Lectura de weekend (29.02.2008)
* Pe lângă faptul că e o obsesie de-a mea ca jurnalist, deciziile, alegerile și hotărârile sunt o parte constantă a muncii de documentare și scriere a unui text narativ. Ce unghi de abordare aleg? Ce poveste spun? Ce scene folosesc? Care structură funcționează? Un articol minunat din New York Times vorbește despre cât de greu renunțăm la opțiuni și posibilități. E greu să alegi (de aceea e singurul articol pe care vi-l recomand azi – e și scurt pe deasupra).
* Mai citiți odată descrierea cursului de jurnalism narativ pe care-l voi preda la CJI. Dacă vă place, mai aveți patru zile la dispoziție să vă înscrieți. Mai multe detalii găsiți aici.
Making of “AMR 18” (din Esquire #6)
În același Esquire de martie despre care scriu de peste o săptămână – și care e pe cale să apară – puteți citi un portret minunat al lui Radu Muntean, jurnalist și “œlocatar” al penitenciarului de maximă securitate din Timișoara.
Textul, scris de Camelia Bucioveanu, îl creionează pe Muntean la un moment crucial – pe cale să fie eliberat și fără planuri de viitor.
Am rugat-o pe Camelia să scrie câteva cuvinte despre cum au evoluat primele paragrafe din text de la primul draft la varianta pe care o veți găsi în revistă. Citiți în continuare ca să vedeți diferențele dintre cele două variante și câteva lecții învățate de Cami din procesul de documentare și scriere.
Making of “Copiii altui fus orar” (din Esquire #6)
În câteva zile trebuie să apară numărul de martie al Esquire, pe care deja l-am lăudat că e cel mai bun de până acum. Am mai spus că voi reveni cu informații despre cum au fost făcute câteva dintre materiale.
Astăzi, Georgiana vă spune cum a evoluat textul ei despre generația de copii rămași acasă. Nu doar vă spune, ci vă și arată. Alături de eseul ei – într-o succesiune minunată de imagini – puteți vedea culisele procesului de editare de la Esquire, și modul cum se transformă o bucată dintr-un text până ajunge la forma potrivită.
Am spus-o de multe ori și o repet aici – un text bun e o succesiune de variante, fiecare mai reușită și mai completă decât precedenta. Scopul final e un text dinamic care să capteze cititorul și să curgă și să spună o poveste coerentă. Citiți mai departe să aflați cum a ajuns Georgiana de la prima la ultima versiune. Și citiți Esquire pentru textul integral (ilustrat cu fotografii de Petruț Călinescu).
Lectura de weekend (22.02.2008)
Venise vorba săptămâna asta de filme făcute după articole de revistă. Am zis să fac o scurtă selecție – deși parcurgerea textelor ca atare vă va lua ceva timp
* Into the Wild, filmul regizat de Sean Penn, e bazat pe un articol din 1993 scris de Jon Krakauer pentru Outside. Krakauer și-a expandat ulterior articolul și a publicat o carte.
* Shattered Glass, filmul care descrie povestea “fabricantului” de articole de la New Republic, Stephen Glass, e bazat pe un articol scris de Buzz Bissinger pentru Vanity Fair în 1998.
* The Hunting Party, un film care descrie periplul a trei jurnaliști americani prin Bosnia, are la bază un articol din Esquire scris în 2000 de Scott Anderson.
Relaţia cu punctele şi alte semne
Când editez îmi place să fac aprecieri conceptuale și să intervin cât mai puțin în scriitură. Structura unui text, coerența narațiunii, claritatea ideilor exprimate mi se par mai importante decât modificarea unor cuvinte și expresii. Nu vreau ca un text să sune de parcă ar fi fost scris de mine. Rareori rescriu; prefer să cer autorului încă o revizie. De cele mai multe ori vor rezolva ei înșiși exprimările aiurea. Nici nu mă aventurez prea tare în punctuație. Există oricum destule conflicte între mine și virgulă.
