Esquire România, Septembrie 2008
Am avut un sentiment ciudat stând la un metru de Andrei Gheorghe când Andrei Gheorghe era trântit într-un fotoliu, înţolit în haine de casă fără strălucire. A fost un sentiment ciudat pentru că nu ştiam dacă vreau (”trebuie”?) să-l provoc pe acel Gheorghe pe care îl ştim cu toţii de pe radio şi TV, sau dacă vreau (”trebuie”?) să-l descopăr pe acel Gheorghe aflat într-un moment de cumpănă.
A fost o dilemă chinuitoare şi a rămas, chiar şi acum, gata tipărită, tot o dilemă.
A fost mai simplu să decriptez sentimentul cu care am plecat de la el: Gheorghe e cineva (”ceva”?) de care noi - mulţi dintre noi - avem în continuare nevoie. Gheorghe însă, nu are nevoie de noi. Şi nu pentru că nu ne place. Ne place. Îi place să ne vorbească, să ne muştruluiască, să ne distreze. Dar e autosuficient. E liber.
Vrei şi tu? Dacă răspunsul e “da”, citeşte învăţămintele lui în numărul din septembrie al Esquire. (În curând pe tarabe).
Vreau să vă redau un pasaj din cele multe pe care mi le-a spus. Vorbeam despre inspiraţie şi idei. Şi mi-a spus un lucru sfânt: ideile trebuie vânate, împuşcate şi dosite într-un carneţel unde le poţi găsi când îţi pofteşte inima (ideal mai consumi din ele; nu le laşi pur şi simplu să putrezească):
E bine să stai cu ochii pe inventivitate. E bine să fii atent la ea. E bine să‑ţi auzi ideile. E bine să‑i asculţi pe ceilalţi. E bine să notezi. Nu‑i rău deloc să notezi. Ăsta e un lucru pe care l‑am învăţat cu greu. Cum adică? Eu sunt Gheorghe geniul – mie nu‑mi trebuie. Et voilà. (Ia un caiet Moleskine negru de pe masă și‑l răsfoiește.) Vezi ce simplu este? „Dacă sunt bogat, sunt mârlan și prost și hoţ; dacă ești sărac, ești sincer, bun și cumsecade.” Corect sau nu? Notează‑le. Fișează‑le. Ţine‑le minte, băiete. Şi nu renunţa la ele. Dacă n‑a mers aici, o să meargă altă dată.
Tot în numărul de septembrie:
- Ion Bîrlădeanu face la 62 de ani decupaje trăznet-mondiale. Şi ştii ce e tare? Abia a început. .
- Oana Sîrbu vrea să vadă bărbaţii purtând boxeri roşii.
- De câte ziare ai nevoie ca să dărâmi o masă? Răspunsul într-un text despre o obsesie.
- Ce am învăţat: Claudiu Bleonţ.
- Brăduţ Ulmanu despre sănătatea mintală.
- O glumă bună spusă de Corina Caragea.
- 50 de deprinderi pe care trebuie să le aibă fiecare bărbat, plus unele pe care le are, din păcate, bărbatul român.
* Design: Raymond Bobar.
Tot în şase cuvinte
Am repetat la curs exerciţiul poveştilor spuse în şase cuvinte (cel de data trecută e aici). Au ieşit nişte variante bine comprimate ale unor texte personale minunate. Veţi putea citi din ele în curând.
Dan: Pe drum, libertatea ajunge la destinaţie.
Mona: Schimbările mari se produc dimineaţa devreme.
Irina: Întâmplările copilărie marcate de conştiinţă.
Ana Maria: Visele nu mor când crezi tu.
Geo: Ana cânta la chitară. Eu plutesc.
Mihaela: Nostalgia de-a lăsa în urmă copilăria
Andreea: Copilăria e o zi de vară.
Ionuţ: Cum pasiunea de-o viaţă a dispărut.
UPDATE (21.08.2008): Şi două variante puţin întârziate:
Irina: Liniştea de la capătul lanternei roşii.
Ana: Cu o bicicletă pot îmblânzi Bucureştiul.
Dragoş Bucur vrea să fie (Esquire, Dec. 2007)
Dragoş Bucur, decembrie 2007. Fotografii: Cosmin Bumbuţ.
