Despre nevoi si motive #2
Nu ma pot abtine sa nu impartasesc o seried de alte ganduri despre scris de care m-am impiedicat. Unele au legatura cu acest blog, altele nu. Zaza vorbeste despre tendinta multora de a diseca un obicei/privilegiu/placere pana isi pierde sensul. Se intreaba, la fel de pertinent, unde se termina grafomania si incepe lucrul cu suflet. “[F]ără suflet”, spune ea despre blog, “asta ar fi o ticăloasă gazetă de perete”.
Raportul de forțe între scriitură și disciplină pare a fi însă o problemă insolubilă, dacă eliminăm de la bun început pertinența ideii de efort: la ce bun un ceva chinovit, tras de păr și în final considerabil mai acru decât intenția inițială?
După cum stupidă mi se pare și numărătoarea cabalistică de semne normate și pontate per diem. Ce ar putea avea astfel de contabilități în comun cu vibrația incalificabilă și atât de rară a lucrului bine închegat, din nimic?
Sunt de acord cu ea cand vine vorba de suflet. Le spuneam ieri cursantilor mei (care insirau problemele pe care le intampina in realizarea unui articol) ca sunt putine momente mai dificile decat cel in care realizezi ca nu-ti place personajul ori povestea pe care vrei sa o spui. Scriitura jurnalistica buna necesita implicare emotionala. Nu vorbesc despre a fi partinitor, ci vorbesc despre a fii consumat de poveste. Fara suflet, vei scrie mecanic.
Iulia adauga si ea niste ganduri:
Scriu in primul rand dintr-o convingere la fel de batrana ca mine (aproape) ca nu e normal sa tii pentru tine tot ce iti trece prin cap. Scriu pentru ca ma descopar. Scriu uneori pentru terapie – odata puse pe hartie suferintele incep sa aiba sens si sa fie mai usor de invins. Scriu ca sa nu uit. Scriu si pentru ca am impresia ca cresc (a fost cacofonie cumva?) scriind.
Iar Gabi, care aranjeaza cuvinte cu o sensibilitate aparte, spune:
Asa ca iata de ce scriu: ca sa nu-mi uit devenirea. Ca sa profit de cuvinte. Si pe urma ca sa ma impac cu ele. Ca sa fixez imagini pe care aparatul foto le rateaza. (Cum ar fi mirosul de martie in oraselul meu. Sau gustul de cafea cu lapte si scortisoara dupa o saptamana de amortire a papilelor.) Scriu, pentru ca daca o singura persoana se regaseste in ideile mele, atunci nu suntem chiar atat de instrainati cum credem. Scriu, ca sa explorez twist-urile frazelor si transformarile semnificatiilor. Scriu, pentru ca nu pot sa desenez, sa cant, sa sculptez, sa dansez. Pentru ca imi place sa citesc. Pentru ca traim intr-o lume de povesti. Scriu, ca sa nu ajung sa cred ca viata se rezuma la un munte de persoane si evenimente insipide. Scriu ca sa fixez ceva si sa pornesc spre altceva. Ca sa nu repet. Ca sa ma repet.
Scriu ca pagina aia alba din fata mea sa nu creada ca blanc-ul ei se reflecta in mine.
Toate aceste texte sunt egoiste. Actul de a defini motivele pentru care scriem e egoist. Suntem absorbiti de faptul ca scriem. Ne place sa scriem si sa spunem ca scriem. Mie nu imi e rusine de asta. E un motiv perfect valabil de-a o face. Intr-un eseu fabulos intitulat – cum altfel? – Why I write, George Orwell identifica patru motive care ne determina sa scriem. Primul pe lista lui? Egoismul.
(i) Sheer egoism. Desire to seem clever, to be talked about, to be remembered after death, to get your own back on the grown-ups who snubbed you in childhood, etc., etc. It is humbug to pretend this is not a motive, and a strong one. Writers share this characteristic with scientists, artists, politicians, lawyers, soldiers, successful businessmen “” in short, with the whole top crust of humanity. The great mass of human beings are not acutely selfish. After the age of about thirty they almost abandon the sense of being individuals at all “” and live chiefly for others, or are simply smothered under drudgery. But there is also the minority of gifted, willful people who are determined to live their own lives to the end, and writers belong in this class. Serious writers, I should say, are on the whole more vain and self-centered than journalists, though less interested in money.
Mai vreti? Unul din cele mai induiosatoare eseuri pe care le-am citit vreodata e discursul lui Orhan Pamuk livrat in 2006 cand a castigat premiul Nobel. Una din temele principale pe care le puncteaza sunt motivele pentru care scrie. Extrag din lista respectiva:
I write because once I have begun a novel, an essay, a page, I want to finish it. I write because everyone expects me to write. I write because I have a childish belief in the immortality of libraries, and in the way my books sit on the shelf. I write because it is exciting to turn all of life’s beauties and riches into words. I write not to tell a story, but to compose a story. I write because I wish to escape from the foreboding that there is a place I must go but ““ just as in a dream ““ I can’t quite get there. I write because I have never managed to be happy. I write to be happy.