Ce tai însă aproape întotdeauna sunt punctele de suspensie și semnele de exclamare. Vorbeam aseară cu niște prieteni – toți reporteri și scriitori – despre semnele de punctuație și relația noastră cu ele. Le-am dezvăluit că nu suport punctele de suspensie. Foarte rar se întâmplă să editez un text și să le păstrez. Chiar mai rar să le scriu din proprie inițiativă. Punctele de suspensie nu mai sunt hip din 2000. Omoară propozițiile. Nu creează nici un fel de suspans sau pauză eficientă – nu fac decât să arate că autorul n-a găsit nimic cu care să termine propoziția. A lăsat-o să bălăngăne aiurea sperând că va fi salvată de o înșiruire de puncte. Puncte puncte…
A fost o “dulce” ironie când punctele de suspensie au apărut în campania de lansare Esquire. Å¢ineți minte? “Revista bărbaților cu…”? Păi e fie “revista bărbaților cu carte” fie “revista bărbaților cu puncte puncte”. Recent am primit un text în care fiecare a două propoziție se termina în suspensie. Chiar și atunci când nu era nevoie…
Nu-mi plac nici semnele de exclamare. Dacă apar într-un text înseamnă că nu ai fost în stare să transmiți starea necesară prin cuvinte. Mă feresc de semnele de exclamare chiar și în citate. Dacă nu i-ai transmis cititorului că se află într-un moment tensionat, în care personajul vorbește cu emfază, nu salvezi mare lucru indicând asta. Punct!
Voi ce relație aveți cu semnele de punctuație? Ce “îndreptare” folosiți ca să vă ghidați? Care semne vă plac și care vă irită? Ce aveți de spus despre cele pe care nu le înțelegeți? (New York Times a publicat luni un articol minunat despre “;”, unul din cele mai complexe și neînțelese semne de pe piață.)
PS: Recunosc că sunt îndrăgostit lulea de linia de pauză.
PS2: Atât de lulea încât uneori vânez prin drafturi, căutând excesele Când le găsesc – îngâmfate și lăbărțate – le ucid!
PS3: Ați văzut acel “dulce” în ghilimele? Nu așa că e “rupător” să pui întorsături de sens în ghilimele?
ÃŽn coabitare cu 46 mp
Acesta este ultimul text din seria eseurilor personale scrise de prima serie care a absolvit cursul de jurnalism narativ pe care îl predau la CJI. Textul Siminei excelează în simplitate și e plin de imagini amuzante. Mi-a plăcut din prima clipă modul în care Simina a ales să provoace râsul. Umorul nu e căutat ori forțat; el reiese din naturalețea descrierii scenelor. Puteți citi restul eseurilor aici.
==================================
ÎN COABITARE CU 46 MP
De Simina Mistreanu
==================================
Unii oameni se apucă de scris doar după ce și-au reglat scaunul la înălțimea potrivită, după ce și-au așezat cafeaua sau berea în dreapta tastaturii sau după ce și-au aspirat covorul. Spațiul trebuie să fie confortabil și să îți dea ghes să scrii.
Eu stau ghemuită pe o saltea gonflabilă, cu laptopul in brațe, străjuită de două aeroterme mici și vânjoase și de un calorifer electric. Încerc să ignor găleata cu mortar din stânga și îmi fac curaj să mă trezesc la 6 ca să ajung în celălalt capăt al Bucureștiului, pentru un duș înainte de cursuri.
Sunt acasă.
Premiul lui Andrei
Andrei Pungovschi, un prieten bun și un jurnalist excepțional, a câștigat un premiu la ediția de anul ăsta a concursului Pictures of the Year (secțiunea sport). Fotografia e făcută anul trecut la un concurs de triatlon în Seattle, pe când Andrei era într-un stagiu la Associated Press. Înainte de AP, Andrei a fost într-un program de master la Missouri School of Journalism.
Acum lucrează pentru Mediafax, dar îi puteți vedea fotografiile și în Esquire.
Ce știe Andrei să facă e să spună o poveste în imagini – fotografie narativă dacă vreți. Andrei petrece uneori zile întregi cu un subiect și îi observă acestuia viața pentru a putea alcătui o poveste. Dacă vreți să învățați să faceți așa ceva, Andrei predă începând din martie două cursuri la Centru pentru Jurnalism Independent – fotojurnalism și fotoreportaj.
Fotografia de la POYi.
Jurnalism Narativ la CJI (primăvară 2008)
Joi, 27 martie, va începe o nouă ediție a cursului de jurnalism narativ pe care îl predau la CJI.
Mi-a făcut mare plăcere să predau acest curs și cred că a fost o experiență plăcută pentru cei care au avut curajul să încerce prima ediție. Mai jos găsiți detaliile furnizate de CJI – termenul de înscriere, taxa și alte informații tehnice (inclusiv o descriere a cursului în format *.doc). Am adăugat și niște răspunsuri la întrebări care pot apărea – sper să vă ajute în decizia de a participa.