De ceva timp puteţi găsi articole din numerele mai vechi ale Esquire pe portalul cultural Liternet.ro. De astazi puteţi citi şi cover story-ul numărului de decembrie, un profil pe care i l-am făcut actorului Dragoş Bucur.
La acea vreme, Bucur tocmai terminase de filmat Boogie. Discuţia noastră s-a centrat pe dorinţa lui de-a nu îşi exagera imaginea şi personalitatea; pe o dorinţă încăpăţânată de-a fi “normal”, chiar banal. Mai jos, un fragment (restul aici):
În dinamica interacţiunii dintre un reporter şi o persoană publică există mereu un fel de teatru. Reporterul ştie că stă faţă în faţă cu un om dornic - sau cel puţin obişnuit - să controleze mesajul. Cel intervievat ştie la rândul lui că trebuie să se deschidă îndeajuns încât să creeze un minimum de intimitate care să ţină cititorul conectat. Oamenii politici fac asta adoptând un limbaj colocvial şi sugerând prin dezinvoltura asumată că rolul de purtător de sarcini de conducere nu e decât un rol obositor, iar ei sunt, de fapt, cetăţeni de rând.
Artiştii sunt altfel. Deseori, sunt puşi în postura de-a fi mediatizaţi nu pentru vreo realizare nume, ci pentru că au o imagine care inspiră, provoacă şi - hai să fim sinceri - vinde. Aici nu ai există gravitatea discuţiei cu un politician, iar subiectul - un film, un album - e efemer. Şi tunci, omul joacă. O starletă va spune că preferă să nu poarte chiloţi, un muzician va spune că a ras pe nas cenuşa tatălui împreună cu o linie de coca, iar un actor va spune înlăcrimat că ltimul rol i-a schimbat percepţia asupra vieţii (deşi şi ultimele cinci făcuseră acelaşi lucru).
Cu acest bagaj în spate, n-ai cum să nu fii puţin sceptic când Bucur deschide conversaţia spunând că nu vrea altceva decât să fie Bucur. Ascultându-l însă, realizezi că nu joacă. A făcut trei ani de teatru până a dat primul autograf. Apoi a mai făcut doi ani de televiziune înainte ca lumea să-l oprească pe stradă şi să-i spună: “Tu eşti ăla de la Zdob şi Zdub”. Şi apoi, a mai tras trei filme înainte să fie invitat la o emisiune. Nu l-a interesat să-şi menţină imaginea la o anumită cotă. A făcut ce face şi azi. A fost Dragoş Bucur.
Despre riscul scrisului după reţetă
În 2005 am lucrat la o serie de articole despre comunitatea musulmană din Columbia, Missouri. Mi-a luat patru luni să documentez şi să scriu cele patru poveşti: trei portrete şi un text de analiză.
Unul din momentele cele mai chinuitoare - care s-au repetat de câteva ori la fiecare poveste - a fost cel în care editorul meu m-a rugat să-i spun (nu o dată) despre ce era fiecare text. De fiecare dată în mai puţine cuvinte.
Ce am învăţat atunci e că o poveste bună trebuie să încerce să treacă de limitele întâmplărilor pe care le descrie pentru a ajunge la o “idee mare”. Văzute aşa, poveştile devin căutări care te transformă, indiferent de ce găseşti. Poveştile devin experienţe şi nu doar echivalentul unor prăjituri executate exclusiv după reţetă.
Am citit un text aseară care mi-a amintit de cât de periculoase pot deveni reţetele şi cât de dependenţi devenim noi de ele. Dependenţa se crează pentru că uşurează munca: o scenă aici, puţin context, o lingură de descriere, o scenă acolo, nişte analiză, iar o scenă şi gata.
Mai nou ziarele şi revistele româneşti sunt pline de poveşti făcute după reţetă. Vezi orice text care încep cu jurnalistul observând “celebritatea” la o masă în timp ce-şi amestecă zahărul brun în cafea - nimic rău în a puncta această scenă dacă ea este relevantă pentru drumul poveştii. De obicei însă, ea n-are nici o legătură.