Comments
7 Responses to “Despre nevoi si motive #2”
Leave a Reply
M-ai facut fericit cu discursul lui Pamuk :). Ii citesc chiar acum o carte si pot spune ca este fermecator modul in care se joaca cu povestea, personajele si cuvintele. Si sunt sigur ca este o mixtura de scriitura migaloasa si talent. Nu are voie sa fie altfel :)
Sunt mare fana a discursului lui Pamuk – tot de la tine stiu de el, imi amintesc ca l-am citit prima oara acum un an, dupa Revelion – si ma regasesc cel mai bine in ceea ce spune el despre scrie.
Eu scriu pentru a pune ordine in lume si in gandurile mele. Am senzatia ca in capul meu se invart prea multe si deschizand portita scrisului mai aerisesc locul. :) Nu, glumesc. Scriu ca sa nu uit. Scriu pentru ca imi place si viata mea din vis si nu vreau sa o pierd. Dar, cel mai mult, scriu pentru ca e singurul lucru care va ramane dupa mine.
Ma bucur ca ai facut blogul asta. Esti o inspiratie, ca intotdeauna.
sunt curios, te-ai gandit daca oamenii astia pe care ii citezi si care sunt niste modele, te-ai gandit daca ei au crezut despre ei ca sunt darul lui dumnezeu ?
pentru ca oricat de multa modestie ar incarca umilinta lor la final dupa ce au realizat, dupa ce au inchis linia si au scris sfarsit, fluturele lor cu cap de mort din grota in care isi plimba ei toate fricile si obsesiile si dorintele si emotiile incepe sa dea din aripi si sa fie fericit pentru ca el e egoismul care le spune sunt bun (poate nu suficient de bun, poate nu cel mai bun) deci trebuie sa continui.
crezi ca pe ei ii scotea cineva din bezna cu niste cursuri de creative writing sau jurnalism narativ sau cu bloguri ?
sunt curios ce crezi.
e doar o curiozitate, nu un repros. imi place blogul tau.
E o intrebare perfect valabila. Mie imi place sa cred ca da. Ca au fost la randul lor indrumati si inspirati de ce au zis, scris si gandit altii dinaintea lor sau din jurul lor. Chiar daca eu citez aici pe blog niste nume cunoscute, cei care m-au convertit pe mine sunt oameni fara un nume.
Oameni care nu vorbeau despre asa ceva dintr-o pozitie de “am ajuns la sfarsit de drum”. Erau umili si sinceri – aveau mult de invatat, dar stiau destule incat sa le impartaseasca cu altii (nu sa le predea, ci mai degraba sa le arate).
Pana la urma nu e obligatoriu sa iesi din “bezna”. E o alegere. Cel putin jurnalismul asta cu texte de 3.000-5.000 de cuvinte. De multe ori e hulit si considerat plictisitor si — uneori — deprimant ca e prea adevarat. Pe mine ma linisteste si vreau sa-l impart cu altii. Daca le place, ma bucur. Daca nu, ii inteleg.
tocmai ti-am gasit blogul..o sa-l urmaresc.
ps: pe cand o reinviere a dbrom’ului??
iesirea din bezna=expunere
adica, asta cu scrisul si exercitiile de scris pot ramane niste povesti bune de pus in manuale pe care orhan pamuk n-o sa le citeasca niciodata, nu ?
pentru ca oricum toate manualele esentiale despre scris si tehnici au fost editate. acum ce a mai ramas de facut ?
reinterpretari din experiente personale asupra scrisului. cred.
si o chestie pe care andrei pungovski mi-a implantat-o in cap in noaptea de anu nou. eu ziceam: jurnalismul (narativ sau nu) e o experienta foarte buna, premergatoare scrisului mare si din el se invata documentarea care e cea mai buna unealta din recuzita unui scriitor. cumva puneam jurnalismul ca un fel de unealta in spatele fictiunii mari, ca un fel de experienta necesara. dar el spunea ca nu e asa. el spunea ca sunt cam aceleasi lucruri, doar ca una sufera de subiectivitate cronica si alta aspira la obiectivitate.
si mai cred ca jurnalismul e un mod de a castiga in cele din urma bani de pe urma scrisului. ati avut voi in esquire un material cu niste tineri scriitori care munceau care mai de care pe la ziare sau in cinematografii aproape celebre.
bai scuze, pentru comentariile astea lungi, dar am un chef de vorba de mor despre asta. te-ai schimbat oricum la scriitura dupa atatia ani. anonimii aia ti-au aratat ei ceva.
iQ666: dbrom a murit. A fost frumos cat a fost.
Bogdan: Andrei a zis bine ce-a zis. Eu fac parte dintre cei care nu vad jurnalismul ca fiind sora mai mica a fictiunii mari, ci o alta modalitate de-a prezenta idei. Nu le-as compara spunand subiectivitate v. obiectivitate ci folosind ceva asemanator (dar mai usor explicabil): aspiratia la un adevar absolut v. aspiratia la un adevar documentabil. Si cuvintele astea sunt largi, dar intelegi unde bat.
Nu stiu daca jurnalismul ar trebui vazut ca modul in care un scriitor isi castiga banii. In alte tarii, si prozatorii sunt mai disciplinati si isi castiga o parte din banii scriind proza. Unul din multele motive pentru care noi publicam proza scurta in Esquire.