Jurnalism narativ. Trainer ““ Cristian Lupșa (Esquire).
– preconizat sa înceapă pe 27.03.2008
““ joi, 17.00 ““ 20.00
– 11 ședințe săptămânale
– taxa: 300 RON
– grupa optimă: 12 – 15 cursanți
– descărcați o prezentare a cursului aici.Înscrierile se fac cu CV și scrisoare de intenție (pentru fiecare curs ales) la sediul CJI, din Bvd-ul Regina Elisabeta nr. 32 (52), etaj 1, sector 5 (lângă P-ta Kogălniceanu), prin fax la 311.13.78 sau e-mail: carmen@cji.ro
Termenul limita de înscriere este 3 martie 2008. Detalii suplimentare la tel. 311.13.75 si 311.13.77. Persoana de contact: Carmen Macavei, asistent executiv.
Câteva întrebări și răspunsuri:
* Cum e la cursul ăsta?
Nu pot răspunde la întrebarea asta ca și cursant. Dar, în spiritul discuțiilor care le vom avea, voi fi sincer și voi răspunde ca trainer. A fost minunat. Poți vedea o parte din gândurile celor din prima serie (mai precis o selecție de lucruri pe care ei spun că le-au învățat) aici.
* Ce scriu în scrisoarea de intenție și cui o adresez?
Am învățat o lecție din prima serie – lumea scrie scrisori de intenție impersonale și seci din care nu afli mare lucru. Iar dacă e să faci o selecție, e greu când toată lumea arată la fel pe hârtie. Fără a scrie mai mult de câteva paragrafe, ar fi ideal ca scrisoarea de intenție să vorbească despre cine sunteți ca jurnaliști, povestitori sau scriitori. Sau despre relația voastră cu scrisul și poveștile. Sau despre cum scrieți. Sau despre un text care v-a marcat și care v-a împins încoace. Chiar dacă CJI-ul adună aceste hârtii, eu voi fi cel care le va citi – mi-ar plăcea să știu ceva despre voi înainte de primul curs.
* Ce vom face?
Găsiți detalii în descrierea cursului. Pe scurt, vom citi, vom discuta și vom scrie.
* De ce?
Pentru că nu vom putea înțelege acest gen fără să-l citim și să-l disecăm. Și nu ne vom putea măsura cu el fără să încercăm să facem și noi chestii similare. Vom discuta despre texte și idei ca cele pe care le pun săptămânal în secțiunea lectură de weekend. Dacă sunteți curioși, puteți citi o parte din eseurile personale scrise de cursanții din prima serie aici.
* Pare multă muncă… Plus că am înțeles că multe chestii sunt în engleză…
Uneori este de muncă. Iar engleza nu poate fi ocolită pentru că forma aceasta de jurnalism e cel mai bine executată în America. De acolo vin exemplele legendare. Vom citi însă și texte în limba română.
* Trebuie să fiu jurnalist?
Nu neapărat. Trebuie să fii o persoană cu un interes în povești, cu disponibilitate de muncă și dorința de a scrie. Dar vom discuta și scrie despre lucruri adevărate, verificabile și relevante – o perspectivă mai jurnalistică asupra lumii.
Dacă mai aveți întrebări secțiunea de comentarii e deschisă.
Esquire România, Martie 2008
Am citit zilele astea biografia editorului american al Esquire-ului anilor ’60, Harold Hayes, omul care a construit aura care încă există în jurul acestui titlu. Hayes avea o filosofie editorială pe care puțini au curajul să o urmeze astăzi. Credea că o revistă bună face ce nici televizorul, nici restul presei nu reușesc – oferă o imagine mai profundă a timpurilor în care trăim. Când nu e doar un vehicul pentru reclamă și jurnalism utilitar, o revistă rezistă. A o citi peste ani e ca o plimbare cu un prieten vorbăreț.
Autoarea, Carol Poslgrove, punctează filosofia acestui tip de revistă în epilog: nu e un detergent, nu e o mașină, nu e o jucărie telecomandată. Un astfel de revistă are viață. Esquire-ul anilor ’60 avea viață.
Și, cred eu, și Esquire-ul românesc are viață.