Textul pe care l-am citit aseară, scris în 2002, avertizează că reţeta riscă să omoare povestea. Că multe reviste americane nu mai judecă o idee, ambiţia unei antreprize reportericeşti ci trec totul printr-o formulă. Sigur că e important ca tehnica să fie desăvârşită, iar reţetele ajută orice reporter cu realizarea unui text - mai ales cu structura. (Ca editor pot depune mărturie că e structura e o problema mare pentru majoritatea celor care scriu peste 1.000 de cuvinte). Dar tehnica de una singură nu va salva un text fără idee sau unul prea timid să încerce să transceadă adevărul documentat.
The embrace of technique sets writers and their stories off in a direction from which it is often impossible to turn back. A first step that is comforting and reassuring — thank God I know where I’m going — but fated. But by setting out over the uncertain terrain where an insight or idea may, or may not, lie, writers deny themselves and their readers the great thrill of the work — an attempt to answer a difficult question, a discovery of something illuminating.
Trebuie să vă redau şi o serie de paragrafe paragrafe în care se vorbeşte despre nevoia unui editor care să ajute. Shapiro înţelege prin cuvântul editor un om care te ajută să-ţi găseşti drumul prin jungla de informaţie pe care ai adunat-o. Un om cu care să vorbeşti despre direcţia textului şi ce vrei să faci cu el. Nu unul care va rescrie trei propoziţii şi va muta şapte virgule - majoritatea jurnaliştilor români asta înţeleg prin acest cuvânt.
Good work often has undetectable editor’s fingerprints all over it — undetectable because much of the editing happens not on the page, but before so much as a word is written. The work in bringing an ambitious story to life is a task that no writer should have to pursue alone. Many prefer the solitude. Many also prefer that the first drafts be left untouched. Dream on.
But most writers I know will admit, even grudgingly, how they long for an editor with whom they can talk, about distilling an idea or question, about the path to answering that question (read: reporting), and about the best way to tell the tale. This is, of course, a tricky dance in that writers desire both to be left to do what they want and to know that they have a hand to hold when they get lost. To pursue a story without risking getting lost is to preclude the possibility of real discovery. Getting lost, then, is a good thing, but only when there is someone at your back with a flashlight.
Editors, in turn, deny themselves, their writers, and their readers the possibility of a wonderful story if they assume that the true nature of their work is in preparing a finished piece for publication. The pencil-to-paper part of the work is essential, but no amount of moving words and paragraphs can retrieve from mediocrity a story written before it is thought out. Because then the editing becomes only about words and structure and organization — about technique.
Inspiraţie muzicală
Muzica e o inspiraţie pentru scris. Eu nu pot scrie pe muzică, dar sesiunile de ascultat mă determina deseori să mă aşez la birou. Mai ales când există poveşti în melodiile respective. Ieri seară ascultam albumul nou al lui Conor Oberst - un muzician american prolific de 28 de ani, deseori comparat cu Bob Dylan - şi am găsit o bucată în “Milk Thistle” legată de cititul ziarului dimineaţă care se cerea împărtăşită.
Conor scrie versuri deştepte şi cântecele lui (singur sau sub numele de Bright Eyes) sunt deseori poveşti cu mult Wanderlust; drumul fiind o altă inspiraţie minunată pentru scris.
Newspaper, newspaper
Can’t take no more
You’re here every morning
Waiting at my door
I’m just trying to kiss you
And you stab my eyes
Make me blue forever
Like an island sky
And I’m not pretending that it’s all okay
Just let me have my coffee before you take away the day.
Amintiri din noaptea armei
O scurtă vacanţă a întrerupt temporar munca la acest blog, dar a sosit timpul sa-l pun din nou pe roate. Şi pentru ca una din ocupaţiile mele din această vacanţă a fost cititul, vreau să vă recomand o poveste spusă de David Carr, un reporter pe cultură şi media de la New York Times.
Carr a publicat recent o carte intitulată The Night of the Gun, în care povesteşte despre perioada în care era dependent de droguri şi a fost cât pe ce să-şi piardă cele două fete - născute în timpul unei relaţii cu o iubită care era dealer.
