Putea să fie baby
După cum am promis, voi posta pe blog o parte din eseurile personale pe care le-am adunat la cursul de Jurnalism Narativ. La finalul fiecărui eseu autorul – astăzi Gabriel Dobre – răspunde la câteva întrebări legate de procesul de scriere. Puteți să-l întrebați și voi.
===============================
PUTEA SÄ‚ FIE BABY
Uneori un nume de alint are în spate o poveste
De Gabi Dobre
===============================
Am vorbit prima dată la telefon într-o miercuri. Era seară, târziu, iar eu îmi făceam bagajele.
“Gabi? Bună! Andreea sunt.”
Numele nu mi-a spus nimic. Știu cel puțin patru Andreea.
“Am auzit că pleci de mâine. Aș vrea să merg și eu.”
Da, Andreea era. Andreea, noua colegă. Andreea despre care nu știam prea multe dincolo de nume. Ne salutam dimineața, lângă filtrul de cafea. Uneori discutam despre muzică ““ muzica pe care ea o asculta, în căști, atât de tare încât se auzea în tot biroul. Eram ca doi necunoscuți ce nimeresc unul lângă altul într-un compartiment de tren și, stingheriți, simt nevoia să lege o conversație.
Cu două, trei zile în urmă, la birou, se plănuise o scurtă ieșire la mare. În ultimul moment, hotărâsem să plec cu o zi mai devreme.
“Se poate?” m-a întrebat. “Trebuie să mă întorc mai repede în București, așa că aș prefera să merg de mâine.”
“Desigur! Nici o problemă!” am răspuns.
Am stabilit toate detaliile și la final i-am spus “vorbim mâine”. În timp ce împachetam ultimele lucruri am realizat că acel “œvorbim mâine” era mai degrabă un ideal decât o certitudine. “œNu o cunosc, nu mă cunoaște, despre ce o să vorbim?”, “Despre orice!”, “Da? Și apoi?”. Când împarți un compartiment de tren cu niște necunoscuți, preț de câteva ore, dialogul nu e o necesitate. Când însă pleci la drum cu cineva cu care abia începi să te cunoști lucrurile se complică.
A doua zi, într-un tren plin de adolescenți vorbăreți, undeva în vagonul cu numărul 22, stăteam față în față cu ea. Eram înarmat cu două ziare, o revistă și o cameră foto. Printre ele speram să fie și niște subiecte despre care să poată vorbi doi necunoscuți. Ea, pe de altă parte, era înarmată cu un mp3-player și o pereche de căști. Moartea conversației, marca Sony.
“Și, de când n-ai mai fost la mare?” am întrebat-o ușor stângaci în timp ce cu privirea căutam, pe furiș, o salvare pe prima pagină a unuia dintre ziare. Preț de câteva secunde, până să îmi răspundă, am realizat cât de încet se mișca trenul. “œRapid pe mă-sa!”
“De doi ani” mi-a răspuns. M-a întrebat de când n-am mai fost eu. De vara trecută. M-a întrebat dacă îmi place marea. Mi-a plăcut. A râs. “Cum așa?”. Am crescut la șaizeci de kilometri de mare. Vara ajungeam de acasă pe plajă mai repede decât ajung acum, la oră de vârf, de la Moghioroș la Universitate! A râs din nou. Avea un râs sincer, bucuros, plin.
Cumva, în timp ce trenul își vedea de drum, conversația și-a găsit ritmul. Ziarele au rămas neatinse și mp3-playerul a tăcut. Ea a vorbit mai mult decat mine, iar eu mai mult decât de obicei. Am început să o privesc mai atent. Avea o față rotundă, încadrată de un păr negru, lung și cârlionțat. Atunci când tăcea, fixa gânditoare fereastra compartimentului. Când vorbea, chipul i se anima cu o mulțime de expresii, fiecare frază era însoțită de o mimică distinctă. Când vorbeam eu, mă privea atent, cu niște ochi și verzi și căprui, în timp ce cu două sau trei degete se juca prin păr cu o șuviță pe care ba o îndreptată, ba o încrețea.
Pe 16 august 2007, Rapidul 13933 a făcut drumul București-Constanța în șapte ore în loc de cinci. Niciodată întârzierea unui tren nu m-a deranjat mai puțin. La nouă seara, când am ajuns în cele din urmă pe plaja din Vama Veche, deja mă îndrăgostisem.
