri după care învățasem să cânt. Moonlight trebuia să fie ultima partitură din carte.
Am ieșit din boxă și m-am îndreptat spre un xerox din apropierea blocului. M-am întors și am mutat ghivecele cu flori de pe capacul de la clape. Pianul neacordat a scârțâit ușor sub greutatea mâinii mele. Doar câteva acorduri, să îmi amintesc cum suna. Distanța dintre degetul mare și arătător era de șase clape.
Mi-ar fi plăcut sa am acel pian. Dar tot amânam să mă gândesc serios să-l cumpăr. După vreo două luni, nu am mai găsit pianul. Am întrebat vecinii și am aflat că proprietara murise, iar rudele îl vânduseră. De atunci nu am mai fost în apropierea unui pian.
Nu demult, am hotărât să-mi confrunt amintirile cu cele ale Simonei, o colegă mai întâi de pian, apoi de liceu, și acum, de facultate.
“Dacă ai ști cât uram eu piesa asta de-ți place ție”, mi-a spus. “La câteva săptămâni după ce ai renunțat la pian, domnul Manole a început să exerseze cu noi partitura. O uram atât de mult că băgam orga în priză când veneam de la școală și o țineam așa până când se aprindea becul roșu, și trebuia să o sting să nu se strice. Când venea mama acasă și mă întreba dacă am exersat arătam spre bec și fugeam la joacă.”
Nu am exersat niciodată Moonlight Allegretto. Știu că undeva,într-un colț de sertar am ascuns între două coperte galbene de dosar partitura xeroxat. Mai știu că acopăr șase clape, cu una mai mult decât era necesar pentru a atinge notele. Orga Simonei încă funcționează. Aș putea oricând să termin ce-am început în clasa I.
==================================
O scurtă discuție cu Cami:
* Cum ai ales subiectul și ce-ai vrut să transmiți?
Am avut de ales din trei variante și asta mi s-a parut cea mai neatractivă și, în același timp, destul de greu de scris. Spun greu pentru că avem dinainte în cap ideea generală – pe care am construit cele trei pitch-uri – dar nu aveam nici o idee de cum aș putea conduce textul în direcția aia.
* Câte drafturi ai scris până la varianta finală? Care a fost cel mai greu?
Asta e al patrulea draft. Primul e mereu cel mai greu.
* Ce îți place/nu îți place la cum a ieșit? Sau, pusă altfel problema – ce ți-a reușit și ce nu?
Ce mă enervează acum la text e că se repetă multe cuvinte. Ce mi-a plăcut a fost că o persoană care nu are legătură cu genul asta de texte a înțeles că încercam să vorbesc despre lucruri făcute pe jumătate.
* Câ de mult te-ai simțit expusă prin el? Câ de mult consideri că ai lăsat să se vadă?
E o poveste despre o amintire “mică”, nu atât de importantă (în sensul că pot dormi noaptea chiar dacă nu știu să cânt piesa asta. Dar mi-ar fi plăcut să știu.) Asta a fost marea provocare cu textul ăsta: să pot să vorbesc despre o idee generală prin ceva mic și aproape uitat.
Comments
One Response to “Moonlight Allegretto”
Leave a Reply
e o poveste superba si te invata multe…pacat ca nu a invatat acel cantec la pian…dar macar a avut ocazia sa incerce