NY Times Magazine a publicat un fragment din această carte şi ce m-a uimit nu e atât povestea autorului, ci modul în care Carr s-a hotărât să o spună. S-a întors în viaţa lui de acum 20 de ani şi a stat de vorbă cu toţi cei care îl ştiau - de la prieteni şi familie la dealeri la avocaţi. A făcut-o pentru că nu avea încredere în propriile amintiri şi, mai ales, pentru că nu avea încredere în imaginea pe care o avea despre sine (bărbatul care a învins dependenţa, şi a devenit un tată exemplar şi apoi un reporter pentru New York Times).
Carr e clinic în modul în care se descompune şi ne arată ce s-a întâmplat cu el. Poate şi mai interesant e modul în care analizează acest demers şi se întreabă: povestea mea e povestea unei victorii sau e povestea unui bărbat pierdut?
If I said I was a fat thug who beat up women and sold bad coke, would you like my story? What if instead I wrote that I was a recovered addict who obtained sole custody of my twin girls, got us off welfare and raised them by myself, even though I had a little touch of cancer? Now we’re talking. Both are equally true, but as a member of a self-interpreting species, one that fights to keep disharmony at a remove, I’m inclined to mention my tenderhearted attentions as a single parent before I get around to the fact that I hit their mother when we were together. We tell ourselves that we lie to protect others, but the self usually comes out looking damn good in the process.
Cititul vindecă
Elena a scris un text minunat despre puterile curative ale lecturii. E un mod potrivit de-a încheia şi această serie a eseurilor personale, texte care au puterea de a ne apropia de trăirile similare ale celor din jur.
La final puteţi citi şi un scurt dialog cu Elena pe marginea textului.
==================================
CITITUL VINDECĂ
De Elena Pătrăţeanu
==================================
La o oră de informatică din ultimul an de liceu, stăteam cocoşată în bancă cu o carte trântită pe pulpe şi cu un şerveţel gălbui şi zdrenţuit în care îmi suflam naşul roşu. Răspundeam la urări de sănătate după ce lansam câte un „Haaaaaaa-aaaaa-pciuuuu!!!!” zgomotos şi mă aplecam mai abitir deasupra „Lolitei”, o carte împrumutată de la bibliotecă, pe care unul dintre cititorii săi şi-a exprimat grav şi direct părerea continuând titlul de pe a doua pagină: „e o curvă”. Erau ultimele săptămâni de şcoală; unii jucau cărţi, alţii rezolvau variante de bacalaureat. Eu citeam.
Prin clasa a V-a, într-o altă bancă, dintr-o altă şcoală, un coleg îşi pusese în gând să mă întreacă la citit benzile desenate „Mickey Mouse”. Mi-am suflat puternic nasul chinuit în batistă cândva apretată şi curată, am îndesat-o în buzunarul uniformei şi, tuşind ameninţător, m-am pregătit de start. După ce a rămas în urmă cu o pagină jumătate, singurul lucru pe care pierzătorul certat cu fairplay-ul l-a putut face a fost să exclame, arătându-mă cu degetul: „Semeni cu Rudolf”.
Cum m-au învăţat părinţii să ascult muzică
Iulia a găsit o cale alternativă - şi foarte simpatică - de a scrie despre familia ei: folosind muzica. Şi nu orice muzică, ci cea pe care a primit-o de la părinţii ei. Un text simplu şi frumos despre copilărie, maturizare şi colecţia de casete.
La final puteţi citi şi un scurt dialog cu Iulia pe marginea textului.
==================================
CUM M-AU ÎNVĂŢAT PĂRINŢII SĂ ASCULT MUZICĂ
De Iulia Roşca
==================================
Cântam peste bandă, în picioare la mine în cameră, cu faţa la uşă. Acolo era publicul meu. Aveam 6 ani. Ştiam puţine cuvinte, pentru că abia terminasem grădiniţa de engleză, dar cântam cu încredere. Din „Dancing queen”, prima melodie de pe casetă, înţelegeam Friday night, music, dance, chance…şi cam atât. „Fernando” mă fascina pentru că intuiam o poveste complicată de dragoste, din cauza începutului cu flaut şi tobe şi tensiunii care creştea. Făcusem o coregrafie şi câteodată îl puneam pe tata să participe. „Mama mia” era preferata mea, datorită ritmului şi a refrenului. Era a patra de pe partea A.