Plaja răsuna de muzica teraselor și de zumzetul oamenilor care roiau într-o parte și în alta. Din când în când, pe lângă noi, treceau în fugă tineri care se aruncau în mare. Ne-am plimbat o vreme prin decorul gălăgios și vesel până când am ajuns pe malul mării. S-a descălțat, a intrat în mare și a început să pășească încet până când apa i-a ajuns la genunchi. “œNu e chiar rece. Nu intri?”. M-a stropit și a început să râdă. Din nou râsul ei sincer, bucuros și plin pe care nu îl mai auzisem până în acea zi.
În zilele ce au urmat am încercat să o învăț să înoate, am mâncat clătite cu nume amuzante, am fost la concerte și i-am făcut o mulțime de poze. Mai târziu, mi-am dat seama că în ele marea se vedea doar accidental. Uneori, când discutam, eram nevoit să o întrerup: “œMai zi-mi o dată cuvântul ăla”. Avea obiceiul să inventeze cuvinte sau să le pronunțe într-un fel amuzant. Așa am aflat că “richicios” înseamnă “œparvenit” și că părul meu nepieptănat avea un aspect “sovaj”, deci sălbatic. La terasa unde am băut prima cafea împreună a luat unul dintre plicurile de zahăr, l-a privit puțin și l-a bagat în poșetă. “œLe colecționez!” mi-a spus. “œPe ăsta îl ai?” am întrebat-o la următoarea terasă.
Înainte știam foarte puțin despre ea, mai nimic în afară de nume. Un nume care, pentru că începusem să o cunosc, ajunsese să îmi pară insuficient. Doar cunoșteam alte trei “œAndreea”! Când ea îmi spunea pe nume ceva din tonul vocii sale făcea ca plaja veselă din Vamă să devină un birou tăcut din București.
Am doi prieteni, Ștefan și Mirabela, care își spun unul altuia “amoré”. Își spun astfel de nouă ani, de când sunt împreună, iar când s-au căsătorit și-au inscripționat pe verighete: “Amoré, taimé”. Poceala francofonă era felul lor intim de a-și spune “te iubesc”.
Eu, de-a lungul timpului, am fost alintat de femeile din viața mea cu nume precum crețulinul, pui sau iepure. Da, iepure! Iepuraș a murit repede, din rațiuni de orgoliu masculin în plină formare. Am avut chiar o relație unde numele de familie juca rolul numelui de alint. Tonul vocii sau contextul în care era folosit îi dădeau farmec și îl încărcau de sensul de care avea nevoie pentru a fi intim. Probabil că, de când am fost strigat prima dată “la catalog”, numele meu de familie nu fost pronunțat în atâtea feluri. Și niciodată până atunci nu a însemnat mai mult.
Când auzi rostite în jur un “da, pisi!” sau un “haide, baby”, îți spui că n-o să cazi niciodată în capcana dulcegăriilor ieftine. Totuși numele de alint apar. Sunt necesare dimineața, când ea are ochii încă umflați de somn și tu ești ciufulit. Când nu mai iese din baie și tu faci ture prin fața ușii. Când ieșiți la o plimbare seara, ea te ține de braț și tu te împiedici. Când vă certați și o calmezi spunându-i numele într-un fel ce aduce a rugă complice. Momente intime care au nevoie de un vocabular pe măsură.
Duminică ne-am întors în București. Am făcut drumul înapoi însoțiți și fără întârzieri. Am vorbit puțin. Eu tocam mărunt tot ce se întâmplase în cele patru zile, iar ea, după privirea pe care ajunsesem să i-o cunosc, făcea același lucru. Când am ajuns, la despărțire, nu am îndrăznit să o sărut. Oricât de firesc încheie un astfel de gest unele filme, în acel moment nu ar fi fost decât un act ratat. Am strâns-o în brațe, mi-am trecut mâna prin părul ei și am pupat-o ușor pe frunte.
“Vorbim” i-am spus.
“Da, vorbim” mi-a răspuns și a plecat.
M-a sunat câteva ore mai târziu. Abia dacă reușisem să îmi desfac jumătate din bagaje.
“Dudé, trebuie să vorbim!”
Nu îmi spusese pe nume. Am zâmbit. În engleză cuvântul ar fi fost banal, dar așa cum îl pronunțase ea, pocindu-l de parcă ar fi vorbit de dudele ce cresc în pomi, avea ceva specific. Chiar intim. Putea să fie “baby”, sau, mai rău, “motănel”. Însă ceva din ce se întâmplase în ultimele zile o făcuse să-mi spună “dudé”. Iar felul în care îl rostise a făcut ca, pentru o clipă, un apartament din București să pară o plajă din Vama Veche.