Am scris această introducere pentru că Esquire e o experiență viscerală pentru mine; nu doar o slujbă. De aceea nu mă feresc să spun că numărul de martie (în curând pe tarabe) e cel mai bun pe care l-am produs până acum – cel puțin din punctul meu de vedere. Ce-l face mai bun decât numărul de decembrie (pe care eu l-am considerat până azi ca fiind standardul) nu sunt atât subiectele, cât șlefuirea lor. Numărul de martie e gândit și editat până la ultimul punct. Și asta îi impune personalitatea.
Mai jos aveți imaginea copertei – bărbatul din imagine e Florin Piersic Jr. Puteți să vedeți o versiune mai mare în format PDF.
Sunt foarte multe chestii în numărul de martie (inclusiv un cadou). Voi reveni cu informații detaliate despre cum au fost făcute unele texte. Până atunci, delectați-vă cu o selecție. (Puteți să vedeți paginile de sumar în acest PDF.)
Selecție din numărul de martie 2008:
- Florin Piersic Jr. e un om despre care toți au o părere. Articolul nu este o încercare de-a stabili cine e de fapt Piersic Jr., ci este un text despre răbdarea unui om de-a continua în ritmul său, în ciuda așteptărilor celorlalți. Fotografii: Roald Aron.
- Radu Muntean e jurnalist și “locatar” al pușcăriei de maximă securitate din Timișoara. Camelia Bucioveanu face un portret puternic unui om pe cale să iasă de după gratii fără planuri de viitor. Fotografiile au fost făcute de Andrei Pungovschi – care a intrat până în dușurile pușcăriei.
- Copiii rămași acasă sunt o realitate a României moderne. Fără a apela senzaționalul și pateticul cu care e tratată deobicei tema, Georgiana Ilie, ne prezintă câteva familii despărțite de plecarea unuia dintre părinți. Fotografii: Petruț Călinescu.
- Numărul are o secțiune specială Ce am învățat – peste 20 de pagini de sfaturi și învățături de viață de la oameni precum Al Pacino, Petre Roman, Nadia Comăneci, Gheorghe Dinică, Dustin Hoffman sau Leonard Doroftei. Și, pe ultima pagină, ce au învățat de la viață Traian și Decebal.
- Actorul Andi Vasluianu se joacă într-un pictorial de Alex Gâlmeanu. În plus, Vasluianu își dă cu părerea despre munca sa în stilul caracteristic: “Acum sunt în faza în are nu vreau să fiu actor. În sensul că nu vreau să joc. Vreau să fiu personajul.”
- Philip Ó Ceallaigh, autorul irlandez al cărții “Însemnări dintr-un bordel turcesc”, scrie o nuvelă originală și fierbinte.
- Plus o mulțime de alte chestii: cum îți îngrijești pantofii, cum ceri un martini, ce e noaptea la televizor, poze și vorbe de la femei frumoase (Aylin Cadâr, Hilary Swank, Jennifer Love Hewitt) și motive pentru care NATO vine cam degeaba în România.
* Design făcut de echipa: Raymond Bobar și Cătălina Zlotea.
Lectură de weekend (15.02.2008)
* Am fost întrebat de multe ori de ce cred că a scrie lung folosește la ceva într-un moment mediatic în care lumea nu citește (mai ales, nu citește presă), în care lumea caută știrea, în care primează televizorul și blogul și câte și mai câte… Naiv sau nu, continui să cred că lumea nu citește lucruri “lungi” pentru că majoritatea sunt prost scrise. E un exercițiu chinuitor să termini de citit majoritatea reportajelor din ziarele centrale – personajele sunt unidimensionale, nu se întâmplă nimic, patetismul e arma retorică preferată și așa mai departe.
Ba mai mult, cred că un text de profunzime despre un moment sau un personaj care definește timpul în care trăim poate avea un impact puternic asupra modului în care percepem și înțelegem lumea. Acestea fiind spuse vă recomand să citiți un interviu cu Norman Sims care a editat o serie de antologii de jurnalism narativ și acum a scos o carte despre istoria lui, True Stories.
Sims vorbește despre jurnalismul narativ ca o posibilă salvare a ziarelor americane (nu vorbesc aici de hârtie, ci de forma de distribuție a informațiilor) . Păstrând proporțiile, cred că jurnalismul românesc e în același stadiu de confuzie. De ce să nu-l facem să spună mai multe povești?