Prima mea casetă cu muzică – o TDK cu cele mai cunoscute melodii ABBA, primită de la ai mei. O ascultam non-stop la casetofonul mic Goldstar pe care îl câştigasem la trei ani la gala Tip Top Mini Top. Au urmat Ace of Base, cu celebrele “Happy Nation” şi “All that she wants”, Ricchi e Poveri – preferata mamei, şi una cu Bee Gees.
Lectură de weekend (05.07.2008)
România, şi mai ales Bucureştiul, e într-o febră muzicală. Ca să fiu în ton, mi-am zis că poate v-ar plăcea să citiţi un text despre The Strokes, care în 2003 când a ieşit textul, conduceau lumea. Textul e scris de Neil Strauss, a cărui CV de non-ficţiune include biografiile lui Marylin Manson şi Jenna Jameson (lecturi uşoare dar decente), dar şi două cărţi despre oamenii care predau lecţii de agăţat femei (The Game şi The Rules of the Game).
Motivul pentru care am ales acest text (apărut iniţial în Rolling Stone, reprodus apoi în The Guardian) e din cauza finalului memorabil. Când l-am citit prima oară - acum 4 ani şi ceva - am râs amuzat. Acum râd apreciativ la cât de bine i-a ieşit lui Strauss surpriza de închidere.
Clay Felker, “master of the magazine”
Clay Felker e un nume sinonim cu istoria revistelor americane - mai ales New York, revista pe care a inventat-o şi unde a oferit sanctuar multor dintre cei care au ajuns să definească jurnalismul narativ. Felker a murit ieri în New York, la 82 de ani. Media americană a explodat cu necrologuri care amintesc de ce Felker a fost unul unul dintre cei mai mari editori de revistă. Mai jos, o selecţie:
Din New York Observer, despre cum lucra Felker cu cei care scriau pentru el:
Amanda Urban: Clay had this thing: He wanted the reader to read through to the end. He didn’t want a knockout headline to give away the essence of the piece. Years later, I’d go to Jim Stewart’s journalism class at Columbia. Everyone is talking about a nut graf. I raised my hand and I said, “What the hell is a nut graf?” He says, “Does anyone here want to tell Binky what a nut graf is?” And someone said, “It’s like the second or third graf and tells you what the piece is about.” Clay would have fired you for that! No one wonder I don’t read past paragraph two or three with most stories
Tom Wolfe: Clay was always telling writers, “You work for me and I’ll make you a star.” I never heard him use that actual expression, but he made all of us feel, one way or another, that if we did, we’d be stars. And if you did well, he would really play you up; he wasn’t at all shy about awarding the credit. And as a result, everybody wanted to do well for Clay.
În New West, Robert Struckman îşi aminteşte lecţiile pe care le-a primit de la Felker.
Smart, funny, arrogant, cynical or irreverent point-of-view journalism, Clay insisted, had its roots in painstakingly thorough reporting. The end product could dismiss a sacred cow with a rude quip, but only if its foundation involved heavy-duty reporting. It’s a humbling idea for a young journalist, that the real work involves introducing yourself on some doorstep, far from any newsroom, and haltingly asking questions and writing down the answers. It’s not rocket science, but it’s far from easy. It’s labor-intensive. If you’re going to write about a place, you need to go there. It’s the fundamentals of all good journalism, almost boring in its simplicity.
Şi în The Washington Post, trendspotter-ul de serviciu Hank Stueve,r ne reaminteşte de ce iubim revistele.
People talk a lot about how magazines are doomed, how they always seemed better in some other previous permutation, and yet the love affair goes on. Just picking up a magazine, examining its cover, letting its subscription cards fall out onto the floor — something still works. (…) There’s this eternal hope in a new issue of a magazine. You don’t have to read it. You absorb it, take it to bed with you.
That, followed by the very essence of magazinedom: where to buy this stuff, what’s the very latest, who’s the very smartest, which doctor should lift your eyes, what’s the best steak in town. Felker cared about that just as much as the long narrative.