===============================
Un discuție scurtă cu Gabi despre munca la acest text. Am subliniat câteva chestii care mi se par importante.
1. Cum ai ales subiectul si ce-ai vrut sa transmiti?
Am vrut să vorbesc despre ceva comun, poate chiar banal. Să povestesc o experiență recentă prin care am trecut și care m-a făcut să privesc cu mai multă indulgență numele de alint. Chiar și pe cele ce inițial îmi par excesiv de “dulci”. Poate că și “motănel” și “pisi” au povestea lor.
2. Cum a fost procesul de lucru?
Începutul a fost dificil. Cel mai greu a fost să înțeleg unde vreau să ajung cu textul. După ce am reușit să scriu primul draft lucrurile au mers mai repede. Am încercat să urmez o structură, să alternez părțile mai active cu cele reflexive pentru a mă îndrepta ușor către ideea mare: o relație are nevoie de o doza de complicitate, de intimitatea, ce poate veni și dintr-un banal nume de alint.
3. Cat de diferită e versiunea publicata fata de primul draft?
Foarte diferită. Nu atât ca idee, asta mi-a fost clară de la început, dar structura și textul s-au schimbat radical de la o variantă la alta. Cel mai important, când am trecut la cel de al doilea draft am scos multe din părțile de “monolog interior”, părțile pe care le scrisesem parcă doar pentru mine. Apoi am încercat să aduc mai multă coerență în acțiune, ceva mai multe detalii. Nu e un text dramatic și nici nu e punctul de plecare într-o poveste de dragoste de tip “love story” așa că am încercat, atât cât am putut, să îmi editez pornirile excesiv de lirice. Desigur, nu am reușit peste tot, așa că o parte importantă din modificări au venit în urma feedback-ului. Așa mi-a fost mai clar ce să modific, ce să spun mai clar, ce nu e necesar ș.a.m.d.
4. Ce tehnici ai descoperit muncind la acest text?
În primul rând rescrierea. Asta e cea mai importantă lecție cu care plec după acest text. Chiar dacă varianta finală nu mă mulțumește pe deplin, faptul că pot vedea de unde a plecat textul și unde a ajuns e o lecție extrem de utilă. Ar mai fi structura. La primul draft am spart povestea în câteva secțiuni și în dreptul fiecăreia am scris două, trei cuvinte cheie despre tema respectivei secțiuni. Așa am putut urmări mai clar, pe măsură ce avansam cu textul, succesiunea ideilor. Asta m-a ajutat și la rescriere pentru că așa am înțeles mai ușor unde m-am întins prea mult și unde nu am dezvoltat suficient. Nu știu cât întră la capitolul tehnică, dar am descoperit că, dacă se poate, e o idee bună să lași textul din mână o vreme. Atunci când te întorci la el ai o privire ceva mai obiectivă și îl poți îmbunătăți.
Comments
9 Responses to “Putea să fie baby”
Leave a Reply
dude, e tare draguta povestea ta :)
mulţumesc. am avut un profesor bun :) sper doar că am reuşit să punctez ceva mai mult decât propria-mi experienţă.
Cred ca e a cincea sau a sasea oara cand il citesc si mi se pare la fel de proaspat ca prima data.
eseul e super. am primit cateva reactii foarte bune de la niste prieteni, care l-au vazut. de la “e scris super” pana la “habar n-aveam ca se scrie asa. apar articole din astea si in presa?”
so, felicitari, once again :)
Imi place povestea. M-a prins! :)
…a fost o perioada cand, satula de filmele americanesti care se terminau toate in acelasi fel, vanam orice era neconventional, ciudat, care se termina altfel. Cred ca inca mai fac asta, pe alocuri… imi place tot ceea ce amicii britishoi numesc “unpredictable” si marturisesc ca asta m-a facut sa iti citesc textul pana la capat, faptul ca nu stiam din primul paragraf unde vrei sa ajungi. Fiecare termina povestea voastra in alt fel. V-ati cuplat? nu v-ati cuplat? nu stim… nici nu ne intereseaza… drumul e frumos. Si da, ai punctat ceva mai mult decat propria experienta, prin faptul ca mai toti trecem prin acea stangacie de inceput, si tu ai punctat-o f expresiv.
Astept urmatorul text ;)
ce misto! :) despre ce au vorbit?
[…] prima oara cand scrii despre o femeie? Gabi: am mai scris despre prietena mea. cred ca am mai bifat cateva poezii prin liceu. dar ala e un moment pe care ma straduiesc sa il dau […]
de ce te straduiesti sa il dai uitarii ? asa de neplacut a fost pentru tine ?